SUA anunță hotărârea de a retrage României, începând cu data de 3 iulie 1988, clauza națiunii celei mai favorizate (acum 31 de ani)

(Clauza națiunii celei mai favorizate, foto historia.ro)

1988: Declarația guvernului SUA prin care anunță hotărârea de a retrage României, începând cu data de 3 iulie 1988, clauza națiunii celei mai favorizate; în replica, guvernul român declară că renunță la clauza națiunii celei mai favorizate în relațiile cu SUA. (scrie wikipedia)

De la începutul anilor ‘60, elita comunistă din România s-a încadrat în curentul de emancipare de sub tutela „Marelui Frate” de la Kremlin, al cărui promotor fusese mareșalul Iosip Broz Tito. Această politică de „independență” s-a bucurat de un puternic ecou în plan internațional și de sprijinul puterilor occidentale, în primul rând al Statelor Unite, care au văzut în „disidența” română un mijloc de „a-i ciupi de nas pe ruși”.

Atât timp cât Uniunea Sovietică a practicat „doctrina Brejnev”, adică dreptul de a interveni în orice țară socialistă, unde în percepția Moscovei regimul ar fi fost în primejdie, Statele Unite au încurajat diferențierile intersocialiste (între țările frățești). Artizanul acestei politici a fost Henry Kissinger, consilierul pentru securitate națională apoi secretar de stat sub administrația lui Richard Nixon. El a sprijinit orice acțiune din interiorul blocului sovietic, capabilă să slăbească controlul Moscovei asupra sateliților ei. De această orientare a politicii americane a beneficiat din plin regimul comunist din România, acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate (tarife vamale preferențiate) fiind unul dintre aceste majore avantaje.

Beneficii economice și politice

Clauza națiunii celei mai favorizate era un adevărat test în relațiile economice bilaterale, acordarea ei fiind însoțită și de alte beneficii economice de mare însemnătate pentru România, precum credite cu dobânzi mici, acces la tehnologie avansată etc. Ea a fost acordată României, pentru prima dată în 1975, în conformitate cu prevederile amendamentului Jackson- Vanik adus Legii Comerțului din 1974, care condiționa acest favor de dreptul la libera circulație a cetățenilor țării beneficiare. Clauza trebuia reînnoită anual de către președintele Statelor Unite, dar fiecare dintre cele două Camere ale Congresului puteau anula hotărârea președintelui prin votarea unei rezoluții de dezaprobare într-o perioadă de 90 de zile de la data când i s-a adus la cunoștință această hotărâre.

Atâta timp cât Administrația americană a interpretat ad-litteram amendamentul Jackson-Vanik, România a îndeplinit condițiile legale pentru reînnoirea clauzei națiunii celei mai favorizate, deoarece emigrarea era singurul criteriu de evaluare, iar regimul Ceaușescu a permis într-o oarecare măsură emigrarea evreilor și a etnicilor germani. Pe măsură ce politica de diferențiere intersocialistă elaborată de Kissinger a început să fie înlocuită cu politica Carter – Brzezinski, continuată apoi de Ronald Reagan, care promova diferențierea intrasocialistă, Statele Unite au sprijinit mișcările de disidență și contestatare a puterii din fiecare țară socialistă, invocând respectul drepturilor omului.

1985 – atenționarea regimului Ceaușescu de către americani

La 15 decembrie 1985, secretarul de stat al SUA, George Shultz, a efectuat o vizită în București. El i-a transmis lui Nicolae Ceaușescu un mesaj scris din partea lui Ronald Reagan, în care i se atrăgea atenția că România poate pierde clauza națiunii celei mai favorizate, dacă nu întreprinde eforturi serioase de îmbunătățire a situației drepturilor omului. Un punct esențial l-a constituit cererea părții americane privind importul în România și distribuirea Bibliilor și a altor materiale cu caracter religios, precum și atenuarea anumitor măsuri administrative împotriva grupărilor religioase nerecunoscute.

Ceaușescu nu a luat act de avertismentul președintelui Reagan, privitor la posibila deteriorare a relațiile româno-americane, care se aflau oricum într-un impas serios. El a respins criticile părții americane referitoare la situația drepturilor omului și le-a considerat opera unor „grupuri de interese speciale”. Liderul român susținea că drepturile omului în viziunea sa – dreptul la muncă, la o viață liberă și demnă, la participarea directă la viața economică și socială în condiții depline și egale – erau asigurate în România, iar „legarea drepturilor omului de problema emigrării fiind cu totul nepotrivită”.

Devenea tot mai evident că, în politica Statelor Unite, accentul se deplasase de la interesul pentru politica „disidentă” a României în cadrul Organizației Tratatului de la Varșovia la încercarea de a impune regimului comunist de la București acceptarea unui set de drepturi democratice elementare. Ignorarea de către partea română a cererilor Washingtonului a dus la încordarea raporturilor bilaterale. (scrie Simion Gheorghiu de la historia.ro)

https://rural-braila.blogspot.com