Marin Moraru un actor dedicat teatrului și cinematografiei ar fi împlinit astăzi 82 de ani

(foto wikipedia)

Marin Moraru (n. 31 ianuarie 1937, București, România – d. 21 august 2016, București, România) a fost un actor român de teatru și film.

Biografie

Marin Moraru s-a născut la data de 31 ianuarie 1937 în București și s-a stins din viață la 21 august 2016, la București (Spitalul Elias). A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” în anul 1961, la clasa profesor Dina Cocea, având ca examen de diplomă rolul Agamiță Dandanache din piesa “O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale.

După absolvirea facultății, a activat ca actor pe scenele de la Teatrul Tineretului (1961-1964), apoi la Teatrul de Comedie (1965-1968), la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” (1968-1971) și la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” (1971-1974).

După o perioadă în care a predat în calitate de conferențiar universitar la I.A.T.C. București (1974-1980), s-a reîntors în anul 1980 la Teatrul Național „I.L. Caragiale”. Din anul 2002 a fost societar de onoare al Teatrului Național din București.

Distincții

În 2008 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC) cu ocazia aniversării instituției. În același an, actorul a fost decorat de președintele României cu Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de Mare Cruce.

Premiul Gopo al Asociației pentru promovarea Filmului Românesc, ediția a 3-a, 2009, pentru întreaga carieră.

În 2012 a primit o stea pe „Aleea Celebrităților” din București (Piața Timpului).

Premiul de Excelență al Festivalului Internațional de Film Transilvania TIFF 2015 pentru întreaga activitate. (rezumat wikipedia)

Marin Moraru, este înmormântat la cimitirul Bellu.

“Dumnezeu să-l odihnească, fiindcă nu are de ce să îl ierte”.

Marii actori ai României s-au asezat, rând pe rând, la căpătâiul celui care le-a fost coleg, prieten sau profesor. Victor Rebengiuc, Marcel Iureș sau Marian Ralea au fost copleșiți de durere.

Marinuș, cum îi spuneau cu drag prietenii, a lăsat în urmă un gol imens. “Rămas bun, maestre!” (scrie stirileprotv.ro)

https://rural-braila.blogspot.com

Cum a fost mituit Constantin Brâncoveanu – recompensă din partea Curții din Viena, acum 324 de ani! De ce?

(Martiriul brâncovenilor - de Constantin Lecca)

1695: Constantin Brâncoveanu primește ca recompensă pentru serviciile făcute Curții din Viena, titlul de „principe al Imperiului".

Constantin Brâncoveanu (n. 1654 – d. 15/26 august 1714) a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. Mare boier, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse în străinătate. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele.

În politica externă Brâncoveanu a acționat cumpătat, evitând să se poziționeze decisiv în tabăra imperială, care într-un avânt semnificativ recuperase Ungaria și Transilvania de la otomani. Și-a cumpărat bunăvoința turcilor, plătind regulat dările și vărsând sume uriașe sultanului și funcționarilor de la Constantinopol, ceea ce i-a adus supranumele de „altın bey” (română prințul aurului). Ținând agenți și spioni în toată Europa, domnul muntean era informat asupra știrilor de pe întregul continent și informa simultan taberele rivale. În ce privește Moldova, domnul muntean a intervenit în mod repetat în chestiunea domniei, în timp ce în Transilvania a exercitat o importantă influență culturală, prin răspândirea de tipărituri și ctitorirea de așezăminte religioase.

Începutul domniei

Între timp, la 29 octombrie/8 noiembrie 1688, domnul Șerban Cantacuzino a murit. Del Chiaro, Cantemir și Radu Popescu au înregistrat zvonul că Brâncoveanu ar fi fost implicat în asasinarea domnului, împreună cu frații acestuia Mihai și Constantin Cantacuzino, însă ipoteza a fost combătută de Iorga, care arăta că voievodul era de mult timp bolnav și că nu existau diferende politice între el și frații săi. Și Constantin C. Giurescu consideră puțin probabil ca Brâncoveanu să fi participat la o astfel de intrigă, precizând că e greu de stabilit temeiul învinuirii.

Brâncoveanu era un dușman al Cantemireștilor din Moldova.[50] Constantin Cantemir îi trimisese generalului Heissler fonduri bănești, când acesta din urmă ocupase Bucureștii. Când domnul Moldovei a murit în primăvara lui 1693, a fost succedat pe tron de fiul său Dimitrie, care ținea corespondență cu Maria Cantacuzino (văduva lui Șerban). Brâncoveanu a acționat repede la Constantinopol întru schimbarea tânărului Dimitrie: a logodit-o pe fiica sa Maria cu boierul Constantin Duca (fiul fostului domn moldovean Gheorghe Duca) și a obținut numirea pe tron a acestuia. Constantin Duca s-a dovedit o dezamăgire, întrucât represiunile sale crunte împotriva partidei adverse au stârnit mânia marelui vizir, care a trebuit să fie stinsă cu pungile de bani ale domnului Țării Românești.

În iunie 1693 Țara Românească a fost zguduită de vestea că turcii și tătarii aveau să invadeze Ardealul prin Muntenia. Brâncoveanu a mers la Rusciuc, unde vizirul l-a primit cu multă căldură. Sfatul său în consiliul de război ca invazia să se facă pe la Teleajen a fost primit cu unanimitate, însă evoluțiile din apropierea Belgradului au salvat țara de la efectele trecerii acestor armate, trupele credincioase sultanului fiind nevoite să pornească spre Belgrad.

Mazilirea și supliciile

Capugiul Mustafa-aga, unul dintre cei mai vechi prieteni ai lui Brâncoveanu, a ajuns la București în ziua de marți, 23 martie/4 aprilie 1714. Ales ca să nu-l înspăimânte pe Brâncoveanu, a călătorit cu pretextul că ar avea treburi la Hotin.

Mazilul și familia sa au fost trimiși a doua zi la Constantinopol, Brâncoveanu fiind condus de noul domn al țării. Conform lui Del Chiaro, i-ar fi spus: „dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia lui. Dacă însă sunt fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răsbunătoare a judecății divine.” Până la graniță l-au condus o mână de boieri. Concomitent, la Constantinopol a fost arestată “Bălașa, fiica lui Brâncoveanu, care se pregătea s-o aducă în țară pe logodnica lui Radu Brâncoveanu (Maria, fiica lui Antioh Cantemir)”.

Călătoria a durat circa trei săptămâni, dar în pofida speranței sale, fostul domn nu a fost închis într-unul din palatele sale, ci în închisoarea Edicule (Cele șapte turnuri), „într-un loc întunecos”. A fost dezbrăcat de hainele domnești cu care plecase din București. Doamna Marica, o noră și doi nepoți au fost închiși într-un loc mai înalt și mai luminos.

Execuția

Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morții: „Iată, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele... Stați tare și bărbătește, dragii mei! să nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră pentru viața și lumea aceasta...”. Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, și mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu, și aruncară trupurile în mare. Și creștinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat la Patriarhie.

Capetele de acuzare împotriva lui Brâncoveanu, în număr de nouă, au fost consemnate de Del Chiaro. În primul rând, era acuzat de corespondența secretă cu Austria, Moscova, Polonia și Veneția și de faptul că transmitea acestora știri despre turci. Era de asemenea învinuit pentru diploma austriacă prin care era declarat principe al Sf. Imperiu Roman, pentru sărăcirea țării în dauna îmbogățirii sale, pentru că locuia la Târgoviște 6 până la 7 luni pe an, aducând astfel pagube Bucureștilor și pentru că cumpărase multe moșii, pregătind pe una construirea unui mare palat. Era de asemenea acuzat pentru sumele depuse la Viena și Veneția, că fuga lui Toma Cantacuzino din 1711 ar fi fost cu acordul său, că își cumpărase din Viena instrumente muzicale pe care nici sultanul nu le poseda și că a bătut în Transilvania monede de aur.

După execuție, capetele au fost purtate în vârf de suliță prin oraș, în timp ce corpurile au rămas la locul execuției, de unde au fost aruncate spre seară în mare. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

De ce URSS a semnat Tratatul de pace cu România, acum 72 de ani?

(Ziua în care România a devenit unul dintre sateliţii Moscovei foto: descopera.ro)

1947: URSS semnează Tratatul de pace cu România (după a doua conflagrație mondială).

Acest articol se referă la Tratatele de pace de la Paris (1947), tratatul care a fost semnat între Aliați și statele Axei. Pentru alte sensuri, vedeți Tratatul de la Paris (dezambiguizare).

“Conferința de Pace de la Paris” (29 iulie - 15 octombrie, 1946) a fost urmată de “Tratatele de Pace” de la semnat pe 10 februarie, 1947 dintre Aliați și statele Axei, în urma celui de-al doilea război mondial.

Părțile implicate:

De partea aliaților erau Statele Unite, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, Franța, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, China, Australia, Belgia Republica Sovietică Socialistă Belarusă, Brazilia, Canada, Cehoslovacia, Etiopia, Grecia, India, Țările de Jos, Noua Zeelandă, Polonia, Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. Uniunea Africii de Sud și Republica Populară Federativă Iugoslavia

De partea țărilor de partea ai Axei se aflau Italia, România, Ungaria, Bulgaria și Finlanda.

Au fost semnate tratate separate între aliați și fiecare din țările care colaboraseră cu “Axa”. Astfel, deși, între România și Ungaria a existat o situație de conflict armat, nu a existat niciun tratat de pace direct între România și Ungaria, terminarea stării de război fiind menționată separat în tratatele semnate cu aliații.

Cu toate că toate statele aliate au fost prezente la Paris, nu toate au participat la negocierile cu toate puterile de partea axei și nu toate au semnat tratatele de pace respective. Astfel, tratatul de pace cu România a fost semnat de Statele Unite, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, Australia, Republica Sovietică Socialistă Belarusă, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandă, Republica Sovietică Socialistă Ucraineană și Uniunea Africii de Sud. Criteriile care au dus la selecționarea țărilor semnatare nu au fost niciodată explicit justificate.

Tratatele le-au permis Italiei, României, Ungariei, Bulgariei, și Finlandei să își reasume responsabilitățile ca state suverane în relațiile internaționale.

Au fost incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război, drepturile minorităților și ajustări teritoriale incluzând sfârșitul imperiului colonial al Italiei din Africa și modificări ale frontierelor Ungaro-Slovace, Româno-Ungare, Sovieto-Române, Bulgaro-Române și Sovieto-Finlandeze.

Clauzele stipulau că semnatarii vor lua toate măsurile necesare "pentru a asigura tuturor persoanelor de sub jurisdicția sa indiferent de rasă, sex, limbă sau religie, drepturile umane și libertățile fundamentale, inclusiv libertatea de expresie, a presei, a religiilor, a opiniei politice și a întâlnirilor publice".

Fiecare guvern se obliga să împiedice renașterea fascismului sau a oricărei organizații "politice, militare sau semi-militare, al căror scop ar fi acela de a împiedica accesul la drepturile democratice."

Transferuri teritoriale

Finlanda pierdea aproximativ 10% din suprafața sa în favoarea Uniunii Sovietice. Această cerere a sovieticilor a fost privită ca o mare nedreptate în rândul aliaților, deoarece în acest caz URSS era agresorul (în cadrul pactului Hitler-Stalin) și datorită simpatiei de care se bucura Finlanda mulțumită victoriilor din 1939 - 1940.

România, mulțumită contribuției sale militare de partea Aliaților după 23 august 1944, primea înapoi Transilvania de Nord transferată de Hitler Ungariei prin “Dictatul de la Viena”, dar pierdea Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța în favoarea Uniunii Sovietice, și Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) în favoarea Bulgariei.

Italia ceda localitățile Tende și La Brigue Franței, Zadar (actual pe teritoriul Croației) și regiunea Istria (actual pe teritoriul Croației și Sloveniei) Iugoslaviei și arhipelagul Dodecanez Greciei.

Uniunea Sovietică a emis pretențiile maxime din partea adversarilor, cu excepția Bulgariei, cu care avea cea mai bună relație dintre vechii adversari. În cazurile României și a Ungariei însă, pretențiile au fost foarte mari. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Alexandru Vaida-Voievod asigura împrumuturile capitaliștilor străini, acum 86 de ani. De ce?

(foto wikipedia)

1933: Guvernul condus de Alexandru Vaida-Voievod semnează, sub auspiciile Ligii Națiunilor, "Acordul de la Viena", care asigura împrumuturile capitaliștilor străini, contractate în vederea „asanării economico-financiare a țării", prin reducerea salariilor, concedierea a 30% dintre muncitori și funcționari, sporirea și încasarea regulată a impozitelor.

Alexandru Vaida-Voievod (n. 27 februarie 1872, Olpret, azi Bobâlna - d. 19 martie 1950, Sibiu), a fost un om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanți ai Partidului Național Român din Transilvania, apoi al Partidului Național Țărănesc. Vaida-Voevod a debutat politic în anturajul arhiducelui Franz Ferdinand, ca susținător al drepturilor românilor transilvăneni.

După Unirea Transilvaniei cu România și fuziunea naționalilor transilvăneni cu țărăniștii din Vechiul Regat, s-a numărat printre liderii marcanți ai noului Partid Național Țărănesc.

În activitatea politică, Alexandru Vaida-Voievod a ocupat timp de trei mandate funcția de premier al României, remarcându-se de asemenea la conducerea Ministerului de Interne și a Ministerului de Externe. A sprijinit regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, motiv pentru care i-a părăsit pe național-țărăniști și a întemeiat propriul partid. După instaurarea monarhiei autoritare a fost numit consilier regal, iar șeful statului l-a folosit pentru a-și justifica regimul, mizând pe credibilitatea unor politicieni cu experiență, care erau fideli monarhiei.

Blocul Parlamentar. Primul guvern ales al României Mari

Lider marcant al Partidului Național Român, Vaida este numit ministru de stat pentru Transilvania în primele guverne după Marea Unire. În alegerile de la începutul lunii noiembrie 1919, primele pe baza votului universal, PNR a obținut 169 mandate de deputat și 76 mandate de senator, cel mai mare număr dintre partidele participante. Nici un partid nu a reușit să obțină majoritatea mandatelor pentru a susține un Consiliu de miniștri, astfel că se impunea formarea unei coaliții. În acest sens, pe 25 noiembrie 1919 s-a format Blocul Parlamentar. Inițial, regele Ferdinand l a solicitat pe Iuliu Maniu să prezideze noul guvern, însă acesta a refuzat pe motiv că nu vorbea suficient de bine limba franceză, limba oficială a Conferinței de Pace de la Paris. În realitate, fruntașul ardelean nu dorea să-și lege numele de semnarea Tratatului cu Austria, a cărui tergiversare dura de mai bine de șase luni. Prin acesta, Marile puteri urmăreau să-și creeze baza legală pentru a interveni în treburile interne ale României, sub pretextul supravegherii modului cum erau respectate drepturile minorităților naționale.

În cele din urmă, pe 1 decembrie 1919, noul guvern este alcătuit sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voevod, vicepreședinte al PNR, în timp ce Iuliu Maniu și-a păstrat funcția de președinte al Consiliului Dirigent. Pe 29 decembrie, Parlamentul ratifică legile prin care se consfințea Marea Unire. Pe 10 ianuarie 1920, primul ministru a fost nevoit să plece în străinătate pentru a obținea recunoașterea internațională a actelor unirii. Astfel, el nu și-a mai putut exercita prerogativele, iar în locul său a rămas Ștefan Cicio Pop. Vaida nu a mai reușit să revină în fruntea guvernului său, căci manevrele politice ale lui Ion I.C. Brătianu au determinat căderea acestuia. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

La mulți ani Florin Piersic!

(foto wikipedia)

Florin Piersic (n. 27 ianuarie 1936, Cluj, Regatul României) este un actor român de teatru și film. A jucat dramă, comedie, tragedie, figuri istorice, haiduci.

Biografie

Născut din părinți bucovineni (mama originară din Valea Seacă, tatăl, medic veterinar, originar din Corlata), Florin Piersic și-a petrecut copilăria în Corlata, Pojorâta și Cajvana, apoi în Cernăuți și, ulterior, la Cluj, unde a urmat Liceul de băieți nr. 3 (azi Colegiul Național Emil Racoviță).

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București (IATC, astăzi UNATC), promoția 1957. La doi ani după absolvire, Florin Piersic a debutat pe scena Teatrului Național din București obținând rolul titular în “Discipolul diavolului”. Au urmat “Tragedia optimistă”, “Oameni și șoareci” sau “Orfeu în Infern”, piese care au scos în evidență geniul, naturalețea și prospețimea actorului. Are o bogată activitate teatrală la Teatrul Național din București.

În anii '60, Florin Piersic se căsătorește cu actrița Tatiana Iekel, care i-a dăruit și primul copil, pe Florin Jr. A doua soție a fost tot o actriță, Anna Széles, alături de care a devenit tată pentru a doua oară. În 1985 Anna Széles a cerut și a obținut divorțul și s-a mutat în Ungaria, luându-l cu ea și pe fiul lor, Daniel. În 1993, după o relație de 7 ani, Florin Piersic s-a căsătorit cu Anna Török, de asemenea originară din Cluj.

În 26 ianuarie 2011 cinematograful „Republica” din Cluj-Napoca a fost redenumit în cinematograful „Florin Piersic”.

De-a lungul timpului Florin Piersic a primit titlul de „cetățean de onoare” al mai multor orașe precum: Bacău, Cluj-Napoca, Caracal, Sighet, Suceava, Baia Mare, Oradea, București sau Galați.

La 10 decembrie 2012, prin decretul președintelui Nicolae Timofti, actorului i s-a acordat cetățenia Republicii Moldova. Florin Piersic a adresat o scrisoare președintelui moldovean motivând solicitarea prin faptul că acolo este primit foarte bine de oameni și se simte iubit, iar tatăl lui a activat, în calitate de medic veterinar, atât în Bucovina cât și în Basarabia (la Cernăuți, respectiv Soroca).

În anul 2009 Florin Piersic înregistrează un disc de autor la casa de discuri OVO MUSIC: „Florin Piersic - Hoinărind printre amintiri în lumea muzicii lui Dan Iagnov”. Toate cele 10 melodii sunt compuse de Dan Iagnov: „O poveste de o zi”, „Latino lasciv”, „Anemone mii”, „Femeia e secretul”, „Și ploua...”, „Pe cărările vieții”, „Poveste cu un saxofon”, „Viața este o poveste”, „Cînd ninge” și „Un pas pe zăpadă”. Versurile cântecelor „Latino lasciv” și „Anemone mii” sunt scrise de Dan Iagnov. Versurile celorlalte cântece sunt scrise de Andreea Andrei.

Distincții

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a V-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

Actorul Florin Piersic a fost decorat la 30 mai 2002 cu Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru prestigioasa cariera artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

26 ianuarie 1952: România declanșează reforma monetară. De ce?

(Reforma monetară, foto historia.ro)

1952: România - Hotărârea Consiliului de Miniștri prin care se declanșează reformă monetară, la un raport de 1 leu nou = 20 lei vechi. (scrie wikipedia.ro)

La 26/27 ianuarie 1952, guvernul R.P.R. anunța o reformă bănească, odată cu reduceri de prețuri la unele produse alimentare și industriale. Stabilizarea din august 1947 fusese efectuată prin confiscarea a 94,16% din masa monetară existentă.

Treptat însă, circulația fiduciară și prețurile au crescut, ca urmare a unor mari investiții („industrializarea socialistă“), a cheltuielilor determinate de sporirea efectivelor militare (la indicația Moscovei) și a deficitului în balanța de plăți externe, prin exporturi românești necompensate în Uniunea Sovietică. Soluția guvernului democrat-popular a fost o nouă reformă.

Ea a reprezentat o nouă confiscare a masei monetare în circulație. De astă dată, prin cursuri de schimb diferențiate de (a) 1 leu nou pentru 20 lei vechi; (b) 1 la 100; (c) 1 la 400. Cum majoritatea sumelor preschimbate se situau în grupa (b) și (c) de mai sus, operațiunea echivala cu o nouă confiscare. Legația S.U.A. din București a întocmit o analiză a „reformei“ și a înaintat-o Departamentului de Stat, la 29 ianuarie 1952.

Informațiile și evaluările sunt, în genere, exacte. Raportul cuprinde și detalii ce nu se regăsesc în documentele regimului de la București.

Rezumat

Zvonurile repetate despre o reformă monetară în România, s-au confirmat în cele din urmă la 27 ianuarie, după o săptămână frenetică caracterizată prin panica cumpărăturilor, retragerea mărfurilor nonperisabile și în final închiderea magazinelor timp de patru zile efectiv. Reforma a fost explicată ca o parte a maturizării „socialismului“ român și nevoia sa de o monedă puternică, stabilă. Vechea monedă a fost caracterizată a fi fost deteriorată de uneltirilor chiaburilor, speculanților, capitaliștilor și agenților imperialiști. În realitate, reforma a devenit necesară prin efectul cumulat a unui buget neechilibrat, a unor exporturi necompensate către Rusia și a deficitului bugetar prin tiparnița de bani.

Întrucât reforma a fost efectuată prin impozitarea tuturor deținătorilor monezii vechi, ea a constituit, de asemenea, un instrument special de constrângere pentru clasa țărănească și pentru alții, considerați ca dușmani ai poporului. Reforma oferă următoarele avantaje:

1) eliminarea completă a surplusului monetar, reducând astfel presiunile inflaționiste;

2) scăderea și stabilizarea temporară a costului vieții, reducând astfel nemulțumirea muncitorimii industriale;

3) prin mișcarea corelată a masei monetare, a salariilor, prețurilor și schimburilor externe, reforma ar trebui să amelioreze posibilitățile de export ale României;

4) ar putea avea o substanțială valoare pentru propaganda comunistă internațională. Noi considerăm (diplomații S.U.A., nota D.C.G.) următoarele aspecte ca îndeosebi semnificative: legarea (leului) de rublă, care ar anticipa o mișcare de satelit în această direcție; reacția țărănimii în aprovizionarea viitoare cu produse, fapt care va influența în mare măsură (negativ, nota D.C.G.) păstrarea beneficiilor reformei; și posibila valoare propagandistică, prosperitate și nivel de viață în creștere sub comunism. (scrie historia.ro)

https://rural-braila.blogspot.com

La mulți ani Gabriel Dimisianu! Critic literar brăilean, specializat în proza română

(foto www.libhumanitas.ro)

Gabriel Dimisianu (n. 25 ianuarie 1936, Brăila, România) este un critic literar român, specializat în proza română contemporană.

Biografie

S-a născut în familia librarului Iancu Dimisiano și a soției sale, Marioara (n. Burtan), primind la naștere numele Anghel-Gabriel Dimisiano. A urmat Școala primară nr. 4 din Brăila (1941-1946), Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila (1946-1953) și apoi Facultatea de Filologie, secția limba și literatura română, a Universității din București (1953-1958). După absolvirea facultății a lucrat ca redactor la “Gazeta literară” (1958-1964), “Scînteia” (1964-1965) și “Gazeta literară” (1965-1967), redactor-șef adjunct la “Amfiteatru” (1967-1968) și “Gazeta literară” (1968-1984), apoi redactor (1984-1989), redactor-șef (1990-1993) și director adjunct (din 1993) la “România literară”.

A publicat timp de peste patru decenii cronici ale literaturii române contemporane, fiind unul dintre cei mai longevivi critici literari români.

Gabriel Dimisianu a fost decorat la 1 decembrie 2000 cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii”.

Activitatea literară

A debutat cu articole de critică literară în “Gazeta literară”, colaborând apoi cu cronici și recenzii ale noilor apariții literare, precum și cu studii critice, în periodicele “Contemporanul”, “Luceafărul”, “Flacăra”, “Convorbiri literare”, “Ramuri”, “Steaua”, “România liberă”. Cronicile sale literare, risipite prin diferire reviste, au fost incluse în cărțile de critică literară publicate ulterior. El a prefațat ediții ale operelor lui I. A. Bassarabescu, Geo Bogza, Gheorghe Brăescu, I. L. Caragiale, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Ion Creangă, Mircea Eliade, Ion Ghica, Titu Maiorescu, Erik Majtényi, Hortensia Papadat-Bengescu și Camil Petrescu.

Adept autodeclarat al stilului critic al lui Eugen Lovinescu, Dimisianu a fost interesat în principal de proza contemporană, fără a ignora totuși proza clasică. “Cronicile sale sunt echilibrate, lipsite de excese, și scrise cu un ton moderat și pașnic”, afirma Nicolae Manolescu. În plină epocă protocronistă Dimisianu alege să urmeze spiritul critic raționalist al lui Titu Maiorescu și al urmașilor săi: Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu și Perpessicius, Vladimir Streinu.

Criticul Marian Papahagi îl considera pe Gabriel Dimisianu un „observator atent al actualității literare, înclinat mai cu seamă spre analiza prozei românești contemporane”. Volumul “Nouă prozatori” (1977) îi include pe cei mai reprezentativi prozatori ai anilor 1960, cu excepția lui Alexandru Ivasiuc, autor ale cărui scrieri nu au fost niciodată comentate de Dimisianu. “Lumea criticului” (2000) este o carte cu caracter polemic, conținând însemnări despre ideile și dezbaterile literare ale vremii, respingând acuzele existenței unui „vid de creație” în perioada comunistă și regretând dispariția spiritului critic în perioada postdecembristă. Volumul “Amintiri și portrete literare” (2003) conține evocări „reținute sentimental, pline de tandrețe și umor” ale scriitorilor pe care i-a cunoscut.

Interesat mai ales de literatura contemporană și de redescoperirea unor cărți uitate, Dimisianu nu i-a ignorat pe scriitorii clasici, scriind periodic cronici ale operelor lui Costache Negruzzi, Ion Ghica și Ion Creangă. Studiul “Introducere în opera lui Constantin Negruzzi” (1984) este considerat de Nicolae Manolescu drept una dintre cele mai bune analize a operei negruzziene.

Activitatea critică a lui Gabriel Dimisianu a fost apreciată de specialiști, care i-au decernat Premiul pentru critică și istorie literară al Uniunii Scriitorilor pe 1977 (pentru vol. “Nouă prozatori”) și pe 1983 (pentru vol. “Lecturi libere”) și Premiul Filialei București a Uniunii Scriitorilor pe 2000 și Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Badea Cârțan a fost un țăran român care a luptat pentru independența românilor din Transilvania acum 170 de ani. Cum și de ce?

(Badea Cârţan – 1899, foto wikipedia)

Gheorghe Cârțan cunoscut și sub numele de Badea Cârțan (n. 24 ianuarie 1849, Cârțișoara - d. 7 august 1911) a fost un țăran român care a luptat pentru independența românilor din Transilvania, distribuind cărți românești, aduse clandestin din România, la sate. A călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea cu ochii săi “Columna lui Traian” și alte mărturii despre originea latină a poporului român. În 1877 s-a înrolat voluntar în războiul de independență al României.

„Muzeul Etnografic și Memorial Badea Cârțan” din Cârțișoara deține obiecte care i-au aparținut. La Bistrita se afla statuia lui. Badea Cârțan avea un băț de 70 cm.

Badea Cârțan a fost un țăran originar din Cârțișoara (Sibiu), unde s-a născut în anul 1849. Acest cioban simplu a rămas în istoria românilor ca un luptător pentru unirea românilor din Transilvania cu cei din Vechiul Regat, toată viața sa dedicând-o acestui scop.

Într-o vreme în care românii din Transilvania aparțineau Imperiului Austro-Ungar și nu se bucurau de drepturi, Badea Cârțan a folosit cea mai eficientă armă: cartea. Badea Cârțan, care a îndrăgit cu patimă cartea, cartea românească și cartea de istorie, a trecut timp de 30 de ani de mai multe ori munții, din porunca inimii, aducând din Vechiul Regat în Transilvania, în traistă, sute de cărți românești. Ajuns de mai multe ori la București, el a cunoscut mai mulți oameni de cultură, de la care a învățat istoria românilor și mai ales ideea romanității poporului român. Dorind să vadă cu propriii săi ochi momentele care erau mărturii ale istoriei poporului român, Badea Cârțan s-a hotărât să plece pe jos la Roma. Ajuns acolo, Badea Cârțan s-a dus mai întâi la Columna lui Traian.

„Cum era singur și al nimănui, cum se făcuse seară, s-a așezat pe trotuar și s-a culcat la picioarele Columnei. A doua zi dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o revelație: un țăran din Corjați, un dac la picioarele Columnei lui Traian. Presa din Roma a scris în ziua următoare:„Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri.” Badea Cârțan a făcut senzație la Roma, a fost invitat la mediile politice, culturale, jurnalistice din Italia, fiind primit cu simpatie și prietenie.

De-a lungul vieții sale a călătorit prin Ungaria, Austria, Italia, Elveția, Egipt, Germania, Ierusalim și în atâtea locuri prin țară. Dacă alți călători celebri și-au dedicat viața expedițiilor din dorința de a descoperi noi teritorii, ori pentru a se îmbogăți, Badea Cârțan a călătorit pentru a vedea cu ochii săi strămoșii poporului român și din dragoste pentru istoria lor. Badea Cârțan a fost cunoscut, îndrăgit, prețuit de bărbații politici, de oamenii de cultură, de mediile patriotice din Vechiul Regat.

Badea Cârțan se întoarce la oi după fiecare aventură. Dar o altă idee nu-i dă pace lui: vrea să facă negoț cu cărți. Cărți românești. N-a putut prima dată când a cerut autorizație. Pentru că omul nostru spunea tot ce avea pe suflet și trimișii împărătești nu prea erau de acord. Pleacă la Vat, unde era închis Ioan Slavici și, apoi, la Seghedin, unde erau închiși “Memorandiștii de la Cluj”. Si despre toate simțămintele lui pune pe hârtie versuri. Pe la 1895, iar cere autorizație să facă negoț. Tot cărți românești. De data aceasta este arestat.

În anul 1911, la 62 de ani, Badea Cârțan s-a stins din viață, fără a mai apuca să vadă ziua întregirii tuturor românilor. A fost înmormântat în cimitirul de la Sinaia, pe mormântul său fiind trecute următoarele cuvinte: „Badea Cârțan doarme aici visând întregirea neamului său”. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Acum 198 de ani Tudor Vladimirescu s-a adresat printr-o proclamație locuitorilor Țării Românești, chemându-i la luptă împotriva orânduirii

(Theodor Aman - Tudor Vladimirescu, gravură, wikipedia)

1821: Tudor Vladimirescu s-a adresat printr-o proclamație locuitorilor Țării Românești, chemându-i la luptă împotriva orânduirii. Acesta a fost momentul declanșării revoluției conduse de Tudor Vladimirescu.

Țara Românească sau Rumânească, cunoscută istoric și ca Ungro-Vlahia (Zemli Ungrovlahiskoi în actele slavone) iar în limbile străine Valahia (germană Walachei, engleză Wallachia, franceză Valachie...) este un stat apărut în Evul Mediu, al cărui teritoriu a fost inițial limitat în nord de Munții Carpați și de o linie pornind din Munții Vrancei până la răsărit de cetatea Chilia inclusiv (mai târziu de râurile Milcov, Putna și Siret), în sud de Dunăre de la Turnu-Severin până la Silistra inclusiv, iar la est de Marea Neagră (mai târziu de Dunăre și de limitele raialei Ibrahilei sau Proilavonului, adică Brăilei). Locuitorii săi foloseau endonimul de „rumâni”, exonimele uzuale utilizate până în epoca modernă fiind „vlahi” sau mai savant și recent „valahi”. Moldovenii îi numeau „munteni”.

În zilele noastre, denumirea se referă exclusiv la zona geografică din sudul României moderne, dintre Dunăre, Carpați și râurile Milcov, Putna și Siret.

Țara Românească a existat între secolele al XIV-lea și secolul al XIX-lea timp de mai bine de 500 de ani, ea începându-și existența ca stat independent odată cu “Bătălia de la Posada” în jur de 10 noiembrie 1330, și încheindu-și existența ca stat (devenit autonom dar tributar Imperiului Otoman) la data de 24 ianuarie/5 februarie 1862, când, după trei ani de uniune personală cu Moldova, s-a unit cu această țară pentru a forma bazele României moderne.

Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala Imperiului Austriac. Întors în țară la începutul anului 1815, Tudor a aflat că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care cutreierase județele Mehedinți și Gorj, distrusese și gospodăria lui de la Cerneți și îi luase toate bucatele.

Prezent apoi în capitala țării pentru susținerea unui proces de moșie în fața Divanului, Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mișcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuții cu reprezentanții Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“.

A semnat o înțelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice „norodul la arme“, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conținutul prea revoluționar al „Proclamației de la Padeș“ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinați cu înfrângerea oștirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă norod cu al căror sânge s-au hrănit și s-au poleit tot neamul boieresc, îl socotești nimic, și numai pe jefuitori îi numeri patrie... Dar cum nu socotiți dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigură în permanență pașalele de la Dunăre și Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimiși domni și ocârmuitori acestui norod“.

Proclamația de la Padeș

Proclamația de la Padeș (23 ianuarie S.N. 4 februarie 1821, Tismana) reprezintă un document programatic al mișcării conduse de Tudor Vladimirescu, adresat către tot „norodul omenesc” din Țara Românească, și care cuprinde o serie de revendicări, printre care erau împărțirea pământurilor boierilor și mănăstirilor către țărănime, desființarea privilegiilor boierești, dreptate și slobozenie.

„Fraților locuitori ai Țării Românești, veri de ce neam veți fi! Nici o pravilă nu oprește pe om a întâmpina răul cu rău! Șarpele când îți iasă înainte, dai cu ciomagul să-l lovești, ca să-ți aperi viața, care mai de multe ori ni se primejduiește din mușcarea lui. Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Veichiul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat, voește ca noi, ca niște credincioși ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!

[…] Să să aleagă căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dinpreună vor lucra binele, precum ne sunt făgăduiți. Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și lănci; să vă faceți de grabă și să veniți unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara. Și ce vă vor povățui mai marii Adunării aceia să urmați și unde vă vor chema ei acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat. Și iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod [...], ca să să atingă măcar de un grǎunți, de binele sau de casa vreunui neguțător, oroșan sau țăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă - precum sunt făgăduiți - numai al acelora să să ia pentru folosul de obște!”

Intrând în București în fruntea „adunării poporului“, este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea țării, fiind numit de popor „Domnul Tudor“. Prezența lui Alexandru Ipsilanti la București în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acțiunea lui fusese dezavuată, ca și a românilor de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o situație dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, așa cum promisese inițial, pentru ca Țara Românească să nu fie transformată în teatru de război.

Moartea

Conducătorii eteriștilor au pus la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Golești la 21 mai, Tudor a fost ucis de șefii eteriștilor la Târgoviște, în noaptea de 27 spre 28 mai, învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriștilor.

Rude

Tudor Vladimirescu a avut un frate (Papa) și o soră (Constandina) ai căror descendenți trăiesc și în ziua de azi în Oltenia. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Acum 157 de ani Barbu Catargiu formează primul guvern unitar al României

(foto wikipedia)

1862: Se formează primul guvern unitar al României, condus de Barbu Catargiu.

Barbu Catargiu (n. 26 octombrie 1807, București, Țara Românească – d. 20 iunie 1862, București, Principatele Unite) a fost un jurnalist și politician român. A fost prim-ministru al României din 15/27 februarie 1862, până când a fost asasinat pe data de 8/20 iunie a aceluiași an. Se pare că asasinul a fost Gheorghe Bogati. (Gheorghe Bogati este asasinul prezumtiv al lui Barbu Catargiu, prim-ministru al României (22 ianuarie - 8 iunie 1862). Acesta a fost împușcat sub clopotnița Mitropoliei după ce ieșise din Adunarea Legislativă.

După asasinatul din 8 iunie 1862, Bogati s-a îmbogățit și a primit un post important la Piatra Neamț. Printre cei suspecți de asasinat a fost și Nicolae Bibescu, prefectul Poliției București. Acesta a fost poreclit ulterior „Pistol“. A refuzat să ofere declarații Judecătoriei Criminalicești.

Evenimentul a dus la demisia guvernului conservator și constituirea unui guvern al „căii de mijloc“, având ca președinte pe Nicolae Kretzulescu. În cinstea lui Barbu Catargiu, guvernul a decretat 20 de zile de doliu și a ridicat o statuie lângă turnul Mitropoliei unde a fost ucis.

Biografie

Originea și studiile

Catargiu s-a născut la 26 octombrie 1807 într-o veche familie boierească. A fost fiul marelui vornic Ștefan Catargiu și al Țiței (Stanca) Văcărescu, fiica banului Barbu Văcărescu. Barbu Catargiu a fost descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu.[1] Între anii 1825 și 1834 a trăit în străinătate, cu precădere în Franța. A urmat studii de litere, drept, istorie, filosofie și economie politică la Paris.

Viața politică

Revenit în țară în 1834 a frecventat cercurile "Societății Filarmonice", alături de Ion Câmpineanu, Ion Heliade Rădulescu etc. Își începe activitatea politică ca adversar al domnitorilor Alexandru Ghica și Gheorghe Bibescu, deși cu ultimul era înrudit. Din 1837 devine membru în Adunarea Obștească a Țării Românești iar cinci ani mai târziu, este numit director la Departamentul Dreptății (Justiție), apoi ridicat la rangul de culcer.

Se căsătorește cu Caterina Parravicini, care avea origine rusă. Cuplul a avut un singur copil, o fată, Marița, care s-a căsătorit cu consulul Franței la București.

Adversar al măsurilor violente, a refuzat să se implice în evenimentele revoluționare de la 1848, preferând să facă o călătorie de documentare în Austria, Franța, Marea Britanie și în alte țări din Occident interesându-se de viața civilă și de stat. În timpul domniei lui Barbu Știrbei ocupă funcții importante și se manifestă ca un aprig apărător al boierimii. Calitățile sale oratorice, cultura și energia sa au făcut să devină o personalitate marcantă a conservatorilor.

În perioada luptelor unioniste stă în umbră, astfel că în 1857 nu ia parte la lucrările Adunărilor ad-hoc. Revine în scena politică în timpul cămăicămiei reacționare, devenind ministru de finanțe iar în 1859 îl susține pe Gheorghe Bibescu în alegerea sa ca Domn al Țării Românești. La 22 ianuarie 1862, după recunoașterea deplină a Unirii Principatelor Române de către Marile Puteri, domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl desemnează pe Catargiu cu formarea primului guvern unitar al țării.

În calitate de prim-ministru el înaintează spre dezbaterea Adunării legislative un proiect de lege agrară, un proiect conservator, care nu prevedea împroprietărirea pe loturile pe care țăranii le lucrau ci prevedea constituirea unui pământ comunal care cuprindea câte 3 pogoane de fiecare familie țărănească. Împotriva lui s-a ridicat întreaga opoziție liberală și progresistă. Proiectul era susținut de majoritatea Adunării, care era alcătuită din mari proprietari. Kogălniceanu, și-a folosit arta oratorică încercând să trezească interes și compasiune față de țărănime și a cerut împroprietărirea acestora cu loturile avute în folosință susținând că rezolvarea problemei rurale reprezenta însăși baza de dezvoltare ulterioara a statului modern. Catargiu a numit acest discurs "o himeră ciudată, paradoxală, o himeră cu cap de porumbiță, cu corpul de aspidă și coadă de șopârlă măglisitoare" împotrivindu-se unei astfel de împroprietăriri deoarece "o nație nu trăiește prin milostenie".

Opoziția, dându-și seama că proiectul va trece deoarece conservatorii aveau majoritatea, a început să organizeze adunări publice și campanii în presă, atmosfera politică devenind încordată. Opoziția a hotărât să organizeze o mare demonstrație populară pe "Câmpia Libertății" de pe Dealul Filaretului, la 11 iunie 1862, când se aniversau 14 ani de la Revoluția de la 1848. Deputații conservatori au cerut guvernului să interzică manifestația iar Catargiu a declarat la 8 iunie: "voi prefera a fi zdrobit decât a îngădui slăbirea liniștei; voi prefera moartea mai înainte de a călca sau de a lăsa să se calce vreuna din instituțiile țării". În aceeași seară, plecând de la palat și negăsindu-și trăsura la scară, este invitat de prefectul poliției, colonelul Nicolae Bibescu, în trăsura acestuia.[2] În momentul în care trăsura deschisă a ajuns sub clopotnița de la Mitropolie, s-au auzit două focuri de armă: unul l-a lovit pe Barbu Catargiu în cap, la baza creierului, omorându-l pe loc, celălalt a șuierat pe lângă urechea prefectului. Domnitorul Cuza, a fost informat chiar de Nicolae Bibescu, că asasinul a reușit să se facă nevăzut.

Adunarea legislativă a votat la 11 iunie 1862 legea rurală însă Cuza nu a promulgat legea. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

De ce a impus generalul Antonescu, 

acum 78 de ani, dictatura?

(foto wikipedia)

1941: Are loc Rebeliunea legionară. După reprimarea ei, Generalul Ion Antonescu impune o dictatură militară.

Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România – d. 1 iunie 1946, Jilava, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului.

În legătură cu numirea ca prim-ministru a lui Antonescu de către Carol, în Enciclopedia Britanică se menționează: „Antonescu a fost numit prim-ministru cu puteri absolute la 4 septembrie 1940, după ce România a avut o treime din teritoriu împărțit între Ungaria, Bulgaria și Uniunea Sovietică.”

Prin Legea nr. 510/1940 se hotărăște suspendarea constituției care fusese promulgată în 1938, precum și dizolvarea parlamentului.

În seara aceleiași zile de 5 septembrie, Antonescu i-a cerut regelui să abdice și să părăsească țara. După propria mărturie făcută de Ion Antonescu la 22 septembrie 1940 liderului PNȚ Ion Hudiță, generalul ar fi forțat abdicarea regelui , amenințându-l cu un revolver. Puciul a reușit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 și s-a expatriat, cedând tronul fiului său Mihai I. În actul de abdicare nu figurează cuvântul „abdic”; în loc de „abdic” Carol a folosit formula „trecând azi fiului meu… grelele sarcini ale domniei”. În dimineața zilei de 6 septembrie 1940 toată țara asculta o emisiune specială. Regele Mihai depunea jurământul. După Rege, trebuia să ia cuvântul Antonescu, însă acesta a rostit doar o frază: "Dumnezeu să ajute țara, pe Majestatea Voastră și pe mine."

Antonescu i-a oferit garanții de securitate lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și suitei lor și s-a ținut de cuvânt, protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia legionarii au tras cu mitralierele.

Statul național-legionar

La 14 septembrie 1940 lua ființă „Statul național-Legionar Român”. Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, numit vicepreședinte al consiliului de miniștri, se considera creatorul și sufletul acelui guvern. În Decretul Regal nr. 3151, ultimul articol îl desemnează „conducător al Mișcării Legionare” pe Horia Sima, care se considera „factor constituțional, alături de Rege și General”. În guvernul instalat la 15 septembrie 1940, legionarii dețineau patru ministere - Afaceri Interne, Externe, Educația Națională și Sănătate, Muncă și Ocrotiri Sociale (Preda Cristian), precum și mai multe posturi de secretar de stat. Garda de Fier controla presa și serviciul de propagandă și 45 din cele 46 de prefecturi de județ. Singura mișcare politică autorizată era Garda de Fier. (rezumat wikipedia)

“PUTEREA” și jocul ei, sau “JOCUL PUTERII”

Mai întâi definițiile:

PUTEREA - PUTÉRE, puteri, s. f. I. 1. Faptul de a putea; capacitate, însușire, posibilitate fizică, morală, intelectuală de a acționa, de a realiza ceva; putință. 2. Mare forță fizică, tărie, puternicie. ◊ Loc. adv. Din toate puterile = cu toate forțele, cu toată râvna. ◊ Loc. adv. și adj. În putere (sau în puteri) = puternic, sănătos, voinic. în (toată) puterea (vârstei) = în plină vigoare, în floarea vârstei. Cu puterea = cu sila, prin constrângere. ◊ Expr. A-i sta (sau a-i fi) cuiva în putere = a avea capacitatea, posibilitatea sau experiența (de a face ceva). Sursa: dexonline.

JOCUL - JOC, jocuri, s. n. 1. Acțiunea de a se juca și rezultatul ei: activitate distractivă (mai ales la copii); joacă. ◊ Joc de societate = distracție într-un grup de persoane care constă din întrebări și răspunsuri hazlii sau din dezlegarea unor probleme amuzante. (…) A face jocul cuiva = a servi (conștient sau nu) intereselor cuiva. A fi în joc = a se afla într-o situație critică, a fi în primejdie. (…) Teoria jocurilor = teorie matematică a situațiilor conflictuale, în care două sau mai multe părți au scopuri, tendințe contrare. (Muz. în sintagma) Joc de clopoței = glockenspiel. – Lat. jocus. Sursa: dexonline.

Pentru exemplificare redau câteva citate:

“Fiecare om este încurajat de o atmosferă a gândirii… Prin această putere, suntem fie atrăgători, fie respingători. Ce se aseamănă se atrage și… atragem exact ceea ce suntem noi înșine în mintea noastră.” – Ernest Holmes.

“Progresul este imposibil fără schimbare și cei care nu-și pot schimba mentalitatea nu pot să schimbe nimic.” – George Bernard Shaw.

“In vreme ce unul ezită din cauză că se simte inferior, altul e ocupat să greșească și devine superior.” – Henry C. Link.

Restul: “Apa trece, pietrele rămân”. - epigramă de Virgil Petcu din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007).

https://rural-braila.blogspot.com

1947: SUA semnează Tratatul de pace cu România. În ce condiții?

(foto historia.ro)

1947: Spolierea României la Tratatul de pace de la Paris.

Istoria nu cunoaste până în prezent vreun caz în care, în urma unui război purtat "pe viață și pe moarte", încheiat cu victoria clară a unei tabere și capitularea necondiționată a celeilalte, a învinșilor, primii – învingătorii - să critice rezultatele păcii pe care ei au dictat-o. Si totuși, la puțin timp după ce, la 10 februarie 1947, la Paris fuseseră semnate tratatele de pace cu Italia, România, Ungaria, Bulgaria și Finlanda, unul dintre învingători critică climatul și modalitățile în care fuseseră luate multe dintre hotărârile înscrise în tratate, și nu era un învingător oarecare, ci chiar un participant important la luarea și impunerea deciziilor.

Criticile lui Byrnes

Acesta era James Byrnes, secretar de stat în administrația americană în anii 1945-1947 și care participase personal la luarea deciziilor înscrise în tratatele de pace. "Ziua de 10 februarie - declara acesta - a fost rezultatul unei lungi si plictisitoare serii de conferințe, reuniuni, discuții contradictorii, care s-au derulat într-un climat cu totul altul decât cel cordial, întrerupt de continue suspiciuni nejustificate care au făcut o atmosferă apăsătoare și au împiedicat ca bunele intenții inițiale să prevaleze". În continuare, James Byrnes avertiza că "evenimentul care s-a realizat la 10 februarie ar putea avea o influență tragică asupra viitorului lumii", atrăgând atenția că "tratatele de la Paris nu sunt altceva decât preludiul unor alte catastrofe". Si, pentru a îndrepta lucrurile - opina secretarul de stat american-, "nu trebuie să se întârzie [cu revizuirea tratatelor - n.n.]; dacă ocazia se prezintă, trebuie profitat - dacă ea nu apare, atunci trebuie provocată".

Nu trebuie să ne surprindă o astfel de apreciere. Negocierile pentru încheierea tratatelor de pace s-au desfășurat într-o atmosferă în care se acumulau norii grei ai războiului rece: în răsăritul Europei, partidele comuniste, sprijinite de Uniunea Sovietică, își continuau ofensiva pentru acapararea totală a puterii; în Grecia, insurgenții comuniști își continuau lupta împotriva guvernului legal, în timp ce Turcia era supusă unor presiuni sovietice la Marea Neagră și Caucaz, ceea ce l-a determinat pe președintele american Harry Truman, la 14 martie 1947, să ofere ajutor celor două state; iar la 5 iunie același an, secretarul de stat american, George Marshall, a anunțat "Programul de Refacere a Europei" ("European Recovery Programme"), ce-i poartă numele.

Ce a adus Tratatul de Pace de la Paris României?

Mai întâi a fost Convenția de armistițiu

Multe dintre prevederile continute în Tratatul de pace cu România își aveau izvorul în Convenția de armistițiu semnată de România cu Națiunile Unite la Moscova, în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Era un document care conținea prevederi ce excedau unui armistițiu, dar era mai puțin decât un tratat de pace. Convenția recunoștea faptul că de la 24 august, ora 4.00, România a luptat alături de Națiunile Unite "împotriva Germaniei și Ungariei", urmând să pună la dispoziția Puterilor Aliate "nu mai puțin de 12 divizii"; libertatea de mișcare pentru forțele aliate pe teritoriul României; frontiera româno-sovietică era cea "stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940"; eliberarea prizonierilor Națiunilor Unite; guvernul român trebuia să pună la dispoziția Comandamentului Aliat (Sovietic) sumele în lei și utilitățile necesare îndeplinirii sarcinilor sale; restituirea bunurilor luate din Uniunea Sovietică; judecarea criminalilor de război; dizolvarea organizațiilor fasciste, hotărârea de la Viena din 30 august 1940 era declarată "nulă și neavenită", iar Transilvania ("sau cea mai mare parte a ei") urma să fie restituită României etc. Prin art. al II-lea, România era obligată să plătească URSS despăgubiri de război în valoare de 300 milioane dolari SUA, precum și despăgubiri pentru pagubele produse celorlalte state aliate și cetățenilor acestora, sumă ce urma să fie stabilită ulterior, plecând în calcul de la valoarea de 35 dolari uncia de aur.

Cum s-a ajuns la suma despăgubirilor

Asupra sumei de 300 milioane de dolari, la Moscova au avut loc discuții în două ședințe între delegația română și cea sovietică (aliată), și anume ședințele a 2-a și a 3-a. Suma a fost propusă de partea sovietică, iar delegația română a venit cu contrapropuneri. Molotov a argumentat: "Textul propus este punctul de vedere al celor trei guverne aliate, iar Uniunea Sovietică, găsindu-se pe teritoriul său, ar putea să spună mai mult. 300 milioane de dolari nu reprezintă decât o parte a despăgubirilor. Ar fi ușor să prezint argumente destul de tari pentru menținerea acestei cifre. Guvernul sovietic are la dispoziția sa destule dovezi pentru a arăta că 300 milioane dolari este o sumă mică și nu reprezintă decât o cincime a pagubelor. (...) Mă gândesc că România duce război contra Germaniei și Ungariei, împreună cu Uniunea Sovietică și Aliații săi. Pentru aceasta cred că cele 300 milioane dolari nu reprezintă decât acest punct de vedere. (...) 50 de milioane de dolari anuali este o mică parte a pagubelor și mică față de bogățiile naționale ale României".

Ion Christu, membru al delegației române, nu a respins mărimea sumei, dar a cerut să se insereze în Convenție clauza că, “dacă la sfârșitul războiului situația economică a țării va fi atât de proastă încât suma cerută ar reprezenta o sarcină grea, ea să fie micșorată.” În această logică el a solicitat inegalitatea anuităților, în sensul că primele anuități, având în vedere că România avea să iasă "foarte slabită din război și cu foarte mari sarcini economice", să fie mai mici și chiar România să fie scutită în primul an de plată, urmând ca treptat, în următorii cinci ani, anuitățile să crească. Molotov a respins însă această propunere. Argumentele române - a spus ministrul de Externe sovietic - "sunt unilaterale și se ignoră multe fapte. Pot să adaug că nici un cetățean sovietic nu va înțelege vreo rectificare în această privință. D-l Maiski poate să spună care este venitul fiecărei națiuni. Venitul României este socotit la 2 miliarde dolari anual". Când I. Christu a arătat că cifra de 2 miliarde de dolari nu era reală și că, după datele Societății Națiunilor, venitul național al României "nu se ridica la mai mult de 600 milioane dolari anual", Molotov a amânat discuția asupra acestui punct pentru a doua zi.

"Clauze grele și injuste"

Cu o economie distrusă de pe urma războiului, în condițiile unei secete severe, România a fost nevoită să facă față unor obligații economice împovărătoare. În loc să determine reluarea producției și să crească sensibil capacitatea de lucru a țării, fapt ce ar fi asigurat inclusiv posibilitatea achitării datoriilor externe, condițiile impuse prin convenția de armistițiu și tratatul de pace au accelerat de-a dreptul descompunerea economiei naționale românești. Similar, în loc să încurajeze plasarea economiei românești în circuitul economiei mondiale, care ar fi avantajat inclusiv învingătorii, prevederile Tratatului de pace au izolat România și mai mult, plasând-o într-o zonă închisă, ruptă și ea de schimbul mondial de bunuri. În loc să asigure existenta unui popor, să-i valorifice rezultatele muncii sale, de care aveau nevoie alte spații europene și mondiale, tratatul de pace i-a privat pe români de ultimele lor mijloace de trai.

Din calculele economiștilor Ministerului de Finanțe al României, făcute la 12 februarie 1947, deci la doar două zile de la semnarea Tratatului de Pace de la Paris, rezultă că efortul făcut de statul român pentru aplicarea convenției de armistițiu, de la data semnării acestuia - 12 septembrie 1947 și până la adoptarea Tratatului de pace (reparații, cheltuieli de ocupație, restituiri, rechiziții, transferuri de creanțe germane și italiene etc.), avea următoarea structură: întreținerea armatei sovietice 75 milioane de dolari anual; despăgubiri de război (eșalonat pe 8 ani) 300 milioane dolari; restituiri de bunuri 320 milioane dolari; bunuri prelevate neregulat 150 milioane dolari; reintegrarea în drepturi a Națiunilor Unite și a resortisanților respectivi - 200 milioane dolari, plus 50 milioane alte sarcini. Să adăugăm aici faptul că, în același timp, România trebuia să renunțe la datoriile Germaniei, estimate la 200 milioane dolari. (rezumat https://www.historia.ro)

https://rural-braila.blogspot.com