1979: Trupa rock Pink Floyd lansează opera rock “The Wall”

(foto www.wikipedia.com)

Pink Floyd a fost o formație britanică de muzică rock formată în anul 1964 în Cambridge, Anglia, faimoasă pentru compozițiile sale revoluționare în stil rock progresiv și rock psihedelic, cu versuri filozofice, experimente sonore, originalitate, coperte inovative de albume muzicale și spectacole live intens elaborate.

Componența inițială a formației era: Syd Barrett (vocal, chitară), Roger Waters (chitară bas), Rick Wright (clape), Nick Mason (baterie). Având un comportament bizar și necontrolat, la cererea expresă a celorlalți membri ai trupei, Barrett a părăsit trupa în 1968, la puțin timp după apariția albumului de debut, locul său fiind luat de David Gilmour.

Pink Floyd a devenit una dintre formațiile rock cele mai influente și pline de succes, grupul vânzând de-a lungul timpului un număr estimat la peste 75 de milioane de albume muzicale doar în Statele Unite, (Sursa RIAA, conform datelor avute la 22 aprilie 2006), și peste 200 de milioane de albume în restul lumii (Sursa About.com, conform datelor avute la 9 februarie 2006).

La început, Pink Floyd s-a bucurat de un succes modest, ca o trupă de rock psihedelic condusă de Syd Barrett. După înlocuirea sa cu chitaristul David Gilmour, registrul nivelului muzical al formației a atins cote de rafinament și elaborare superioare. Albumele lor tematice, The Dark Side of the Moon (1973), Wish You Were Here (1975), Animals (1977) și The Wall (1979), au atins nivelul succesului internațional, devenind nu numai albume de mare succes muzical, critic și comercial, dar și momente de referință având mare impact muzical și temporal în lumea muzicii rock'n'roll. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1992: România obține statutul de asociat al Comunității Economice Europene

(Expansion_of_the_European_Communities_1973-1992, foto www.wikipedia.com)

1992: La Bruxelles este parafat un acord prin care România obține statutul de asociat al Comunității Economice Europene.

Bruxelles este considerat ca fiind capitala de facto a Uniunii Europene datorită numărului important de instituții ale Uniunii ce își desfășoară activitatea aici, cu toate că UE nu a declarat nicio capitală oficială. În Bruxelles se află sediile Comisiei Europene (în clădirea Berlaymont) și a Consiliului Uniunii Europene (în clădirea Justus Lipsius situată în fața clădirii Berlyamont). De asemenea, trei sferturi din afacerile Parlamentului European se desfășoară la Bruxelles în zona Espace Léopold (sediul oficial al parlamentului este la is Strasbourg).

Comunitatea Europeană a fost înființată la Roma sub numele de Comunitatea Economică Europeană (CEE), la data de 25 martie 1957, de către cele șase state membre (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda) ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Constituirea CE a avut la bază Tratatul privind constituirea Comunității Europene. Denumirea sa inițială a fost Tratatul privind constituirea Comunității Economice Europene, actul având însă și alte denumiri uzuale, cum ar fi „Tratatele de la Roma” sau „Tratatul CEE” Clauzele tratatului au fost elaborate în cea mai mare parte în cadrul Conferințelor de la Bilderberg. Concomitent cu CE s-a constituit și Comunitatea Europeană a Atomului (CEA, astăzi Euratom). Împreună cu CECO (constituită deja din 1951) au apărut atunci trei comunități, numite și Comunitățile Europene. Prin Tratatul de fuziune au fost puse bazele unor organe comune de conducere, printre acestea numărându-se Comisia și Consiliul unic. Constituită inițial pe o perioadă limitată la 50 de ani, CECO a fost integrată în CE în anul 2001 prin Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare în 2003). CECO nu mai este deci o instituție de sine stătătoare.

Odată cu constituirea Uniunii Europene (UE), s-a schimbat și denumirea CEE în „Comunitatea Europeană”, urmând ca „Tratatul CEE” să devină „Tratatul CE”. Aceste schimbări au exprimat transformările calitative suferite de CEE de la o simplă comunitate economică la o uniune politică. Cu toate acestea, existența celor trei comunități subsidiare (CECO, CEA, CE) nu a avut nimic de suferit în urma acestei noi denumiri, deoarece aceasta nu presupunea și unificarea formală a celor trei comunități. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Acum 137 de ani s-a născut Aurel Vlaicu, inginer și pilot român

(Aurel Vlaicu la bordul avionului Vlaicu II, foto www.wikipedia.com)

Aurel Vlaicu (n. 19 noiembrie 1882, Binținți, lângă Orăștie, județul Hunedoara - d. 13 septembrie 1913, Bănești, lângă Câmpina) a fost un inginer român, inventator și pionier al aviației române și mondiale. În cinstea lui, comuna Binținți se numește astăzi Aurel Vlaicu.

Biografie

A fost elev al liceului reformat „Kocsárd Kún” din Orăștie, care din 1919 încoace a fost numit „Liceul Aurel Vlaicu”, luându-și bacalaureatul la Sibiu în 1902.

Și-a început studiile inginerești la Universitatea Tehnică din Budapesta, studii pe care le-a continuat la Technische Hochschule din München, obținând diploma de inginer în 1907. După aceea a lucrat ca inginer la uzinele Opel în Rüsselsheim. În 1908 se întoarce la Binținți unde construiește un planor cu care efectuează un număr de zboruri în 1909. În toamna anului 1909 se mută în București și începe construcția primului său avion, Vlaicu I, la Arsenalul Armatei. Avionul zboară fără modificări (lucru unic pentru începuturile aviației mondiale) în iunie 1910. În anul 1911 construiește un al doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câștigat cinci premii memorabile (1 premiu I si 4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria. Concursul a reunit între 23 și 30 iunie 1912, 40 piloți din 7 țări, dintre care 17 din Austro-Ungaria, 7 germani, 12 francezi printre care și Roland Garros, cel mai renumit pilot al vremii, un rus, un belgian, un persan și românul Vlaicu. În cel mai cunoscut ziar vienez, Neue Freie Presse, se găseau următoarele rânduri despre zborurile lui Vlaicu:

„Minunate și curajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici, între care șade aviatorul. De câte ori se răsucea (vira) mașina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplătea pe român cu ovații furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit.”

La 13 septembrie 1913, în timpul unei încercări de a traversa Munții Carpați cu avionul său Vlaicu II, s-a prăbușit în apropiere de Câmpina, se pare că din cauza unui atac de cord. Este înmormântat în cimitirul Bellu din București.

În anul următor prietenii săi Magnani și Silișteanu finalizează construcția avionului Vlaicu III, și cu ajutorul pilotului Petre Macavei efectuează câteva zboruri scurte. Autoritățile vremii interzic continuarea încercărilor; în toamna anului 1916, în timpul ocupației germane, avionul este expediat la Berlin. Avionul Vlaicu III a fost văzut ultima dată în anul 1940. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1892: Arthur Conan Doyle publică volumul de povestiri Aventurile lui Sherlock Holmes

(Arthur Conan Doyle, foto www.wikipedia.com)

1892: Arthur Conan Doyle publică volumul de povestiri Aventurile lui Sherlock Holmes.

Sir Arthur Ignatius Conan Doyle (n. 22 mai 1859, Edinburgh, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 7 iulie 1930, Crowborough, Regatul Unit) a fost un romancier britanic, celebru pentru a-l fi creat pe Sherlock Holmes - primul detectiv care apare într-o serie de romane polițiste. În afara acestora, Sir Arthur Conan Doyle a fost autorul a numeroase povestiri științifico-fantastice, romane istorice, piese de teatru, romane de dragoste, poezie și texte inspirate direct din realitate (non-fiction).

Aventurile lui Sherlock Holmes (în engleză The Adventures of Sherlock Holmes) este o colecție de 12 povestiri polițiste scrise de Sir Arthur Conan Doyle și avându-l în rolul principal pe faimosul detectiv. Cartea originală a fost ilustrată de Sidney Paget.

Acestea sunt primele povestiri scurte despre Sherlock Holmes. Ele au fost publicate inițial ca simple povestiri în revista Strand Magazine în perioada iulie 1891 - iunie 1892, apoi în volum, la 14 octombrie 1892, editat de George Newnes Ltd din Anglia într-un tiraj inițial de 14.500 exemplare. Cartea a fost publicată și în SUA la 15 octombrie 1892 de Editura Harper. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1837: A apărut Jurnalul lui Alexandru Ghica

(Alexander II. Ghika, Lithographie von Josef Kriehuber, foto www.wikipedia.com)

1837: A apărut Jurnalul lui Alexandru Ghica, domnul Țării Românești (1834-1842), prin care era acordat sătenilor dreptul (condiționat) de a se strămuta în orașe; "Jurnalul" a fost anulat în

Alexandru Dimitrie Ghica (n. 1 mai 1795, Țara Românească – d. ianuarie 1862, Napoli, Italia) a fost primul domnitor regulamentar al Țării Românești, între aprilie 1834 și 7 octombrie 1842, iar mai târziu caimacam între 4 iulie 1856 - octombrie 1858.

Alexandru Dimitrie Ghica trebuia să guverneze în spiritul și litera Regulamentului organic. Pentru a controla situația, Rusia îl înconjoară cu agenți devotați, greci și ruși, punându-l sub controlul strict al consulului său, baronul Petru Rückmann, care s-a amestecat în toate afacerile interne ale țării, devenind arbitru între domnitor și restul administrației. Chiar de la început, consulul baron Petru Rückmann i-a impus domnitorului ca miniștri pe doi boieri potrivnici personali ai lui Alexandru Ghica. Ingerințele consulului rus au trezit o opoziție națională în Adunarea obștească, ceea ce îl încurcă și mai mult pe domnitor și, zăpăcindu-l, îl face să cadă în greșeli tot mai mari de pură conducere (1837). Existau și alte cauze care au făcut ca opoziția față de domnitor să devină activă. Alexandru Dimitrie Ghica, când a ajuns domnitor i-a numit pe cei doi frați ai săi, Mihai (Mihalache) și Costache, primul la Interne, iar al doilea șef al miliției. Cei doi frați ai domnitorului au fost apoi calificați în repetate rânduri ca incapabili și răuvoitori.

Alexandru Dimitrie Ghica a avut un aport semnificativ în domeniul promovării învățământului. Astfel, domnitorul semnează un decret din 5 octombrie 1835 prin care se hotărăște că nu se pot primi în slujbele Statului decât cei care au absolvit cu laudă cursul învățăturilor: clasele primare sunt obligatorii pentru scriitori, învățăturile gradului al doilea pentru posturile de până la șef de masă; gradul al treilea, pentru șefi de secție și mai mult.

În august 1838 ia ființă la București, în clădirea spitalului Dudești, o școală ostășească de tip inferior, cu un prim efectiv de 65 ostași elevi. Ca inițiator al acestei instituții, banul Mihail Ghica împreună cu Petrache Poenaru, primesc mulțumiri oficiale pentru „organizarea Școlii pentru învățătura de carte a cinurilor ostășești de jos. Din inițiativa domnitorului s-a construit prima cazarmă din București, pe Dealul Spirii, căreia i s-a și spus cazarma Alexandria. „Avea două rânduri de case , cu curte la mijloc, în formă de paralelogram.”

În anul 1838 se hotărăște înființarea de școli sătești. În anul următor, Eforia școalelor trimite tuturor comunelor planul model de clădire pentru școlile sătești. (scrie wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Ziua Armatei Române

(Monumentul ostaşului român, foto wikipedia)

Ziua Armatei Române este ziua când în România se sărbătorește Armata Română, care la data de 25 octombrie 1944 a eliberat de sub ocupația horthystă Transilvania de Nord, în urma Bătăliei de la Carei. Sărbătorirea Zilei Armatei Române este stipulată de Decretul nr. 381 din 01.10.1959.

Bătălia de la Carei reprezintă ultima etapă de eliberare a teritoriului actual al României, în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial. La 25 octombrie 1944 au fost eliberate orașele Carei și Satu Mare, fiind anulat de facto Dictatul de la Viena. Printr-un decret din 1959, această zi a fost instituită ca Ziua Armatei Române.

După această bătălie, armata română participă în continuare pe Frontul de vest, contribuind la eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei de sub ocupația Germaniei naziste.

În amintirea acestei lupte, în centrul orașului Carei a fost ridicat Monumentul ostașului român. Inaugurat în 1964, complexul monumental este opera sculptorului Vida Gheza și a arhitectului Anton Dâmboianu.(rezumat wikipedia)

 

https://rural-braila.blogspot.com

Acum 19 ani Yoko Ono, a inaugurat la Tokyo primul muzeu consacrat în exclusivitate legendarului component al formației Beatles

(foto www.wikipedia.com)

2000: Văduva lui John Lennon, Yoko Ono, a inaugurat la Tokyo primul muzeu consacrat în exclusivitate legendarului component al formației Beatles.

Yoko Ono Lennon (n. 18 februarie 1933) este o artistă și muziciană japonezo-americană. Este cunoscută pentru lucrările sale de avangardă dar mai ales pentru mariajul ei cu John Lennon.

John Winston Ono Lennon, numele la naștere John Winston Lennon, MBE, (n. 9 octombrie 1940, Liverpool - d. 8 decembrie 1980, New York City) a fost un muzician, cântăreț, textier și compozitor englez, unul din fondatorii trupei The Beatles.

Împreună cu prietenul său Paul McCartney, el a format unul din cele mai de titrate parteneriate compoziționale ale secolului 20. După destrămarea trupei care i-a adus consacrarea, Lennon a urmat o carieră muzicală individuală, fără însă a mai atinge vreodată nivelul de frenezie cvasi-universală perioadei primei Invazii britanice. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1878: Armata română victorioasă în Războiul de Independență, își face intrarea triumfală în București pe Podul Mogoșoaiei

1878: Armata română victorioasă în Războiul de Independență, își face intrarea triumfală în București pe Podul Mogoșoaiei, care de atunci poartă numele de Calea Victoriei. (scrie wikipedia)

Războiul de Independenţă dintre anii 1877-1878, purtat împotriva turcilor, a avut drept consecinţă recunoaşterea pe plan internaţional a independenţei României. După mai bine de patru sute de ani de suzeranitate turcească, românii au profitat de contextul internaţional pentru a-şi făuri un stat suveran.

Războiul a izbucnit ca urmare a necesităţii Principatelor Române de a se elibera de sub dominaţia turcească şi a beneficiat de un context internaţional favorabil. În 1875 a izbucnit răscoala în Bosnia şi Herţegovina, iar în 1876 cea din Bulgaria. Mai mult, în 1877 Rusia a declanşat un nou război împotriva Turciei. În aceste condiţii, la 9 mai 1877, România şi-a proclamat Independenţa.

La 4/16 aprilie 1877, România a semnat convenţia cu Rusia prin care permitea armatei ruse să treacă pe teritoriul ei şi să ocupe linia Dunării până la gura Oltului. În temeiul aceleiaşi convenţii, armata română s-a angajat să fie concentrată în Oltenia de sud. În iunie, trupele ruse au trecut Dunărea şi au început operaţiile pe teritoriul Imperiului Otoman, dar s-au lovit de rezistenţa lui Osman Paşa, la Plevna, fiind nevoite să oprească înaintarea.

Condiţiile independenţei

(Intrarea Armatei Române în Dobrogea — trecerea Dunării)

În tratatul de pace, printre altele, era recunoscută şi independenţa României. Prevederile acestui tratat, favorabile României, au fost întărite de către puterile apusene la congresul de la Berlin din vara anului 1878. România a fost recunoscută ca stat independent şi i s-a restabilit autoritatea asupra Dobrogei (vezi şi articolul Unirea Dobrogei cu România). Portului Constanţa i-a fost asigurat accesul direct la Marea Neagră, în schimb Rusia câştiga gurile Dunării şi relua în stăpânire judeţele din sudul Basarabiei, care fuseseră retrocedate României prin tratatul de pace de la Paris din 1856. (scrie http://enciclopediaromaniei.ro)

https://rural-braila.blogspot.com

1946: George Enescu și soția sa, Maria Cantacuzino, părăsesc definitiv România ajutați de Yehudi Menuhin

(foto: Statuia lui George Enescu amplasată lângă Universitatea Națională de Muzică București. Sculptor Boris Caragea, 1961)

George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani, România – d. 4 mai 1955, Paris, Franța) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român. Este considerat cel mai important muzician român.

Opera Oedip

În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători în 1937. Aceasta fusese una din doamnele de onoare ale Reginei Maria și, după o căsătorie cu prințul Cantacuzino și o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, și-a turnat acid pe față. La auzul veștii, Enescu s-a întors de la Paris imediat la București și a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată viața și va apărea in fotografii cu un voal negru pe față. Pe 4 decembrie 1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 și s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet. Opera se inspiră din cele doua piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale lui Sofocle, Oedip la Colonos și Oedip rege. Libretistul operei a fost Edmond Fleg. Cariera internațională a operei a fost însă întreruptă de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, când, în 1940, Paris-ul a fost ocupat de armata germană.

Opera și-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în timpul Festivalului Internațional George Enescu din București, premiera românească datând din 1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparținând lui Jean Rânzescu, iar dirijor fiind Constantin Silvestri. O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Șerban (1995), care a provocat numeroase controverse.

În ultimii 20 de ani se observă un puternic reviriment al operei, prin montări în mai multe țări ale lumii, printre care Italia, Germania, Austria, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Portugalia.

Ultimii ani. Exilul

În ultimii ani ai vieții a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, a desăvârșit Poemul simfonic Vox Maris pentru soprană, tenor, cor și orchestră, schițat încă din 1929, Simfoniile Nr. 4 și 5 rămase neterminate (au fost orchestrate mai târziu de compozitorul Pascal Bentoiu).

O dată instaurată dictatura comunistă, s-a exilat definitiv la Paris. Până în 1949, deși aflat în străinătate, a deținut încă funcția de președinte al Societății Compozitorilor din România. La 22-23 octombrie 1949 Societatea a fost înlocuită de Uniunea Compozitorilor, în care Enescu nu mai figura nici ca membru. S-a stins din viață la Paris în noaptea dintre 3 și 4 mai 1955. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură albă, aflat la poziția 68.

Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanță considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual.

“Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe.” - Yehudi Menuhin.

În anul 1932 devine membru titular al Academiei Române. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Ioan Gyuri Pascu ar fi împlinit astăzi 58 de ani

(foto www.wikipedia.com)

Ioan Gyuri Pascu (n. 31 august 1961, Agnita, regiunea Brașov – d. 26 septembrie 2016, București) a fost un muzician și un actor român, membru al grupului de umor Divertis din anul 1987. S-a lansat în cariera muzicală în anul 1977 și de atunci a abordat diverse stiluri muzicale, printre care: pop, rock, blues și reggae. A fondat mai multe formații de succes în anii 1990, precum The Blue Workers sau Pacific, al căror solist a fost, fiind membru activ al primei formații. A lansat mai multe piese de rock alternativ prin casa sa de discuri, Tempo Music, și este un critic al radioului comercial românesc.

Pe lângă activitatea de la Divertis, unde a abordat în special satiră politică, a mai jucat în filme de lung metraj precum O vară de neuitat – în regia lui Lucian Pintilie și în Occident – regizor Cristian Mungiu. A mai jucat în mai multe piese de teatru, precum Take, Ianke și Cadîr, asigurând și coloana sonoră pentru o parte din ele. A colaborat cu mai multe posturi de televiziune, printre care TVR 1, Antena 1 și Pro TV. A mai contribuit ca jurnalist sportiv și comentator de sport, și a scris mai multe cărți de spiritualitate și pentru copii.

Pascu s-a născut la Agnita (în acea perioadă în Regiunea Brașov, acum în județul Sibiu), unde a absolvit școala primară. Tatăl său era român, iar mama sa pe jumătate unguroaică; avea și origini poloneze și slovace. Mama sa era catolică iar tatăl, la fel ca Gyuri, creștin ortodox. Numele său reflectă originile sale: Ioan a fost ales dintre numele românești; al doilea său nume era maghiarul Gyurika, dar a fost notat de atunci ca Ghiurico în certificatul de naștere și documentele personale. Așa cum avea să declare mai târziu Pascu, numele a fost trecut greșit pentru că nici tatăl și nici notarul nu erau familiari cu fonologia limbii maghiare. Pascu, care a vorbit fluent limba maghiară, a preferat diminutivul Gyuri.

A început să studieze pianul la vârsta de nouă ani, și a cântat prima dată în corul școlii, cu voce de soprană, amuzându-și prietenii cu imitarea unor cântăreți de muzică pop cunoscuți. În timpul clasei a cincea, a început să joace handbal la o echipă de amatori, renunțând la lecțiile la pian și încercându-și norocul în actorie. A învățat singur să cânte la chitară.

La vârsta de paisprezece ani, vocea lui Pascu s-a schimbat. Era încă la sopran în cor, dar își folosea vocea de cap. Ca liceean, Pascu a fost nevoit să intre în Uniunea Tineretului Comunist (UTC), tinerii fiind obligați de regimul comunist român să se alăture uniunii. În 1976 a intrat la Liceul Agnita, care mai târziu și-a schimbat denumirea în Liceul Agro-Industrial Anita. În același an a renunțat la handbal și a început să studieze muzica interpretată la chitară, folosindu-se de manualul autoarei Maria Boeru ca ghid. A debutat ca actor amator în 1977, într-o piesă școlară care a avut loc la Casa de Cultură Agnita. Pascu a asistat în acea perioadă și la concertele Cenaclului Flacăra, inspirat din folkul american și folk rock, tolerat sub regimul comunist. S-a familiarizat cu muzica din Occident, ascultând piesele artistei Olivia Newton-John și ale formației Queen, participând activ la brigada culturală a UTC, unde a scris și interpretat primele cântece de folk-rock.

Anii la universitate și Divertis

În 1984, Gyuri Pascu s-a mutat la Cluj-Napoca, și a fost admis la Facultatea de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, unde a studiat româna și spaniola. A dat de două ori examenul de admitere la același profil la Universitatea din București, dar l-a picat. La puțin timp după admitere s-a alăturat trupei de teatru a universității, Ars Amatoria și Fiii, condusă de criticul literar Ion Vartic. În această perioadă a luat parte la piese de comedie la radio și teatru de parodie, și la cercul literar al lui Vartic, Echinox. A continuat să facă sport, în special fotbal, și este fan al echipei FC Universitatea Cluj.

În 1986, în timp ce Ars Amatoria era în turneu prin București cu o adaptare a uneia din piesele lui Ion Luca Caragiale, Pascu s-a întâlnit și împrietenit cu membrii grupului studențesc de comedie Divertis, care dădea reprezentații de satiră politică subtilă împotriva regimului comunist impus de Nicolae Ceaușescu. Pascu a fost un fan al lui Divertis încă din 1982 de care își amintea că, „...după spectacol m-am întâlnit cu băieții de la Divertis. Le-a plăcut de mine, mi-au propus să intru în grup și, în 1987, în februarie, am avut primul spectacol cu ei.” Prima reprezentație avută cu Divertis a avut loc în 1987, la stațiunea Izvoru Mureșului din județul Harghita. Tot în 1987 a fost invitat de Partoș să cânte la Festivalul de Muzică de la Deva.

În 1988-1989, după absolvirea facultății, Pascu a predat limba și literatura română la o școală primară din Ulmu, județul Călărași, dar a renunțat pentru a-și relua cariera muzicală. În 1989, în Semenic, s-a întâlnit cu Mircea Baniciu, fost membru al formației de muzică rock Phoenix. A fost oaspete în casa lui Baniciu la izbucnirea revoluției anti-comuniste din Timișoara. Autoritățile comuniste au anulat spectacolul avut de Divertis la Iași.

După căderea comunismului, Pascu și-a diversificat domeniile de activitate. După ce a susținut solo în februarie 1990 un recital de muzică și-a reînnoit contractul cu Divertis, alături de care a mers în turneu în toată țara. La sfârșitul acelui an, Divertis apărea pentru prima dată la televizor pe canalele Televiziunii Române. Grupul a lucrat împreună cu agentul de circulație Virgil Vochină, adăugând părți comice în campania serial dedicată atenției la volan, Reflecții rutiere. Din decembrie 1990 până în 1992 a lucrat ca redactor la TVR.

În 1992, cu ajutorul lui Mircea Rusu, Pascu a lansat un extended play, Ar putea fi. Tot în 1992, a fondat Tempo Music, în colaborare cu prietena sa Daniela Marin, susținând că aceasta a fost prima casă de discuri independentă din România. A fondat o nouă formație, The Blue Workers. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Regele Carol I autorizează funcționarea în urbea Brăila a Muzeului științific (în prezent „Muzeul Brăilei” acum 138 de ani

(foto www.wikipedia.com)

1881: Prin Decretul nr. 2134, regele Carol I autorizează funcționarea în urbea Brăila a Muzeului științific (în prezent „Muzeul Brăilei”) și a bibliotecii publice, fondate din inițiativă privată.

Muzeul Brăilei este un muzeu județean din Brăila, amplasat în Piața Traian nr. 3. Muzeul Brăilei a fost înființat în 1881, prin decretul regelui Carol I. Între 1955 - 1958 a funcționat în fostul Han Ceapâru, apoi a fost reorganizat, începând cu 1959, în actualul sediu.

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen, Germania – d. 10 octombrie 1914, Castelul Peleș, România) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza.

Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.

În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în munții Carpați castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei), iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.

Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în perioada monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a cărei economie era bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în covârșitoare majoritate de țărani. După suirea pe tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe să se degradeze serios, pe măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele externe, ridică continuu nivelul de exploatare al țărănimii. Sistemul injust pentru covârșitoarea majoritate a populației României din acea perioadă era în plus aproape o excepție în regiune, fapt care totuși nu l-a stimulat pe suveran să inițieze un program de reformă agrară, situație care a condus la repetate explozii sociale în mediul rural la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Rezultatul a fost că principalul sector al economiei românești în epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a rămas într-o stare primitivă.

La 22 martie 1871, Carol a îndepărtat guvernul liberal condus de Ion Ghica și a numit un guvern conservator condus de Lascăr Catargiu. Venirea conservatorilor la putere a condus la sfârșitul instabilității guvernamentale, iar Carol și-a recăpătat încrederea în capacitatea sa de a domni și a renunțat la gândurile de abdicare. Sub președinția lui Lascăr Catargiu, conservatorii au condus neîntrerupt între 1871 și 1876, cea mai lungă perioadă de guvernare de până atunci. Guvernul conservator al lui Titu Maiorescu a dus România în cel de al doilea război balcanic, iar prin pacea semnată la București la 10 august 1913, Bulgaria a fost obligată să renunțe la majoritatea teritoriilor pe care le dobândise în primul război balcanic și a cedat Dobrogea de Sud României, recunoscând linia Turtucaia-Balcic drept noua frontieră între cele două țări. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1456: A început a doua domnie a lui Vlad Țepeș în Țara Românească

(foto www.wikipedia.com)

1456: A început a doua domnie a lui Vlad Țepeș în Țara Românească (până în noiembrie 1462).

Vlad Țepeș (n. noiembrie/decembrie 1431 - d. decembrie 1476), denumit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1456-1462 și 1476.

Familia. Considerații generale

Conform legendei moderne s-a născut la Sighișoara în Voievodatul Transilvaniei, fiind fiul lui Vlad Dracul și al unei nobile transilvănene. De fapt locul exact al nașterii nu se cunoaște.

A fost căsătorit de trei ori: întâi cu o nobilă din Transilvania - Cneajna Bathory, apoi cu Jusztina Szilagyi din Moldova și apoi cu Ilona Nelipic, verișoară a lui Matei Corvin.

A avut cinci copii, patru băieți și o fată: Radu și Vlad din prima căsătorie, Mihail și Mihnea cel Rău din a doua și Zaleska din a treia căsătorie. Se pare că Radu, un descendent din Vlad Țepeș, s-a stabilit în Moldova și a pus bazele ramurii moldovenești a neamului Drăculeștilor.

În timpul domniei sale, Țara Românească și-a obținut temporar independența față de Imperiul Otoman. Vlad Țepeș a devenit vestit prin severitatea sa și pentru că obișnuia să își tragă inamicii în țeapă. Din cauza conflictelor cu negustorii brașoveni, aceștia l-au caracterizat, propagandistic, ca pe un principe cu metode de o cruzime demonică.

În 1453, resturile Imperiului Bizantin sunt cucerite de otomani, care obțineau astfel controlul asupra Constantinopolului (actualul Istanbul) și amenințau Europa. Imperiul Otoman ajunge să stăpânească mare parte din Balcani (teritoriile statelor actuale Serbia, parțial Ungaria, parțial România, Bulgaria, Albania și Grecia), extinderea spre occident oprindu-se la porțile Vienei, al cărei asediu eșuează. În acest context istoric, Vlad Țepeș a luptat pentru a-și apăra domnia și țara, folosind împotriva inamicilor metodele de disuasiune specifice epocii, din care făceau parte și execuțiile și supliciile cu caracter exemplar și de intimidare.

Originea supranumelui „Dracula” și a poreclei „Țepeș”

Tatăl său, Vlad Dracul, fusese primit în Ordinul Dragonului. Ordinul - care poate fi comparat cu cel al Cavalerilor de Malta sau cu cel al Cavalerilor Teutoni - era o societate militaro-religioasă, ale cărei baze fuseseră puse în 1387 de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (mai târziu împărat al Sfântului Imperiu Roman) și de cea de-a doua soție a sa, Barbara Cillei.

Simbolul Ordinului era un dragon, iar scopul era apărarea creștinismului și cruciada contra turcilor otomani. Datorită apartenenței sale la Ordinul Dragonului[4], tatăl lui Vlad Țepeș era supranumit Dracul. La rândul său, Vlad va fi înnobilat în numărul membrilor Ordinului Dragonului în 1431 la Nürnberg de către Sigismund de Luxemburg. La scurt timp însă, în 1436, numele lui va fi șters de pe lista cavalerilor deoarece în anul 1432, la numai un an de la înnobilare, contrar statutului creștin al Ordinului care avea ca scop protejarea creștinătății de păgâni, în speță de amenințarea otomană, Vlad al II-lea Dracul i-a condus personal pe turcii care au asediat și incendiat Cetatea Severinului, fiind uciși toți cavalerii teutoni din cetate, care luptau împotriva pericolului otoman. Tot în 1432 în fruntea acelorași turci, folosindu-se prin viclenie de titlul de cavaler al Ordinului, Vlad al II-lea Dracul ordonă deschiderea porților Cetății Caransebeșului care, ascultând porunca, va fi incendiată și jefuită de aceiași turci conduși de Vlad al II-lea Dracul, jaf și pustiire care se va întinde în întregul sud al Transilvaniei, turcii retrăgându-se cu prăzi și robi nenumărați la sud de Dunăre.

Porecla Țepeș i s-a atribuit de pe urma execuțiilor frecvente prin tragere în țeapă pe care le ordona. Chiar turcii îl denumeau Kazıklı Bey, (Prințul Țepeș). Acest nume a fost menționat pentru prima oară într-o cronică valahă din 1550 și s-a păstrat în istoria românilor.

Domn al Țării Românești - Începutul domniei

În iarna anului 1436, Vlad Dracul a devenit domn al Țării Românești și s-a stabilit la Curtea domnească din Târgoviște. Vlad Drăculea și-a urmat tatăl și a trăit acolo șase ani. În 1442, din motive politice, el și fratele său mai tânăr, Radu cel Frumos, au fost ceruți ca ostatici de către sultanul Murad al II-lea; Vlad al III-lea a fost ostatic până în 1448, iar fratele său până în 1462. Această perioadă de captivitate a jucat un rol important în formarea și ascensiunea la putere a lui Vlad. Turcii l-au eliberat, în 1447, după moartea tatălui său - asasinat la comanda lui Vladislav al II-lea, rival la tronul Țării Românești. Tot atunci, Vlad a aflat și de moartea fratelui său mai mare, Mircea, torturat și îngropat de viu de boierii din Târgoviște.

La vârsta de 17 ani, susținut de un corp de cavalerie turcească și de un contingent de trupe împrumutate lui de pașa Mustafa Hassan, Vlad Drăculea a luat pentru prima dată domnia Țării Românești. Dar, două luni mai târziu, a fost înfrânt de Vladislav al II-lea, care și-a recăpătat tronul. Pentru a-și asigura a doua și cea mai lungă domnie, Vlad al III-lea a trebuit să aștepte până în 20 august 1456, când a reușit să-și ucidă dușmanul de moarte.

Primul act important de răzbunare a fost indreptat împotriva boierilor din Târgoviște, vinovați de moartea tatălui și a fratelui său. În duminica de Paști a anului 1459, el a arestat toate familiile de boieri care participaseră la petrecerea princiară. Cei mai bătrâni au fost trași în țeapă, iar ceilalți au fost forțați să străbată pe jos drumul de o sută de kilometri din capitală până la Poenari, unde au fost puși să construiască o fortăreață pe ruinele unui avanpost vechi cu vedere la râul Argeș.

Vlad Țepeș a ajuns curând faimos din cauza metodelor sale brutale de pedepsire. Conform detractorilor sași din Transilvania, el ordona deseori ca osândiții să fie jupuiți de piele, fierți, decapitați, orbiți, strangulați, spânzurați, arși, fripți, ciopârțiți, bătuți în cuie, îngropați de vii etc. De asemenea, punea să li se taie victimelor nasul, urechile, organele genitale și limba. Însă supliciul favorit era trasul în țeapă, de la care provine porecla Țepeș, cel care trage în țeapă. Această formă de execuție a folosit-o în anii 1457, 1459 și 1460 contra negustorilor transilvăneni care nu respectaseră legile sale comerciale. Incursiunile pe care le făcea împotriva sașilor din Transilvania erau în același timp și acte de protecționism menite să promoveze activitățile comerciale din Țara Românească. În plus, în acea perioadă era ceva obișnuit ca pretendenții la tronul Țării Românești să găsească sprijin în Transilvania, unde așteptau momentul potrivit pentru a acționa.

Conflictul cu Imperiul Otoman

În 1459 Țepeș refuză să mai plătească tribut turcilor (10.000 galbeni anual). Se pare că această răzvrătire s-a datorat existenței unui proiect de cruciadă impotriva otomanilor, cruciadă susținută de Papă și în care regele Ungariei, Matia Corvin, ar fi urmat să joace rolul principal (acesta chiar primește de la Papă suma de 40.000 galbeni, suficientă pentru a echipa 12.000 de oameni și 10 nave de război).

În acest context politic, Vlad Țepeș încheie o alianță cu Matei Corvin, probabil la începutul lui 1460, pe care otomanii ar fi vrut să o împiedice. Mai mult, aceștia vor încerca prin intermediul lui Hamza pașa, beiul de Nicopole, și al diacului sultanului, Catavolinos, să-l prindă pe Vlad prin vicleșug, fără succes însă. Odată dejucate planurile otomanilor și pedepsiți cei doi (au fost trași în țeapă împreună cu toți soldații turci care-i însoțeau), Vlad Țepeș organizează o campanie surpriză la sud de Dunăre în iarna 1461-1462.

O întinsă regiune, de la Oblucița la Novoe Selo și de la vărsarea Dunării în Marea Neagră până la Rahova, a fost devastată. Mai mult, cetatea Nicopole fiind ocupată prin vicleșug, peste 20.000 de turci au pierit sub armele valahilor, numărul celor uciși fiind indicat de însuși Vlad Țepeș într-o scrisoare adresată lui Matei Corvin. Tot în această scrisoare, expediată din Giurgiu la 11 februarie 1462, Vlad îi solicita în mod insistent sprijin regelui ungar. Deși l-a asigurat la 4 martie 1462 că îi va veni în ajutor, Matei Corvin a părăsit Buda abia la sfârșitul lui august, când campania otomană era deja încheiată. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1965: Este proclamată Republica Socialistă România

(foto www.wikipedia.com)

1965: Este proclamată Republica Socialistă România în urma adoptării unei noi constituții.

Republica Socialistă România (RSR) a fost denumirea oficială purtată de statul român în a doua parte a perioadei comuniste a țării (1965-1989), după ce inițial se numise Republica Populară Română.

În această perioadă, țara a fost condusă de Nicolae Ceaușescu, în calitatea sa de secretar general al partidului unic, Partidul Comunist Român (PCR), la care s-a adăugat, începând cu anul 1974, funcția de președinte al Republicii Socialiste România. Regimul comunist, sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, a avut un caracter preponderent dictatorial.

Imnul RSR era „Trei culori”. Stema RSR reprezenta câteva spice de grâu și o sondă de petrol pe fundalul pădurilor și Carpaților, în spatele cărora se vede soarele.

Istoric

Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit în 1965 în circumstanțe cel puțin neclare. După o scurtă luptă pentru putere, în fruntea partidului a venit Nicolae Ceaușescu. Dacă politica lui Gheorghiu-Dej era considerată conservator-stalinistă prin comparație cu noua linie politică hrușciovistă, Ceaușescu a părut inițial un reformist prin comparație cu neostalinismul lui Leonid Brejnev.

În 1965, numele țării a fost schimbat în Republica Socialistă România, iar cel al partidului în Partidul Comunist Român.

În primii săi ani petrecuți în fruntea partidului, Ceaușescu era popular atât în țară cât și în străinătate. Aprovizionarea cu alimente era bună, bunurile de larg consum au reînceput să apară, cenzura a fost slăbită și s-a înregistrat o deschidere culturală spre occident. Momentul de maximă popularitate a lui Ceaușescu a fost cel al discursului de condamnare a invaziei sovietice din Cehoslovacia din 1968. În scurtă vreme însă, popularitatea lui în țară a început să scadă, în ciuda bunului său nume în străinătate. România a continuat să aibă relații bune cu guvernele occidentale și cu instituțiile internaționale precum Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. În timpul lui Ceaușescu, România a stabilit sau a păstrat relațiile diplomatice cu țări precum Germania de Vest, Israelul, China sau Albania, care din diferite motive aveau relații tensionate cu Moscova.

Perioada de libertate și aparentă prosperitate a fost de scurtă durată. Chiar de la începutul perioadei în care s-a aflat la putere, în 1966, Ceaușescu a hotărât introducerea unei noi politici demografice, luându-se măsura interzicerii avorturilor și contracepției și sprijinirea creșterii natalității.

Au existat numeroase încălcări ale drepturilor omului, abuzuri de natură stalinistă: o poliție secretă supradimensionată, cenzură, stabilirea de domicilii forțate pentru oponenții regimului, dar nu la aceeași scară ca în deceniul anterior.

În timpul regimului Ceaușescu, s-a desfășurat un proces de negociere între România, pe de-o parte și Israel și Germania de Vest pe de alta, prin care ultimele două au plătit sume de bani pentru a permite cetățenilor români de etnie evreiască sau germană să emigreze. Decretul Consiliului de Stat nr. 402 din 1 noiembrie 1982 prevedea următoarele: „Persoanele care cer și li se aprobă stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate să plătească integral datoriile pe care le au față de stat, unități socialiste și alte organizații. De asemenea, au obligația să achite în întregime pensiile de întreținere și orice alte datorii față de persoanele fizice. Persoanele cărora li s-a aprobat stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate să restituie, în valută, statului roman, cheltuielile efectuate pentru școlarizare, specializare și perfecționare, inclusiv bursele, în cadrul învățămîntului liceal, superior, postuniversitar și doctorat.” Sumele plătite de statul german pentru compensarea cheltuielilor de școlarizare erau împărțite pe categorii, în funcție de nivelul de studii al persoanelor.

Ceaușescu a continuat politica de industrializare inițiată de Gheorghiu-Dej, dar produsele rezultate nu se ridicau în cea mai mare parte la nivelul calitativ necesar[necesită citare] pentru a fi vândute pe piața mondială. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Se împlinesc 50 de ani de la festivalul Woodstock

(foto www.wikipedia.com)

1969: S-a încheiat festivalul de la Woodstock, un festival de muzică de patru zile la care au participat artiști de referință în muzica rock a anilor 1960.

Woodstock Music & Art Fair (informal, Woodstock sau Festivalul Woodstock) a fost un festival de muzică intitulat „Trei zile de pace și muzică”, ținut pe terenul (2,4 km2) unui fermier numit Max Yasgur, în apropierea cătunului White Lake, în orașul Bethel, New York (stat), în perioada 15-18 august 1969. Bethel este situat la 43 mile (69 km) sud-vest de orașul Woodstock, New York (stat).

Evenimentul a fost subiectul unui film documentar de trei ore, în care au fost surprinse atât momente muzicale din festival, cât și reacția entuziastă a publicului.

Planificarea și pregătirea

Festivalul a fost organizat de patru tineri: Michael Lang, John P. Roberts, Joel Rosenman și Artie Kornfeld, nici unul dintre aceștia nu depășea vârsta de 26 de ani.

Doi dintre organizatori (Roberts și Rosenman) proveneau din familii bogate de comercianți, având posibilitatea să investească bani pentru acoperirea cheltuielilor de organizare. Cei doi publicaseră un anunț în cotidianele The New York Times și The Wall Street Journal, care suna astfel: „Tineri cu capital nelimitat în căutare de oportunități de investiții interesante, legitime și propuneri de afaceri”. Lang și Kornfeld au observat anunțul și s-au întâlnit cu ceilalți doi pentru a discuta crearea unui studio de înregistrare în Woodstock, dar ideea a evoluat într-un festival de muzică și artă în aer liber, prevăzut inițial la o scară mai mică.

În aprilie 1969, superstarurile Creedence Clearwater Revival au fost primii care au semnat un contract pentru acest eveniment, fiind de acord să participe pentru zece mii de dolari.

Biletele pentru eveniment costau 18 dolari dacă erau luate în avans (echivalentul a cca. $105 în 2009, după ajustarea pentru puterea de cumpărare, și de $75, după ajustarea în funcție de inflație) și 24 dolari la intrare.

Woodstock a devenit un „concert liber” ("Free concert") numai după ce a fost evident faptul că evenimentul atrăgea sute de mii de oameni mai mulți decât numărul pentru care se pregătiseră organizatorii.

Selectarea locul de desfășurare

Concertul a fost inițial programat să aibă loc în cei 300 de acri (1,2 km2) ai parcului Mills Industrial Park în orașul Wallkill, New York (stat). În primăvara anului 1969, au închiriat terenul contra valorii de 10.000 dolari, oficialii orașului asigurându-se că la festival nu vor participa mai mult de 50.000 persoane. Rezidenții orașului s-au opus proiectului. La începutul lunii iulie, consiliul orașului a adoptat o lege prin care orice reuniune de peste 5.000 de oameni necesita permisiune. Astfel, pe 15 iulie 1969 organizarea festivalului a fost interzisă.

După acest episod Lang a fost prezentat lui Sam Yasgur, fiul lui Max, cu care s-a pus de acord în legătură cu închirierea terenului. În Bethel, organizatorii festivalului au asigurat autoritățile că participanții nu vor depăși 50.000.

Concertul "Liber"

La o reuniune ce a avut loc cu trei zile înainte evenimentului, organizatorii au simțit că au două opțiuni. O opțiune a fost de a îmbunătăți gardul și securitatea, lucru care ar fi putut conduce la violență. A doua opțiune consta în investirea tuturor resurselor pentru a finaliza scena. Nimeni nu bănuise numărul mare de persoane ce se strânsese mai devreme cu o săptămână de începerea programelor anunțate. În ziua de vineri, la prânz coloanele de mașini se deplasau cu 10 km în 5 ore, ajungând ca în cele din urmă șoferii să-și abandoneze mașinile pe șosele, ultimii 10-20 km parcurgându-i pe jos.

Gardul a fost tăiat cu o noapte înainte de concert de către UAW/MF (Up Against the Wall Motherfuckers), lucru ce a determinat mult mai multă lume să vină la festival.

Până la urmă, pe aceea pajiște s-au înghesuit o jumătate de milion de oameni, alte trei sferturi de milion fiind nevoite să se întoarcă, după ce s-au convins că nu mai pot înainta. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Acum 88 de ani a apărut primul număr al ziarului „Scânteia”

(foto www.wikipedia.com)

1931: A apărut primul număr al ziarului „Scânteia”.

Scînteia a fost organul de presă al Partidului Comunist Român, până la căderea lui Ceaușescu în decembrie 1989. Urmașul ziarului Scînteia este ziarul Adevărul.

Perioada 1944 - 1951

Începând din 21 septembrie 1944 activitatea acestui tip de presă a fost acceptată, prin „Scînteia” înțelegându-se acel „factor mobilizator în lupta oamenilor muncii pentru înfăptuirea hotărîrilor guvernului, pentru victoria socialismului în patria noastră”.

Prima echipă a Scînteii a fost, din declarațiile făcute de Silviu Brucan, o adunătură de analfabeți și oameni ai muncii, însă numai gazetari nu. Redactorul șef de atunci, Miron Constantinescu, după caracterizarea succintă făcută de Brucan, era „un filozof tobă de carte care avea nevoie de un căligraf și de un grămătic să-i facă articolele inteligibile”. Îndeobște, întreaga echipă era atipică, deoarece, din descrierile lui Silviu Brucan, fiecare avea un cusur. Așadar, era vorba despre Pavel Chirtoacă, specialistul în agricultură, ce avea „o figură scheletică măcinată de boli după anii de pușcărie, Demenyi Iosif Ardeleanu, care știa mai bine ungurește decât românește, Stela Moghioroș, care știa mai bine rusește decât românește și Matei Socor, care știa mai bine muzică decât gazetărie”.

Singurul care mai avusese experiență gazetărească, după cum se autodefinea, era Silviu Brucan, aflat pe postul de secretar general de redacție. Așadar, după spusele acestuia, majoritatea membrilor ce întregeau prima echipă a ziarului Scînteia din 21 septembrie 1944, erau amatori, neprofesioniști, în ceea ce privește gazetăria. Brucan a ocupat postul de redactor-șef adjunct al ziarului partidului până în 1956, el fiind un „ideolog neînduplecat” ce „a încurajat pe vremea aceea adunarea cu forța a populației țărănești în gospodăriile colective și ceruse pedeapsa capitală pentru cei care se opuneau preluării puterii de către comuniști”.

Cu timpul, au fost aduși în redacție Nestor Ignat, Ion Călugăru și Traian Șelmaru, pentru ca „să se mai întărească compoziția culturală a colectivului redacțional”, după cum menționează Brucan în aceeași carte. Cu toate acestea, reticența lui Iosif Chișinevschi față de noii „intruși”, l-a obligat pe acesta să introducă în redacție câțiva „muncitori fruntași”, pentru a stabili o egalitate între intelectualii din redacție și „industria grea”. În primul an de publicare legală a Scînteii, celelalte gazete de pe piață erau realizate profesional așa că, spune Silviu Brucan, „eram siliți să facem față concurenței. Bătălia pentru cititori era aprigă”. Mai mult decât atât, ceea ce se poate lesne vedea din paginile ziarului este că, limba de lemn nu-și făcuse încă apariția, iar „dușmanii poporului” (legionari, universitari, chiaburi și moșieri etc.) erau aspru și violent criticați.

Perioada 1965 - 1989

Legat de numele ziarului rămâne și Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii”, unde acesta a fost tipărit până în 1989.

În 22 și 23 decembrie 1989 a apărut un număr special, cu titlul Scînteia poporului, tipărit pe o singură față a paginii. Au apărut două numere și după aceea s-a trecut la titlul Adevărul, comitetul redacțional rămânând inițial același. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1961: În noaptea de 12 spre 13 august a început ridicarea Zidului Berlinului

(Muncitorii est-germani ridicând Zidul Berlinului, 20 noiembrie 1961, foto www.wikipedia.com)

1961: În noaptea de 12 spre 13 august a început ridicarea Zidului Berlinului. Separarea est germanilor de berlinezii din vest. A rezistat până la 9 noiembrie 1989.

Zidul Berlinului (în limba germană: Berliner Mauer), un simbol al Războiului Rece, a fost construit, inițial, pe 13 august 1961 și a fost demolat în săptămânile de după 9 noiembrie 1989. Parte a Cortinei de Fier, Zidul Berlinului a fost cea mai cunoscută parte a frontierelor RDG-ului.

Concepută de administrația liderului comunist al Germaniei Răsăritene, Walter Ulbricht, și aprobată de liderul sovietic Nikita Hrușciov, zidul a constituit o barieră de separare între Berlinul Occidental și Republica Democrată Germană timp de aproape 28 de ani. A fost construit în perioada postbelică, (perioadă în care Germania a fost divizată), în efortul de a stopa consecințele scurgerii de forță de muncă și pierderilor economice asociate cu migrația zilnică a unui mare număr de profesioniști și lucrători calificați între Est și Vest. Existența timp de aproape trei decenii a Zidului a provocat scăderea semnificativă a emigrației (evadați - "Republikflucht" în germană): de la 2,5 milioane, în perioada 1949 – 1962, la numai 5.000 - între 1962 și 1989.

Crearea Zidului Berlinului a fost un dezastru propagandistic pentru Germania Răsăriteană și pentru blocul comunist ca un tot întreg. Zidul a reprezentat un simbol al tiraniei comuniste, insistent afișat în lumea occidentală, în special după împușcarea, intens mediatizată de mass media occidentale, a câtorva evadați. Liberalizarea politică de la sfârșitul deceniului al nouălea, asociată cu declinul Uniunii Sovietice, a dus la relaxarea restricțiilor la trecerea frontierei est-germane, care au dus, în cele din urmă, la demonstrații de masă și căderea guvernului comunist. În momentul când a fost dat publicității, la 9 noiembrie 1989, un decret al oficialităților est-germane care permitea trecerea liberă a frontierei, mase uriașe de est-berlinezi s-au apropiat de zid și, în cele din urmă, au traversat prin toate punctele de trecere, unindu-se, într-o atmosferă sărbătorească, cu mulțimea din Berlinul Occidental. După câteva săptămâni, Zidul a fost, în cele din urmă, distrus în totalitate, căderea acestei bariere fiind primul pas către reunificarea Germaniei, care a fost încheiată, în mod oficial, pe 3 octombrie 1990. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Tudor Postelnicu, fost demnitar comunist și general român, a decedat acum 2 ani. Cine a fost?

(foto: revista22.ro)

Tudor Postelnicu (n. 13 noiembrie 1931, Provița de Sus, Prahova, România – d. 12 august 2017, București, România) a fost un demnitar comunist și general român. În 1977 a făcut parte din Comandamentul de reprimare a grevei minerilor din Valea Jiului. În 1978 a fost numit șef al Departamentului Securității Statului. În 1987 devine Ministru de Interne și membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Tudor Postelnicu a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1980 – 1989.

Cariera profesională

A fost membru al Comitetului Central al PCR și ministru de interne (1987-1989). În perioada 1978 - 1987 a fost șeful Securității nedeținând vreun grad militar de general. Numele lui este legat de urmărirea și persecutarea mai multor disidenți, printre care scriitorii Paul Goma, Ion Caraion, Wagner Klaus Georg, George Constantin, Gheorghe Ursu și alții, care ar fi „acționat” împotriva PCR-ului.

La ședința din 17 decembrie a CC al PCR a fost criticat împreună cu ministrul apărării Vasile Milea, pentru că nu au acționat destul de ferm împotriva manifestanților din Timișoara. A luat parte și la ultima ședință a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, desfășurată în dimineața de 22 decembrie 1989 (în jurul orei 8:30). În urma acestei ședințe, generalul Vasile Milea a decis să se sinucidă.

În timpul Revoluției române din 1989 a fost arestat de revoluționari și interogat de procurorii militari.

Pe 2 februarie 1990, a fost judecat de Tribunalul Militar Teritorial București, în cadrul lotului "CPEx" în "procesul celor patru", în care au fost judecați și Emil Bobu, Manea Mănescu și Ion Dincă). Tudor Postelnicu a fost condamnat la închisoare pe viață, confiscarea averii și privarea de unele drepturi civile. Au făcut recurs toți, în afară de Ion Dincă. După recurs, i s-a schimbat încadrarea de la genocid la omor deosebit de grav, și a rămas să execute 14 ani de închisoare. A făcut șapte ani de pușcărie și a ieșit din închisoare în baza unui decret tot al lui Ceaușescu, rămas neabrogat în anii ’90. În timpul uneia din ședințele publice ale procesului de la tribunal și-a justificat deciziile și acțiunile spunând: Am fost un dobitoc!, frază rămasă celebră și folosită de săptămânalul Academia Cațavencu drept subtitlu al unei rubrici, sub care în fiecare săptămână apăreau unul sau mai multe citate prin care diverse personalități politice își justificau în mod similar unele greșeli.

În 1991 a început cercetarea lui Tudor Postelnicu și a fostului ministru de Interne Gheorghe Homoștean în cadrul dosarului „Autobuzul”. Cei trei atacatori din dosarul "Autobuzul" au spart în 23 august 1981 sediul unui post de Miliție din Timiș, de unde au sustras armament și muniție, iar a doua zi, înarmați fiind, i-au luat ostateci pe călătorii dintr-un autobuz care efectua o cursă locală. Ei cereau în schimbul eliberării pasagerilor bani și pașapoarte, pentru a putea părăsi România. Trupele de Securitate, din ordinul direct al lui Nicolae Ceaușescu au intervenit în forță, și i-au omorât pe cei 3 teroriști și 3 pasageri nevinovați. Rudele victimelor au cerut redeschiderea anchetei după 22 decembrie 1989.

În 1994, instanța militară a hotărât condamnarea lui Postelnicu, fost șef al Direcției Securității Statului, la șapte ani și șase luni de închisoare și amnistierea lui George Homoștean. Parchetul Militar a făcut apel și la 30 decembrie 1997, Curtea Militară de Apel a dispus desființarea sentinței primei instanțe judecătorești și a condamnat ambii inculpați la câte 18 ani de închisoare, pentru omor deosebit de grav. A fost încarcerat pe 29 ianuarie în Penitenciarul Jilava.

La ultimă instanță, Curtea Supremă de Justiție, a fost condamnat din nou.

În total a fost închis pentru toate crimele comise șapte ani.

În 2009 mai era cercetat de procurori pentru finanțarea teroristului Carlos Șacalul.

Deces

Tudor Postelnicu a murit la data de 12 august 2017, fiind internat de mai multe zile în secția de nefrologie a Spitalului Militar „Carol Davilla”. Acesta respira cu ajutorul aparatelor, având multiple probleme de sănătate ce îi înrăutățeau condiția. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com