1946: George Enescu și soția sa, Maria Cantacuzino, părăsesc definitiv România ajutați de Yehudi Menuhin
(foto: Statuia lui George
Enescu amplasată lângă Universitatea Națională de Muzică
București. Sculptor Boris Caragea, 1961)
George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani, România
– d. 4 mai 1955, Paris, Franța) a fost un compozitor, violonist,
pedagog, pianist și dirijor român. Este considerat cel mai
important muzician român.
Opera Oedip
În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creație
dramatică și muzicală, care abia în ultimii ani a început să se
impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O dedică Mariei
Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători în
1937. Aceasta fusese una din doamnele de onoare ale Reginei Maria și,
după o căsătorie cu prințul Cantacuzino și o pasiune pentru
filozoful Nae Ionescu, și-a turnat acid pe față. La auzul veștii,
Enescu s-a întors de la Paris imediat la București și a vegheat la
căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui
episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată
viața și va apărea in fotografii cu un voal negru pe față. Pe 4
decembrie 1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost
terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară
ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul
pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936
și s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a
interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet.
Opera se inspiră din cele doua piese păstrate din ciclul de
tragedii tebane ale lui Sofocle, Oedip la Colonos și Oedip rege.
Libretistul operei a fost Edmond Fleg. Cariera internațională a
operei a fost însă întreruptă de declanșarea celui de-al Doilea
Război Mondial, când, în 1940, Paris-ul a fost ocupat de armata
germană.
Opera și-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai
multe ori montată în timpul Festivalului Internațional George
Enescu din București, premiera românească datând din 1958, când
în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparținând lui
Jean Rânzescu, iar dirijor fiind Constantin Silvestri. O
spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei
Șerban (1995), care a provocat numeroase controverse.
În ultimii 20 de ani se observă un puternic reviriment al operei,
prin montări în mai multe țări ale lumii, printre care Italia,
Germania, Austria, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii,
Portugalia.
Ultimii ani. Exilul
În ultimii ani ai vieții a compus Cvartetul de coarde Nr. 2,
Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, a
desăvârșit Poemul simfonic Vox Maris pentru soprană, tenor, cor
și orchestră, schițat încă din 1929, Simfoniile Nr. 4 și 5
rămase neterminate (au fost orchestrate mai târziu de compozitorul
Pascal Bentoiu).
O dată instaurată dictatura comunistă, s-a exilat definitiv la
Paris. Până în 1949, deși aflat în străinătate, a deținut
încă funcția de președinte al Societății Compozitorilor din
România. La 22-23 octombrie 1949 Societatea a fost înlocuită de
Uniunea Compozitorilor, în care Enescu nu mai figura nici ca membru.
S-a stins din viață la Paris în noaptea dintre 3 și 4 mai 1955. A
fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un
cavou de marmură albă, aflat la poziția 68.
Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanță
considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniștii
Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin.
Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a
păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu,
considerându-l părintele său spiritual.
“Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale
lumii. (...) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său
sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată
frumusețe.” - Yehudi Menuhin.
În anul 1932 devine membru titular al Academiei Române. (rezumat
wikipedia)
