La mulți ani Camelia Potec! Înotătoarea braileancă: medalie de aur la 200 m liber la Olimpiada de la Atena

(Camelia Potec, foto wikipedia)

Camelia Alina Potec (n. 19 februarie 1982, Brăila) este o înotătoare româncă care a câștigat medalia de aur la 200 m liber la Olimpiada de la Atena. În decursul celor 20 de ani de activitate sportivă a cucerit peste 200 titluri naționale și a realizat multiple recorduri. Pe 31 octombrie 2013 a devenit președinte al Federației Române de Natație și Pentatlon Modern (FRNPM), fiind cel mai tânăr președinte de federație din România. (rezumat wikipedia)

Povestea unei mari campioane - Camelia Potec

Campioană olimpică! Așa cum a intrat în istorie și în sufletul nostru.

"Trebuie să mușc din apă și să-mi văd visul împlinit"

La Olimpiada de la Atena, înotătoarea Camelia Potec aducea prima medalie de aur României. Cu câtă emoție și bucurie am urmărit cu toții proba de 200 de metri liber, pe care a câștigat-o printr-o voință ieșită din comun, surclasând nume mari ale natației mondiale. Dar flacăra de la Atena s-a stins și Camelia a reintrat în focurile antrenamentelor cotidiene. Bun prilej pentru a o ruga să ne spună povestea senzaționalului ei succes și a drumului greu care duce spre glorie.

"Nu vreau să zică lumea că am fost o întâmplare"

- Cursa pe care ai câștigat-o în bazinul olimpic de la Atena ne-a tăiat tuturor respirația. De unde ai dobândit energia aceea fenomenală? La ce te-ai gândit?

- Chiar daca pare ciudat, nu m-am gândit la nimic. Mi-am propus doar să-mi îndeplinesc bine proba pentru care eram antrenată. Nu m-am uitat la celelalte înotătoare ca să nu-mi stric ritmul, cum se întâmplase la 400 de metri. Nu mi-a păsat. Decât să fi luat iar locul patru, mai bine înotam așa cum știam eu, iar dacă pierdeam, ieșeam din bazin, plecam acasă și asta era. N-am vrut să-mi mai reproșez nimic. Am înotat deci, orbește, la propriu și figurat. Doar pe ultimii 50 de metri am mai tras cu ochiul, observând că am doar două-trei concurente în față. Atunci am simțit că îmi făcusem programul, trăsesem tare, eram convinsă că prinsesem podiumul. Dar la final liniste. N-am auzit tribunele, n-am auzit nimic, mi-am zis: "Doamne, numai locul patru să nu fie! Mai bine cinci, șase, numai patru nu". Apoi m-am întors, am văzut tabela și abia în a treia fază mi-am dat seama ce câștigasem și unde eram. Eram la Olimpiadă!

- Te-a schimbat în vreun fel medalia de aur de la Atena?

- Poate ca victoria asta m-a schimbat într-un singur sens: acum sunt mai conștientă de ceea ce fac, de cum mă pregătesc. Asta se combină și cu firea mea dificilă, pe care câteodată mi-o critică antrenoarea. Mie nu prea poți să-mi spui "fă asta!". Mie trebuie să-mi spui la ce-i bun să fac asta, iar dacă mă convingi, o fac până în pânzele albe. În sport trebuie să existe întotdeauna o motivație, un vis. Când astea se termină, e greu sa continui, mai ales când pregătirea este așa de dură ca la înot. Îți spui gata, am realizat tot ce am vrut, ies din bazin și plec. În clipa asta, pentru totdeauna. De asta am și zis după aurul de la Atena că aș fi putut renunța atunci. Când însă motivația există, cu toate durerile, accidentările, îți spui: "Vreau o medalie. Trebuie să mușc acum din apă și să-mi văd visul implinit!". Iar eu mai am unul: titlul mondial. Așa că tot ce-mi doresc acum este să fiu sănătoasă și să continui la un nivel bun, cel puțin egal cu cel de la Atena, vreau să-mi îmbunătățesc timpii, pentru că știu că pot și pentru că ambiția este una dintre calitățile mele. Nu vreau să zică lumea niciodată că am fost o întâmplare.

- E momentul să te întreb: cum a început pentru tine aventura în sport?

- Tatăl meu a fost marinar, iar eu stăteam cât puteam de mult cu el, dar mai ales cât de mult puteam în apă. Apa mi-a plăcut de la început, a fost întotdeauna ceva irezistibil pentru mine. Tata m-a învățat să înot în Dunăre. Mai o gură de apă, mai un val care te duce la fund, te mai trage curentul la vale. Am învățat repede, chiar dacă și acum mă tem de bulboane si ape tulburi. Mi-e frică să văd ce-i acolo, dedesubt, mi-e frică atunci când mă atinge chiar si vreo frunză. Ciudat pentru o înotătoare, dar adevărat. Tot tata m-a dat apoi la bazin, pentru că-mi plăcea așa de mult apa, pentru că aveam multă energie, dar și pentru sănătate, ca să mă dezvolt frumos. Apoi, la 9 ani, părinții mei s-au gândit că aș putea face performanță. Primul meu antrenor, domnul Ion Ionescu, a cam strâmbat din nas la început, pentru că 9 ani este o vârstă cam târzie pentru performanță. Până la urmă m-a primit, iar la 11 ani eram campioană națională. Am avut și norocul să fiu într-o grupă în care se antrenau vicecampioni europeni la acea vreme; chiar am avut un coleg care m-a ajutat foarte mult. Pe atunci ma pregăteam pentru un alt procedeu, spate, iar el m-a ajutat la tehnică, la întoarceri. (rezumat interviu din anul 2004 http://www.formula-as.ro)

https://rural-braila.blogspot.com