Răscoala condusă de Horia, Cloșca și Crișan, acum 230 de ani, a fost trădată. De ce?

(Trădare în urmă cu 230 de ani. Horea, Cloşca şi Crişan, prinşi după ce 20 români au „fraternizat“ cu cătanele austriece, foto adevarul.ro)

1785: Horea și Cloșca, conducătorii răscoalei țărănești din Transilvania de la 1784, sunt executați prin tragere pe roată.

Vasile "Ursu" Nicula, cunoscut ca “Nicola”, “Horea” nume cognomene sau, de ce nu, nume conspirative, (n. 1731 la Arada, azi Horea - d. 28 februarie 1785 la Alba Iulia) a fost, alături de Ion Oargă (Cloșca) și Marcu Giurgiu (Crișan), conducătorul răscoalei țărănești de la 1784 din Transilvania. A fost un țăran ager la minte, încredințat de câteva sate din “Țara Moților” să prezinte plângerile lor în fața împăratului austriac Iosif al II-lea. Horea a jucat un rol important în declanșarea revoltei din 1784. Revolta a început în satele Curechiu și Mestecăniș, extinzându-se apoi în părțile de vest ale Ardealului. Armata austriacă a înăbușit revolta, iar capii răscoalei au fost arestați, fiind trădați. Crișan s-a spânzurat în închisoarea de la Alba Iulia, iar Horea și Cloșca au fost executați public la Alba Iulia, prin frângere cu roata, la 28 februarie 1785.

Răscoala

În ziua de 28 octombrie 1784, la târgul săptămânal de la Brad (județul Hunedoara), Crișan, unul dintre cei trei conducători ai răscoalei, i-a convocat pe țăranii români care veneau la târg să se adune duminica următoare în număr cât mai mare la biserica din Mesteacăn. Ascuns sub podul de peste Criș, pentru a nu fi observat de oamenii autorităților, îi chema la sine pe țărani, spunându-le că Horea ar fi primit porunca împăratului ca românii să fie militarizați. Pentru a fi mai convingător, le arăta oamenilor o cruce de aur, despre care spunea că Horea a primit-o ca drept scrisoare de încredințare de la însuși împăratul.

Ca urmare, la data de 31 octombrie 1784, duminică, un număr de câteva sute de țărani (sursele de epocă, cum ar fi Memoriul mare al comitatului Hunedoara sau depoziția din Crișcior a lui Giurgiu Marcu, dau cifre diferite, de la 200 până la 600 oameni) s-au strâns la biserica din Mesteacăn, unde după slujba religioasă Crișan le-a spus că împăratul Iosif al II-lea a hotărât ca iobagii români să presteze de acum înainte numai o singură zi de muncă pe săptămână în folosul domnilor de pământ și chiar și pentru aceasta stăpânii sunt obligați să le plătească 30 creițari pe zi, iar cine nu vrea să mai presteze serviciu iobăgesc, să meargă la Alba Iulia pentru a fi înrolat militar. Pentru că țăranii erau neîncrezători în pretinsa poruncă imperială, Crișan le-a arătat o curce de aur ca dovadă, spunându-le că însuși Horea ar fi primit-o de la împărat, ca întărire a celor zise. După aceea, țăranii au fost puși să jure în biserică cum că vor urma pe Crișan spre Alba Iulia, după ce și preotul satului a întărit că cele spuse de Crișan sunt adevărate. La urmă de tot, Crișan le-a cerut țăranilor să își ia de acasă merinde pentru patru zile și a doua zi să se adune la Curechiu, luând un drum ocolit spre Alba Iulia, pentru a nu fi opriți de către autorități.

Din Brad răsculații s-au împărțit în două cete, una mergând spre Ribița, alta spre Mihăleni.

Ceata care s-a îndreptat spre Ribița a ajuns acolo la 3 noiembrie, dis-de-dimineață. O parte dintre nobili a reușit să se refugieze în casa perceptorului Ribiczei Jozsef, de unde a opus rezistență până spre amiază, în acest timp ucigând nouă dintre țăranii care îi atacau. Rezistența a luat sfârșit când țăranii au dat foc casei în care se apăratu nobilii și i-au ucis pe aceștia pe măsură ce ieșeau din casa în flăcări. Au fost 42 victime în rândul familiilor nobiliare, multe dintre acestea fiind din familia Ribiczei, cu care țăranii și minerii localnici avuseseră multe procese și plângeri în trecut, din cauza abuzurilor mari și repetate ale vicecolonelului Ribiczei Adam, principal acționar la mina 12 Apostoli din Ribița. Au fost și aici devastate și jefuite bunurile nobiliare și biserica reformată.

Cum răscoala s-a răspândit rapid, țăranii au ocupat repede tot Zarandul, au închis drumurile, au luat măsuri proprii de pază, introducând chiar "pașapoarte" românești. Textul unui astfel de "pașaport":

“Passus: Tuturora celor ce se cuvine a ști, cinstiților preoți sau mireni, pentru acest preot pater facem a ști în țară cu porunca celor mai mari c-au căpătat grație împărătească, și avem poruncă de la părintele protopop nimenea să nu îndrăznească a-i face ceva, și cu pace bună încă să-l povățuiți cu om până la domnul Bukova. Prin aceia rămânem de bine voitori noi, ieu Popovici Popa din Crișcior, Popa Costandin din Crișcior iproci. Mesița octo[m]brie în 30 zile (adică 10 noiembrie), Anul Domnului 1784.”

Din cercul Zarandului răscoala se întinde în comitatul propriu-zis al Hunedoarei și se ridică toate satele de pe partea dreaptă a Mureșului. Din jurul Devei cetele de țărani o iau în trei direcții: pe Mureș în jos, trecând apoi și în comitatul Aradului; pe Valea Streiului cu Țara Hațegului; pe Mureș în sus, în comitatul Alba până aproape de Alba Iulia, atingând și comitatul Sibiu. O altă direcție principală au luat-o din Zarand spre Munții Abrudului, spre Câmpeni, Abrud, Roșia Montană, pe Arieș în sus. De aici un grup a luat-o spre comitatul Cluj, altul, mai mare, spre Arieș, Ighiu, Cricău și Galda.

(Execuţia lui Horea şi Cloşca pe „Dealul Furcilor“ din Alba Iulia, foto adevarul.ro)

Condamnat la moarte, Horea a fost tras pe roată pe 28 februarie 1785, alături de Cloșca, pe un mic deal de lângă cetatea Alba Iulia. Horea și-a scris testamentul pe 25 februarie 1785, în celula în care era deținut, documentul fiind scris de preotul Nicolae Rațiu.

Aceasta a fost ultima execuție prin tragere pe roată din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, după acest eveniment pedeapsa fiind abolită din codul penal austriac. Pentru rebeliune, motiv pentru care au fost acuzați Horea și Cloșca, codul penal austriac prevedea pedeapsă maximă decapitarea cu sabia, nu tragerea pe roată. S-a vrut însă să se înspăimânte cât mai mult iobagii români, astfel încât s-a apelat la această condamnare extrem de dură, rezervată în mod normal doar tâlharilor și ucigașilor.

Primul a fost executat Cloșca, iar al doilea Horea. Dacă Cloșca a fost torturat cu cruzime extremă, primind multiple lovituri cu roata până când i s-a dat lovitura de grație, Horea a primit doar o lovitură care i-a fracturat unul dintre picioare, apoi a fost ucis imediat cu o lovitură în piept. Corpurile lor au fost mai apoi despicate în mai multe bucăți și au fost expuse în diferite sate și orașe din Ardeal unde s-a manifestat răscoala iobagilor români, cu scopul de a-i teroriza pe aceștia și a-i descuraja de la viitoare acțiuni de acest gen. Fără a putea fi confirmat dintr-o sursă sigură, se spune că mâna dreaptă a lui Horea ar fi fost expusă pe “Gorunul lui Horea de la Țebea”, acesta fiind unul dintre locurile unde Horea ar fi ținut sfat cu răsculații. Mâna ar fi fost ulterior îngropată la rădăcina gorunului. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Ștefan cel Mare atacă și incendiază orașul Brăila, acum 549 de ani. De ce?

(Brăila - hartă din 1892, foto wikipedia)

1470: Ștefan cel Mare atacă și incendiază orașul Brăila în încercarea sa de a scoate de sub influența otomană Țara Romanească și de a-l îndepărta pe Radu cel Frumos de la tron.

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.

Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.

Radu cel Frumos a fost fiu al domnului Vlad Dracul și al Vasilisei Mușat. El vine la domnie cu ajutor turcesc dat de sultanul Mahomed al II-lea, împotriva fratelui său vitreg, Vlad Țepeș. În copilărie fusese ostatic la Poartă împreună cu fratele său Vlad. Potrivit mărturiei cronicarului grec Laonic Chalcocondil, în captivitate a devenit iubitul lui Mehmed.

Pentru tron, s-au dat lupte între iulie și noiembrie 1462, importantă fiind victoria lui Vlad Țepeș împotriva turcilor, din 8 septembrie 1462. Domnia sa a fost întreruptă de patru ori de Basarab Laiotă, care a fost pus cu ajutor turcesc sau cu ajutor din partea lui Ștefan cel Mare.

Brăila este o veche așezare pe malul stâng al Dunării, apărând cu numele "Drinago" într-o veche descriere geografică și de călătorii spaniolă, "Libro del conoscimiento" (1350), dar și pe câteva hărți catalane (Angellino de Dalorto, 1325 - 1330 și Angelino Dulcert, 1339). Este menționat ca Brayla în 1368 într-un privilegiu de transport și comerț acordat neguțătorilor brașoveni. Orașul a fost ocupat de turci în 1538-1540, fiind raia (sau kaza) de la 1554 până la sfârșitul războiului ruso-turc din 1828 - 1829, perioadă în care este numit Ibrail. În secolul al XV-lea numele Brăilei este amintit sub forma Breil, într-o mențiune a Cancelariei Voievodului „Ttibor din Transilvania”. Perioada de maximă înflorire o are la începutul secolului XX, când este un important port de intrare-ieșire a mărfurilor din România. Este accesibil navelor maritime de dimensiuni mici și medii. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

SUA anunță hotărârea de a retrage României, începând cu data de 3 iulie 1988, clauza națiunii celei mai favorizate (acum 31 de ani)

(Clauza națiunii celei mai favorizate, foto historia.ro)

1988: Declarația guvernului SUA prin care anunță hotărârea de a retrage României, începând cu data de 3 iulie 1988, clauza națiunii celei mai favorizate; în replica, guvernul român declară că renunță la clauza națiunii celei mai favorizate în relațiile cu SUA. (scrie wikipedia)

De la începutul anilor ‘60, elita comunistă din România s-a încadrat în curentul de emancipare de sub tutela „Marelui Frate” de la Kremlin, al cărui promotor fusese mareșalul Iosip Broz Tito. Această politică de „independență” s-a bucurat de un puternic ecou în plan internațional și de sprijinul puterilor occidentale, în primul rând al Statelor Unite, care au văzut în „disidența” română un mijloc de „a-i ciupi de nas pe ruși”.

Atât timp cât Uniunea Sovietică a practicat „doctrina Brejnev”, adică dreptul de a interveni în orice țară socialistă, unde în percepția Moscovei regimul ar fi fost în primejdie, Statele Unite au încurajat diferențierile intersocialiste (între țările frățești). Artizanul acestei politici a fost Henry Kissinger, consilierul pentru securitate națională apoi secretar de stat sub administrația lui Richard Nixon. El a sprijinit orice acțiune din interiorul blocului sovietic, capabilă să slăbească controlul Moscovei asupra sateliților ei. De această orientare a politicii americane a beneficiat din plin regimul comunist din România, acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate (tarife vamale preferențiate) fiind unul dintre aceste majore avantaje.

Beneficii economice și politice

Clauza națiunii celei mai favorizate era un adevărat test în relațiile economice bilaterale, acordarea ei fiind însoțită și de alte beneficii economice de mare însemnătate pentru România, precum credite cu dobânzi mici, acces la tehnologie avansată etc. Ea a fost acordată României, pentru prima dată în 1975, în conformitate cu prevederile amendamentului Jackson- Vanik adus Legii Comerțului din 1974, care condiționa acest favor de dreptul la libera circulație a cetățenilor țării beneficiare. Clauza trebuia reînnoită anual de către președintele Statelor Unite, dar fiecare dintre cele două Camere ale Congresului puteau anula hotărârea președintelui prin votarea unei rezoluții de dezaprobare într-o perioadă de 90 de zile de la data când i s-a adus la cunoștință această hotărâre.

Atâta timp cât Administrația americană a interpretat ad-litteram amendamentul Jackson-Vanik, România a îndeplinit condițiile legale pentru reînnoirea clauzei națiunii celei mai favorizate, deoarece emigrarea era singurul criteriu de evaluare, iar regimul Ceaușescu a permis într-o oarecare măsură emigrarea evreilor și a etnicilor germani. Pe măsură ce politica de diferențiere intersocialistă elaborată de Kissinger a început să fie înlocuită cu politica Carter – Brzezinski, continuată apoi de Ronald Reagan, care promova diferențierea intrasocialistă, Statele Unite au sprijinit mișcările de disidență și contestatare a puterii din fiecare țară socialistă, invocând respectul drepturilor omului.

1985 – atenționarea regimului Ceaușescu de către americani

La 15 decembrie 1985, secretarul de stat al SUA, George Shultz, a efectuat o vizită în București. El i-a transmis lui Nicolae Ceaușescu un mesaj scris din partea lui Ronald Reagan, în care i se atrăgea atenția că România poate pierde clauza națiunii celei mai favorizate, dacă nu întreprinde eforturi serioase de îmbunătățire a situației drepturilor omului. Un punct esențial l-a constituit cererea părții americane privind importul în România și distribuirea Bibliilor și a altor materiale cu caracter religios, precum și atenuarea anumitor măsuri administrative împotriva grupărilor religioase nerecunoscute.

Ceaușescu nu a luat act de avertismentul președintelui Reagan, privitor la posibila deteriorare a relațiile româno-americane, care se aflau oricum într-un impas serios. El a respins criticile părții americane referitoare la situația drepturilor omului și le-a considerat opera unor „grupuri de interese speciale”. Liderul român susținea că drepturile omului în viziunea sa – dreptul la muncă, la o viață liberă și demnă, la participarea directă la viața economică și socială în condiții depline și egale – erau asigurate în România, iar „legarea drepturilor omului de problema emigrării fiind cu totul nepotrivită”.

Devenea tot mai evident că, în politica Statelor Unite, accentul se deplasase de la interesul pentru politica „disidentă” a României în cadrul Organizației Tratatului de la Varșovia la încercarea de a impune regimului comunist de la București acceptarea unui set de drepturi democratice elementare. Ignorarea de către partea română a cererilor Washingtonului a dus la încordarea raporturilor bilaterale. (scrie Simion Gheorghiu de la historia.ro)

https://rural-braila.blogspot.com

Cassius Clay îl învinge pe Sonny Liston la Miami Beach, Florida și devine campion al lumii la categoria supergrea (acum 55 de ani)

(Bust photographic portrait of Muhammad Ali in 1967. World Journal Tribune photo by Ira Rosenberg, foto wikipedia)

1964: Cassius Clay îl învinge pe Sonny Liston la Miami Beach, Florida și devine campion al lumii la categoria supergrea.

Muhammad Ali (născut sub numele Cassius Marcellus Clay, Jr., n. 17 ianuarie 1942, Louisville, SUA – d. 3 iunie 2016, Scottsdale, Arizona, SUA) a fost un boxer profesionist, campion mondial la box. În anul 1974 a fost ales Sportivul anului din SUA, iar în 1999, Ali a fost desemnat „Sportivul secolului” de revista americană Sports Illustrated. El este considerat cel mai mare campion de box la categoria grea precum și unul din cei mai populari sportivi al tuturor timpurilor. Încă de la începutul carierei profesioniste el își spunea ca fiind “The Greatest” și ca printr-un miracol, chiar s-a adeverit.

A fost numit după tatăl său, Cassius Marcellus Clay, Sr. Și-a schimbat numele în anul 1964, când s-a convertit la Islam (Sunnism). A început să se antreneze la vârsta de 12 ani, reușind la 22 de ani, în 1964, să câștige pentru prima dată titlul mondial la categoria supergrea într-un meci cu Sonny Liston. A mai câștigat titlul în 1974 și 1978.

A spus despre Frazier că era „prea prost pentru a fi campion”, despre Terrell că era un „Unchi Tom”, despre Patterson că era un „iepure” și despre Liston că îl va biciui „cum obișnuia taică-su să o facă”. Era principala voce a conferințelor de presă și a interviurilor, unde vorbea liber și despre probleme nelegate de box.

Charles L. „Sonny“ Liston (n. 8 mai 1932, Little Rock, Arkansas - d. 30 decembrie 1970, Las Vegas, Nevada), a fost un boxer american. El a fost între anii 1962 - 1964 campion mondial la categoria grea după ce l-a învins în septembrie 1962 pe Floyd Patterson. Liston era un adversar de temut, datorită agresivității și a loviturilor sale puternice. Este un lucru confirmat că Sonny Liston și managerul lui erau implicați în lumea interlopă a gangsterilor. Uriașul Sony ca și campion a pierdut numai patru meciuri de box, doua dintre acestea în fața lui Muhammad Ali. (rezumat wikipedia)

Mark Knopfler i-a dedicat o melodie https://youtu.be/5DMLnoyk6R0

https://rural-braila.blogspot.com

Marga Barbu - o actriță completă

(Magda Barbu, foto wikipedia)

Marga Barbu (n. Margareta-Yvonne Butuc, 24 februarie 1929, Ocna Șugatag, Maramureș - d. 31 martie 2009, București) a fost o actriță română de teatru și film.

Biografie și carieră

S-a mutat împreună cu familia în București după împlinirea vârstei de 14 ani. Prima ei mare dragoste a fost dansul și ar fi făcut orice ca să-și urmeze mama, balerină la Viena. A fost angajata “Operei Române”, dar la vizita medicală s-a descoperit că are o afecțiune cardiacă, fapt care a făcut-o să renunțe la ideea unei cariere de dans. Urmând diferite cursuri de actorie, dans și filozofie, alege în final actoria.

A absolvit Institutul de teatru din București în 1950. A debutat în cinematografie în 1953 („Nepoții gornistului”, în regia lui Dinu Negreanu), fiind cunoscută, în special, pentru rolurile “Anița” din seria „Haiducilor” și “Agatha Slătineanu” din seria „Mărgelatu”, dar și pentru rolul de compoziție din „Domnișoara Aurica” (regia Șerban Marinescu, 1986) pentru care a fost distinsă cu Premiul ACIN. A mai jucat, de asemenea, în „Bietul Ioanide", de Dan Pița (1980) - Premiul ACIN și „Comoara din Carpați", regizat de Cornel Todea (1975). Ultimul film în care a apărut a fost „Lacrima cerului” (1989).

A reprezentat cinematografia românească la numeroase Festivaluri și evenimente internaționale: Festivalul de film de la San Sebastian (1966), Festivalul de film de la Karlovy Vary (1966), Festivalul de film de la Moscova (1969), Festivalul de film de la Sarajevo (1969), Zilele filmului în R.F. Germania (august 1968), Zilele filmului românesc în U.R.S.S. (1965), Zilele filmului românesc la Roma (1967), etc.

În afara carierei impresionante pe care a avut-o în cinematografie, Marga Barbu a fost și o mare actriță de teatru. Din 1952 și până la pensionarea sa în 1993, Marga Barbu a fost actriță la Teatrul Nottara (fostul Teatru al Armatei), unde iubitorii teatrului au putut s-o admire în roluri memorabile. Rolul său preferat din teatru a fost cel al “Cleopatrei” din piesa "Antoniu și Cleopatra" de William Shakespeare. A jucat exemplar roluri de comedie precum "Mâța-n sac", "Mizerie și noblețe" etc.

A fost căsătorită timp de peste 30 de ani cu scriitorul Eugen Barbu, fiind la a treia căsătorie, prima consumându-se cu un inginer textilist din Ploiești, iar cea de-a doua cu actorul Constantin Codrescu. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Magda Demetrescu prima „Miss România” acum 90 de ani

(Magda Demetrescu a fost prima Miss România, foto wikipedia)

1929: Încep și în România concursurile de frumusețe, prin declararea Magdei Demetrescu drept „Miss România 1929".

“Miss România este un concurs de frumusețe național care are loc deja din anul 1920 în România și la care port participa femei necăsătorite. Prima câștigătoare a concursului de frumusețe ținut pe teritoriul României de azi, a avut loc în anul 1906, ea a fost Maria Peligrad din Sibiu (Hermannstadt), pe atunci Transilvania aparținea de Ungaria. În perioada interbelică au existat două concursuri “Miss România”. Unul era organizat de revista “Realitatea Ilustrată” sub egida trustului “Adevărul”, afiliat la “Miss Universe”, celălalt de revista “Ilustrațiunea Română”, sub egida “Universul”, afiliat la “Miss Europe - Miss Universe”.

După o perioadă de întreruperi, cauzate de războiul mondial și de perioada comunistă, concursul a fost organizat din nou din anul 1991 la București sub numele de “Miss România”. Miss Romania este marca inregistrata la Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci. Proprietarul acestei marci este dl. Gavrila INOAN. Un concurs de frumusețe organizat pentru femeile originare din România, care trăiesc în străinătate este concursul “Miss Diaspora”. Din anul 2001 mai este organizat un concurs de frumusețe numit “Miss World România”.

Primul concurs de miss din istoria României s-a desfăşurat la data de 17 martie 1929 la „Palatul Cultural“ din şoseaua Kiseleff, fiind organizat de revista „Realitatea Ilustrată”. Era afiliat concursului „Miss Universum” care se organiza la Galveston, în Statele Unite ale Americii. Din comitetul de organizare făceau parte, printre alţii, scriitorul Liviu Rebreanu, pictorii Frederic Storck şi I. Steriadi.

Prima Miss România, fiica unui arhitect

„Aşadar prima “Miss România” şi prin urmare prima noastră reprezentantă la concursul “Miss Univers” a fost tănăra de numai 17 ani – d-ra Magda Demetrescu. Ea a fost fiica arhitectului Nicolae Demetrescu şi a soţiei sale Magda, dar din păcate la vărsta la 5 ani, a rămas orfană de amândoi părinţii şi a fost adoptată de mătuşă sa, Maria Demetrescu. O fată cuminte, educată, de familie bună, care trecuse de probele şi exigenţele dure ale competiţiei“, se arăta în „Realitatea ilustrată“. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Acum 114 de ani s-a înființat primul sindicat muncitoresc din România

(Gravură ce reprezintă portretul lui Ion C. Frimu, foto wikipedia)

1905: S-a înființat primul sindicat muncitoresc din România, sindicatul lucrătorilor tâmplari, în frunte cu I.C.Frimu și Voicu Andreescu-Râureanu, urmat la 13 și 20 martie de înființarea sindicatului strungarilor și respectiv al lucrătorilor din fabricile de încălțăminte.

Biografie

Socialiști români la sărbătorirea zilei de naștere a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea la Ploiești (1915), Ion C. Frimu este al treilea din dreapta în primul rând

Ion Costache Frimu s-a născut la data de 4/16 octombrie 1871 în comuna Bârzești (județul Vaslui). Era de profesie tâmplar. La 31 martie 1893, a fost fondat, la București, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR). Din conducerea acestuia făceau parte Ioan Nădejde, Vasile G. Morțun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ion C. Frimu, Mihail Gheorghiu-Bujor, Cristian Racovski, Dimitrie Marinescu, Gheorghe Cristescu și Ilie Moscovici.

În decembrie 1896, a fost înființată Uniunea Sindicatelor Breslelor, un eveniment de cea mai mare importanță pe linia centralizării organizațiilor sindicale muncitorești, I. C. Frimu fiind ales în anul 1898 președinte al acestei uniuni sindicale. În 1899 PSDMR s-a destrămat, prin ruperea mai multor aripi (printre care și cea lui Vasile G. Morțun), iar cluburile muncitorești au fost desființate, cu excepția clubului de la București, în cadrul căruia au continuat să activeze lideri socialiști ca I.C. Frimu, C.Z. Buzdugan și Cristian Racovski.

A înființat și a făcut parte din conducerea revistei „România muncitoare” și a Uniunii Socialiste din România (1907). În martie 1905, Frimu a pus bazele Sindicatului Tâmplarilor din București, fiind ales ca președinte al acestuia.

La 31 ianuarie 1910 a fost înființat, la București, Partidul Social Democrat Român (PSDR), ai cărui lideri au fost aleși I. C. Frimu, Mihail Gheorghiu-Bujor, dr. Cristian Racovski, Dimitrie Marinescu și Constantin Vasilescu. În anul 1911 Frimu a intrat în legătură cu liderul comunist rus Vladimir Ilici Lenin. În timpul primului război mondial, a fost delegat la cea de-a treia Conferință a internaționaliștilor împotriva războiului din septembrie 1917 de la Stockholm.

După primul război mondial și ca urmare a sărăciei de după încetarea ostilităților, influența Revoluției din Octombrie s-a extins și în România. După un articol publicat de Cristian Racovski în ziarul „România muncitoare” în care declara că „cucerirea Basarabiei sau a Transilvaniei trebuie osândită de noi”, au fost declanșate mai multe manifestații muncitorești, în care, pe lângă revendicările salariale și cererea de condiții de muncă mai bune pentru muncitori, s-au cerut și schimbări politice. Prin aceste manifestații s-a încercat declanșarea unei lupte a muncitorilor români pentru detronarea regelui și alungarea de la putere a clasei politice „burghezo-moșierești”.

Procesul și moartea lui I.C. Frimu

Ministrul de Interne, George G. Mârzescu, și-a justificat ordinul dat forțelor de ordine de a trage în plin declarând că greviștii erau ațâțați de agenți bolșevici. Printre cele 52 de persoane arestate sub învinuirea de crimă „contra siguranței statului, complot contra statului” și „provocare de rebeliune și ofensă adusă M.S. Regelui” se aflau și activiști comuniști, infiltrați în rândul social–democraților la ordinul bolșevicilor de la Moscova, între care Alecu Constantinescu, Jaques Konitz, Alexandru Bogdan și I.S. Dimitriu.

I. C. Frimu, care fusese învinuit de instigare, a murit în Închisoarea Văcărești la data de 6/19 februarie 1919 în urma bătăilor și schingiuirilor poliției la care fusese supus în arest și a bolii căpătate în închisoare. Mii de muncitori au participat la înmormântarea sa, cerând pedepsirea asasinilor lui Frimu. Liderul socialist Constantin Titel Petrescu îl caracteriza pe I.C. Frimu drept "acel admirabil exemplar omenesc de onestitate, bunătate, omenie". (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Acum 154 de ani s-a născut la Brăila Anton Bacalbașa, ziarist și prozator

(Photograph of writer and political figure Anton "Toni" Bacalbaşa, foto wikipedia)

Anton Bacalbașa (n. 21 februarie 1865, Brăila - d. 1 octombrie 1899) a fost ziarist, prozator și traducător român, creatorul personajului literar Moș Teacă. Împreună cu Ion Luca Caragiale a editat prima serie (1893) a revistei umoristice "Moftul român".

A făcut parte din mișcarea muncitorească și a colaborat la "Contemporanul" și la publicațiile socialiste Emanciparea, Drepturile omului.

Date biografice

Anton Bacalbașa, fiul serdarului Costache Bacalbașa, fost polițai al orașului, s-a născut la Brăila. Considerat "unul dintre cei mai mari poeți ai prozei gazetărești" a fost și un poet liric. Înainte să devină umoristul plin de vervă și de spirit și polemistul redutabil care a fost stimat până și de adversarii săi, creatorul lui “Moș Teacă” și apropiatul colaborator al lui Caragiale la “Moftul român”, și-a făcut debutul, în 1880, la Literatorul lui B. Florescu, Al. Macedonski și Th. Stoenescu, cu poezii lirice care vădeau resursele impresionante ale talentului său (vezi între altele La Rosmersholm).

Anton Bacalbașa a fost și întemeietorul revistei “Adevărul literar”.

A susținut valabilitatea artei cu tendință și a argumentat inconsistența conceptului "artă pentru artă".

A publicat de asemenea în ziare socialiste (până în 1895): "Emanciparea", "Literatorul", "Mesagerul Brăilei", "Dezrobirea", "Democrație socială", "Munca", "Lumea nouă", "Drepturile omului". Ales în 1894 în Consiliul General al P.S.D.M. din România.

Operă literară

Proză satirică la adresa vieții cazone:

“Moș Teacă” (1893), cea mai importantă operă a sa, care satirizează tipul subofițerului mărginit și tiran din armata acelei epoci;

“Din viața militară”.

În anul 1965, Poșta Română a pus în circulație o marcă poștală, cu valoarea nominală de 55 de bani, care reprezintă portretul lui Anton Bacalbașa, în cadrul seriei Aniversări culturale. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

La mulți ani Grigore Leșe!

(Folkmusican Grigore Lese from Maramureş County / Transylvania in Romania / EU., foto wikipedia)

Grigore Leșe (n. 20 februarie 1954, Stoiceni, Maramureș) este un cunoscut interpret de muzică tradițională românească din zona Țării Lăpușului, România. A absolvit Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, Facultatea de Interpretare (fagot). Este doctor în muzică și profesor asociat la Facultatea de Litere a Universității din București și la Universitatea de Muzică București. Repertoriul lui este constituit din melodii vechi, provenind din folclorul autentic al zonei și marcând evenimente importante din viața omului. Grigore Leșe cântă și la diverse instrumente muzicale.

Mai jos se află titlurile câtorva creații muzicale.

Cântec despre Bucovina (Cântă cucu, bată-l vina) (versurile cântecului aparțin lui Constantin Mandicevschi scrise în 1904, Vasile Mucea descoperă cântecul în folclor în satul Corcești, Raionul Storojinet, Nordul Bucovinei în anul 1943, cântecul a fost înregistrat prima data de Grigore Leșe deabia în anul 1996).

Cântec în lemn – toacă;

Când m-o făcut mama-n lume;

Cântec pe înserat - din tilincă;

Horea miresii;

Miorița;

Nistrule, apă vioară;

Nu-i lumină nicări;

O, Marie frumos nume!

Președintele României Ion Iliescu i-a conferit lui Grigore Leșe la 10 decembrie 2004 Ordinul național Pentru Merit în grad de Cavaler, „pentru contribuțiile deosebite în activitatea artistică și culturală din țara noastră, pentru promovarea civilizației și istoriei românești”.

(rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

La mulți ani Camelia Potec! Înotătoarea braileancă: medalie de aur la 200 m liber la Olimpiada de la Atena

(Camelia Potec, foto wikipedia)

Camelia Alina Potec (n. 19 februarie 1982, Brăila) este o înotătoare româncă care a câștigat medalia de aur la 200 m liber la Olimpiada de la Atena. În decursul celor 20 de ani de activitate sportivă a cucerit peste 200 titluri naționale și a realizat multiple recorduri. Pe 31 octombrie 2013 a devenit președinte al Federației Române de Natație și Pentatlon Modern (FRNPM), fiind cel mai tânăr președinte de federație din România. (rezumat wikipedia)

Povestea unei mari campioane - Camelia Potec

Campioană olimpică! Așa cum a intrat în istorie și în sufletul nostru.

"Trebuie să mușc din apă și să-mi văd visul împlinit"

La Olimpiada de la Atena, înotătoarea Camelia Potec aducea prima medalie de aur României. Cu câtă emoție și bucurie am urmărit cu toții proba de 200 de metri liber, pe care a câștigat-o printr-o voință ieșită din comun, surclasând nume mari ale natației mondiale. Dar flacăra de la Atena s-a stins și Camelia a reintrat în focurile antrenamentelor cotidiene. Bun prilej pentru a o ruga să ne spună povestea senzaționalului ei succes și a drumului greu care duce spre glorie.

"Nu vreau să zică lumea că am fost o întâmplare"

- Cursa pe care ai câștigat-o în bazinul olimpic de la Atena ne-a tăiat tuturor respirația. De unde ai dobândit energia aceea fenomenală? La ce te-ai gândit?

- Chiar daca pare ciudat, nu m-am gândit la nimic. Mi-am propus doar să-mi îndeplinesc bine proba pentru care eram antrenată. Nu m-am uitat la celelalte înotătoare ca să nu-mi stric ritmul, cum se întâmplase la 400 de metri. Nu mi-a păsat. Decât să fi luat iar locul patru, mai bine înotam așa cum știam eu, iar dacă pierdeam, ieșeam din bazin, plecam acasă și asta era. N-am vrut să-mi mai reproșez nimic. Am înotat deci, orbește, la propriu și figurat. Doar pe ultimii 50 de metri am mai tras cu ochiul, observând că am doar două-trei concurente în față. Atunci am simțit că îmi făcusem programul, trăsesem tare, eram convinsă că prinsesem podiumul. Dar la final liniste. N-am auzit tribunele, n-am auzit nimic, mi-am zis: "Doamne, numai locul patru să nu fie! Mai bine cinci, șase, numai patru nu". Apoi m-am întors, am văzut tabela și abia în a treia fază mi-am dat seama ce câștigasem și unde eram. Eram la Olimpiadă!

- Te-a schimbat în vreun fel medalia de aur de la Atena?

- Poate ca victoria asta m-a schimbat într-un singur sens: acum sunt mai conștientă de ceea ce fac, de cum mă pregătesc. Asta se combină și cu firea mea dificilă, pe care câteodată mi-o critică antrenoarea. Mie nu prea poți să-mi spui "fă asta!". Mie trebuie să-mi spui la ce-i bun să fac asta, iar dacă mă convingi, o fac până în pânzele albe. În sport trebuie să existe întotdeauna o motivație, un vis. Când astea se termină, e greu sa continui, mai ales când pregătirea este așa de dură ca la înot. Îți spui gata, am realizat tot ce am vrut, ies din bazin și plec. În clipa asta, pentru totdeauna. De asta am și zis după aurul de la Atena că aș fi putut renunța atunci. Când însă motivația există, cu toate durerile, accidentările, îți spui: "Vreau o medalie. Trebuie să mușc acum din apă și să-mi văd visul implinit!". Iar eu mai am unul: titlul mondial. Așa că tot ce-mi doresc acum este să fiu sănătoasă și să continui la un nivel bun, cel puțin egal cu cel de la Atena, vreau să-mi îmbunătățesc timpii, pentru că știu că pot și pentru că ambiția este una dintre calitățile mele. Nu vreau să zică lumea niciodată că am fost o întâmplare.

- E momentul să te întreb: cum a început pentru tine aventura în sport?

- Tatăl meu a fost marinar, iar eu stăteam cât puteam de mult cu el, dar mai ales cât de mult puteam în apă. Apa mi-a plăcut de la început, a fost întotdeauna ceva irezistibil pentru mine. Tata m-a învățat să înot în Dunăre. Mai o gură de apă, mai un val care te duce la fund, te mai trage curentul la vale. Am învățat repede, chiar dacă și acum mă tem de bulboane si ape tulburi. Mi-e frică să văd ce-i acolo, dedesubt, mi-e frică atunci când mă atinge chiar si vreo frunză. Ciudat pentru o înotătoare, dar adevărat. Tot tata m-a dat apoi la bazin, pentru că-mi plăcea așa de mult apa, pentru că aveam multă energie, dar și pentru sănătate, ca să mă dezvolt frumos. Apoi, la 9 ani, părinții mei s-au gândit că aș putea face performanță. Primul meu antrenor, domnul Ion Ionescu, a cam strâmbat din nas la început, pentru că 9 ani este o vârstă cam târzie pentru performanță. Până la urmă m-a primit, iar la 11 ani eram campioană națională. Am avut și norocul să fiu într-o grupă în care se antrenau vicecampioni europeni la acea vreme; chiar am avut un coleg care m-a ajutat foarte mult. Pe atunci ma pregăteam pentru un alt procedeu, spate, iar el m-a ajutat la tehnică, la întoarceri. (rezumat interviu din anul 2004 http://www.formula-as.ro)

https://rural-braila.blogspot.com

De ce generarul Ion Antonescu a introdus militarizarea instituțiilor acum 78 de ani?

(Romanian General and dictator Ion Antonescu, foto wikipedia)

1941: Pentru a asigura ordinea tulburată de rebeliunea legionară din ianuarie 1941, generalul Ion Antonescu a inițiat o serie de decrete printre care și Decretul din 18 februarie 1941 prin care instituțiile și întreprinderile mai importante din țară au fost militarizate, indiferent dacă erau proprietate de stat sau privată.

Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România – d. 1 iunie 1946, Jilava, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului.

Prin Decretul Regal nr. 314 din 14 ianuarie 1941 a fost abrogată denumirea „Stat Național-Legionar” și „orice acțiune politică a fost interzisă”. La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern compus din militari și tehnocrați. Vicepreședinte al consiliului de miniștri a fost numit profesorul Mihai Antonescu (prieten, dar nu rudă cu mareșalul; ca avocat l-a apărat pe Ion Antonescu într-un proces de bigamie, apoi, prin vizitele săptămânale la mânăstirea Bistrița a fost folosit ca emisar al generalului la Berlin și pe lângă liderii politici). Regimul instituit de Antonescu nu poate fi caracterizat drept fascist. O descriere mai exactă ar fi dictatură militară. Această dictatură era lipsită de o ideologie, nu era susținută de un partid politic de masă. Existența dictaturii nu era justificată de considerații filozofice, ci de ordine și securitate, pe care Antonescu le considera esențiale. El folosea armata și aparatul de siguranță pentru a conduce și a suprima disidența.

Pe plan extern, în baza promisiunilor lui Hitler de a retroceda teritoriile amputate, Antonescu a vasalizat România intereselor germane. În timpul vizitei sale în Germania, la 23 noiembrie 1940, Antonescu a semnat actul aderării României la Pactul Tripartit (sau axa Germania, Italia și Japonia) și a solicitat trimiterea unei misiuni militare germane în România.

Se presupune că rebeliunea legionară ar fi fost influențată sau provocată de comuniști, existând argumente în acest sens, precum faptul că în timpul rebeliunii s-a strigat „Trăiască Rusia sovietică!”, iar însuși Horia Sima menționază în cartea sa că Antonescu afirma că există infiltrări comuniste în mișcarea legionară, idee însă negată de Horia Sima.

Războiul împotriva URSS

Ion Antonescu a decis intrarea României în al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate României sub presiunile Germaniei.

„Ostași! Vă ordon: treceți Prutul!” Cu acest ordin s-a pornit „războiul sfânt, anticomunist, drept și național”. La 22 iunie 1941, armata română a trecut Prutul, atacând Uniunea Sovietică, alături de Germania și aliații săi.

Antonescu nu s-a supus niciodată vreunui sufragiu public autentic și nu există surse obiective care să poată indica poziția reală a majorității poporului român sau a diferitelor pături sociale față de hotărârea de a intra în război. În toată perioada regimului antonescian s-au organizat două simulacre de plebiscit. Primul a avut loc între 2-5 martie 1941, după rebeliune și abrogarea „statului național-legionar” („Pentru aprobarea chipului cum Generalul Ion Antonescu a condus Țara de la 6 septembrie 1940”), la care a înregistrat pe țară 2.960.298 voturi „da” și 2.996 voturi „nu”. Al doilea și utimul plebiscit a fost organizat după eliberarea Basarabiei, la 9-15 noiembrie 1941. Prin decretul-lege nr. 3052 din 5 noiembrie, „Națiunea Română este chemată în Adunarea Obștească Plebiscitară, Duminică, 9 noiembrie 1941, pentru a-și exprima aprobarea sau dezaprobarea asupra guvernării dezrobitoare a Mareșalului Antonescu”. Dintre peste 4,7 milioane de alegători, pentru politica mareșalului Antonescu au votat „da” 3.446.889 (99,99% din voturi) și împotrivă, „nu”, 68. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Barbu Știrbei a dat ofisul domnesc privind organizarea școlilor din Țara Românească, acum 169 de ani. De ce?

(Portretul oficial al lui Barbu Știrbei, foto wikipedia)

1850: Domnitorul Barbu Știrbei a dat ofisul domnesc privind organizarea școlilor din Țara Românească.

Barbu Dimitrie Știrbei (n. august 1789, Craiova - d. 12 aprilie 1869, Nisa) a fost domn al Țării Românești în perioadele iunie 1849 - 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 - 25 iunie 1856.

Barbu Știrbei era descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu.

Era fratele domnului Gheorghe Bibescu, fiul lui Dimitrie Bibescu și al Ecaterinei Văcărescu. A fost adoptat de unchiul său, marele vornic Barbu Știrbey, cu condiția să-i poarte numele. După ce a studiat istoria și științele de stat la Paris (1817 - 1821), a devenit sub domnia lui Alexandru Ghica vistiernic (director al visteriei), pentru ca între 1829 și 1847 să ocupe alte funcții importante în administrația publică: ministru de interne, de culte, de justiție etc. și secretarul comisiei de redactare a Regulamentului Organic.

În timpul studiilor la Paris, în 1819, este inițiat într-o lojă masonică.

Domn

Pe tron s-a dovedit a fi un conducător prudent, activ și bun organizator. Greutățile pe care le-a avut de înfruntat, erau: întreținerea armatei de ocupație ruso-turce (sarcină rămasă și după Convenția de la Balta Liman din 1849) și să facă față puterii prea mari avute de comisarii extraordinari. Abia în 1851, după ce țara se înglodase în datorii grele, a putut să obțină retragerea ocupanților. Știrbei, prin economii și controlul sever al cheltuielilor, a reușit să scadă două treimi din datoriile țării și a găsit timp și mijloacele necesare chiar și pentru activități constructive. A ridicat teatrul din București, a redeschis școlile închise pe timpul Revoluției de la 1848, a mai îmbunătățit dispozițiile Regulamentului Organic cu privire la țărani.

Ocupația austriacă. Îngreunarea situației în Principate

Odată cu noua ocupație rusească (octombrie 1853), s-a retras la Viena împreună cu domnul Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, de unde au fost rechemați amândoi (octombrie 1854) să domnească sub ocupație austriacă. Deoarece nu mai aveau deplină libertate de a acționa și se aflau sub tutelă străină, au fost nevoiți să accepte decizii controversate, cum ar fi neprimirea emigranților revoluționari în țară. Cum rușii au pierdut războiul Crimeei (1854 - 1856), Congresul de la Paris (1856) a luat protectoratul pe care îl aveau asupra Principatelor Române, prin care, pe lângă primirea Basarabiei de Sud, obținuseră și dreptul de a se pronunța asupra soartei lor. Imperiul Otoman, care era invitat să convoace adunări în ambele principate sub numele de Divanuri ad-hoc, nu le-a mai prelungit domnia celor doi principi (care erau numiți pe o perioadă de șapte ani, iar termenul expira chiar în 1856), aceștia fiind adepți ai unirii celor două principate. În locul lor au fost numiți caimacami care să prezideze hotărârile poporului. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1875: Are loc prima ședință publică a Societății Studenților în Medicină. De ce?

 

(foto wikipedia)

Societatea Studenților în Medicină din București, cunoscută și sub abrevierile SSM sau SSMB, a fost înființată la 1 ianuarie/13 ianuarie 1875, la șase ani după întemeierea Facultății de Medicină din București și la optsprezece ani după prima societate științifică a medicilor din București (Societatea Medicală Științifică - 1857), din necesitatea și dorința studenților de a se sprijini reciproc, de a se manifesta științific într-un cadru organizat, dar mai ales din necesitatea documentării științifice într-o vreme în care literatura medicală românescă se afla la începuturile sale, iar bibliotecile de stat și cea a Facultății de Medicină nu posedau cărțile și revistele medicale necesare viitorilor medici. Promotorul acestei idei a fost Nicolae Manolescu, atunci student, ulterior profesor de oftalmologie la Facultatea de Medicină din București.

Nicolae Manolescu-Strunga (n. 1850 în Șarânga, județul Buzău - d. 1910, Strunga, Roman, azi județul Iași) a fost un medic, profesor universitar, membru al Academiei Române, senator de Roman.

La 1 ianuarie 1875 a întemeiat Societatea Studenților în Medicină din București[1], prima asociație științifică medicală a studenților din România. În 1978 și-a susținut teza de doctorat și a început practicarea medicinei la Pătârlagele, județul Buzău. În cei doi ani petrecuți aici, Manolescu a realizat cu succes primele sale operații pe ochi. După specializări la Paris și Viena, a devenit medic oftalmolog la Spitalul Brâncovenesc din București, iar mai târziu șef de secție oftalmologică la Spitalul Colțea, unde a practicat medicina până spre sfârșitul vieții. A fost profesor universitar la Facultatea de Medicină București. și membru al Academiei Române. A condus revista Analele medicale române.

Înființarea societății (1875)

Astfel, în 1875, la 1 ianuarie după stil vechi sau 13 ianuarie după stil nou, un grup de studenți a pus bazele acestei societăți.

Iată cum mărturisește profesorul Manolescu greutățile prin care a trecut până să ajungă la ideea înființării acestei societăți: „Sărac cum eram, nu puteam să-mi cumpăr cărțile necesare studiilor și cu atât mai puțin nu-mi puteam plăti luxul de a mă abona la vreo gazetă medicală; și în dorința ce aveam de a citi lucrările noi, îmi veni ideea de a cere de la câțiva prieteni câte zece lei împrumut și cum am făcut 100 de lei m-am abonat la „Archives physiologique”. Cum nu aveam însă nici putința, nici gândul de a da înapoi împrumutul făcut, îndată ce mi-a sosit jurnalul l-am dat și lor să-l citească, anunțându-le totodată dispoziția ce luasem asupra împrumutului. Cu citirea primului număr o mulțime de inconveniente se iviră, și cel mai de căpetenie era că jurnalul se rupea înainte de a-l fi citit toți cei care îl plăteau; atunci se simți necesitatea unui loc unde să ținem jurnalul și unde să vină fiecare să-l citească. Din această cauză se născu ideea unei mici societăți unde fiecare să aducem cărțile ce aveam, ca să le putem citi cu toții. Ideea aceasta o spusei lui Istrati, Boicescu, Argeșeanu, Manicea, Steuceanu, Butărescu, Filibiliu, Pastia, Bejan și alții, astfel că la 1 ianuarie 1875 am pus bazele Societății Studenților în România, prima societate de studenți din România.”

Societatea Studenților în Medicină, compusă inițial din cei zece membri fondatori (Nicolae Manolescu, Constantin Istrati, Sterie Argeșeanu, Alexandru Boicescu, Constantin Steuceanu, George Pastia și Vasile Vasiliu Bejan), plus alți nouă membri înscriși ulterior, a ținut prima ședință publică la 16 februarie 1875, sub președinția provizorie a lui Alexandru Boicescu. În această ședință s-a votat statutul compus din 27 de articole, s-a ales comitetul Societății, iar onoarea de președinte i-a fost conferită lui Nicolae Manolescu.

Potrivit statutului Societății, aceasta se compunea din membri activi, corespondenți și onorifici. Membrii activi erau studenți ai Facultății de Medicină, putând fi admiși și studenți ai Facultății de Științe, ai Școlii Superioare de Farmacie și Veterinărie. Membrii corespondenți erau studenți ai altor facultăți, iar membri onorifici erau declarați foști membri ai Societății și acele persoane care contribuiau la realizarea scopului Societății: ajutorarea și facilitarea mijloacelor de studiu pentru studenții în medicină. Astfel, sunt membri onorifici ai societății: Eforul Ghica, Carol Davila, Nicolae Manolescu, Nicolae Kretzulescu, Gheorghe Grozovici, Constantin Cantacuzino, Alexandru Obregia, George Pastia, Gheorghe Marinescu, C. Marcovici, Mina Minovici, Theodor Ionescu, Ernest Juvara și alții.

În ședința din 9 martie 1875, N. Manolescu își dezvolta dizertația despre „Holera” – inaugurând cu aceasta seria conferințelor Societății; aceasta, împreună cu conferințele studentului Istrate „Asupra României din punct de vedere medical” și despre „Parnasul medical”, formează baza pe care s-a clădit întreg edificiul activității științifice a Societății. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

La Brăila, acum 39 de ani, s-a construit prima navă de pescuit oceanic

(foto http://www.newparts.ro)

1980: A fost lansată la apă, la Brăila, prima navă de pescuit oceanic construită în România.

Flota științifică și de pescuit a României desemnează ansamblul de nave navigând pe mări și oceane sub pavilion românesc, dedicate cercetărilor științifice și pescuitului.

Navele de pescuit cuprind: - flotila de pescuit artizanal, anume ambarcațiile private care folosesc pentru pescuitul local de mic tonaj, de numai câteva ore, la distanțe mici de litoral: este vorba de un pescuit tradițional, odinioară efectuat de pescarii dobrogeni, care a dispărut în anii comunismului, deoarece marea devenise o zonă de fontieră strict păzită unde numai ambarcațiile aparținând cherhanalelor erau autorizate să pătrundă și să pescuiască. Astăzi, flota de pescuit artizanal maritim este extrem de redusă în România; - flotele de pescuit profesional, cum au fost de exemplu mahonele și lotcile cherhanalelor de pe litoral, sau flota de traulere a „Întreprinderii de Pescuit Oceanic”, filială a „Navrom” din Tulcea.

Flota de pescuit a României

În România, activitatea de pescuit maritim profesional se limitase până în anul 1964 la Marea Neagră, având ca ambarcații mahoanele cherhanalelor și traulerele mici (și învechite) ale „Întreprinderii Piscicole” din Brăila și ale „Întreprinderii de Industrializare și de Desfacere a Peștelui” din Tulcea, care aduceau la mal tonaje mici de pești bentici cum ar fi sturionii, morunii, calcanii, cambulele, și de pești pelagici printre care dominau chefalii, stavrizii și hamsiile. Oferta era mult inferioară cererii. În anii 1964-1965 au fost comandate șantierelor navale din Japonia două mari traulere oceanice : „Constanța” și „Galați”, bazate în portul la frigorifer din Tulcea. Zece ani mai târziu, ele sunt repartizate „Comandamentului Flotei de Pescuit Oceanic”, privatizat după anul 1990 sub denumirea de „Compania Română de Pescuit Oceanic”.

În primii trei ani de activitate, cele două nave au pescuit împreună o medie anuală de 6.620 tone de pește oceanic: acest succes a determinat guvernul să dezvolte flota de pescuit până la 20 de traulere și de 3 nave frigorifere de transport în 1973. În 1972 producția medie anuală pe navă activă era de 2.864 de tone, adică o medie zilnică de 19,4 tone. Astfel, în anii 1970-1989, „Întreprinderea de Pescuit Oceanic” a ajuns la un număr de 50 de nave, din care 38 de pescuit și 12 frigorifice (POLAR) de transport, deservite de 5.125 de salariați (personal navigant și de deservire). Dar, simultan, pe toate mările lumii, resursele halieutice (de pescuit) s-au redus din cauza supra-exploatării, astfel ca productivitatea anuală a descrescut, navele fiind din ce în ce mai puțin rentabile, apoi devenind costisitoare, mai ales că învechindu-se, rata de defectări creștea. Pe de altă parte, condițiile de viață în țară degradându-se din cauza politicii de restricții economice ale guvernării Ceaușescu, o parte din pesonalul navigant calificat a rămas prin porturi străine.

După anul 1990, odată cu intrarea în economia de piață, nu mai putea fi vorba de a menține o flotă ne-rentabilă, ajungându-se în anul 1997 la numai 16 nave, majoritatea defecte, cu 843 de salariați ale căror salarii, devenite insuficiente pentru o viață decentă, erau plătite cu întârziere. Echipele manageriale se învinuiau reciproc de contractarea în mod ilegal a unor împrumuturi externe, de ipotecarea navelor fără acordul Consiliului de Administrație, de utilizarea creditelor în defavoarea companiei, de scoaterea navelor la licitație și de adjudecarea lor în favoarea unor cumpărători dinainte horărâți, astfel că această stare conflictuală dintre diferitele grupuri de interese a dus la decăderea economică a „Companiei de Pescuit Oceanic” și la falimentarea ei. În acel an 1997, compania a trecut printr-o fază de reorga­nizare cu obiectivul de a salva activitatea prin reacti­varea unor nave, re-obținerea dreptului de pescuit în zona Africii de Nord-Vest și Sud-Vest, obținerea licenței de pescuit și a cheltuielilor pentru efec­tua­rea primului ciclu de produc­ție, clarificarea situației unor nave închi­riate, plata salariilor persona­lului ș.a. Din păcate, era mult prea târziu, iar finanțarea restructurării lipsea : falimentarea s-a dovedit definitivă, iar peștele oceanic este de atunci încoace importat. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1968: Plenara C.C. a P.C.R. hotărăște desființarea împărțirii administrativ-teritoriale copiate în 1950 după URSS și revenirea la sistemul tradițional al județelor și municipiilor

(foto viata-libera.ro)

1968: Plenara C.C. a P.C.R. hotărăște desființarea împărțirii administrativ-teritoriale copiate în 1950 după URSS și revenirea la sistemul tradițional al județelor și municipiilor.

Partidul Comunist Român (PCR) a fost un partid politic creat în anul 1921 ca rezultat al scindării ramurii bolșevice de extremă stânga de Partidul Socialist din România. A funcționat în diferite perioade sub diferite denumiri oficiale: între 1921-1945 drept Partidul Comunist din România, și între 1954-1965 drept Partidul Muncitoresc Român.

În România interbelică, PCR a fost o mică organizație politică ilegală, subordonată Cominternului și implicit Uniunii Sovietice care a susținut ideologic revoluția comunistă.

Partidul comunist și-a început ascensiunea la putere în România după actul de la 23 august 1944, la care a participat în calitate de membru al Blocului Național Democrat (BND). Apoi, conform strategiei staliniste și cu sprijinul trupelor sovietice, PCR și-a eliminat treptat adversarii. După abdicarea forțată a regelui Mihai I, în urma loviturii de stat de la 30 decembrie 1947, s-a instaurat Republica Populară Română. (rezumat wikipedia)

Până în august 1938, numărul municipiilor a fost de 25, dar, odată cu reforma administrativă sus-amintită, numărul lor s-a redus la 16. Trebuie să menţionăm aici că reşedinţele de judeţ nu erau neapărat şi municipii - de exemplu, Galaţiul era municipiu şi reşedinţa judeţului Covurlui, pe când Tecuciul era numai reşedinţa judeţului Tecuci, fără a fi municipiu.

Perioada comunistă

Venirea comuniştilor la putere şi declararea României ”Republică Populară”, a atras după sine o nouă împărţire administrativ-teritorială a ţării, prin înfiinţarea (după model sovietic) a regiunilor, iniţial 28, iar mai târziu 16: Argeş, Bacău, Banat, Braşov, Bucureşti, Cluj, Crişana, Dobrogea, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Mureş-Autonomă Maghiară, Maramureş, Oltenia, Ploieşti, Suceava.

În februarie 1968, prin desfiinţarea regiunilor, s-a trecut la o altă împărţire administrativ-teritorială a României, reînfiinţându-se judeţele, fiind omise abuziv cele 23 de judeţe aşa-zise ”istorice” (Baia, Ciuc, Cîmpulung, Covurlui, Dorohoi, Făgăraş, Fălciu, Muscel, Odorhei, Putna, Rădăuţi, Rm. Sărat, Roman, Romanaţi, Severin, Someş, Tîrnava Mare, Tîrnava Mică, Tecuci, Trei Scaune, Turda, Tutova, Vlaşca).

În perioada anilor ’60, până la reînfiinţarea judeţelor, regiunea Galaţi cuprindea teritoriul actual al judeţelor Brăila şi Vrancea, învecinându-se la nord cu regiunile Bacău şi Iaşi, la sud cu regiunea Bucureşti, la est cu regiunea Dobrogea şi la vest cu regiunile Braşov şi Ploieşti.

Conform Dicţionarului Enciclopedic, Vol. VI/2006, la ora actuală, teritoriul României este organizat, din punct de vedere administrativ, în 41 de judeţe şi, separat, municipiul Bucureşti cu rang de judeţ, 2.850 de comune, 13.092 sate şi 314 oraşe (din care 103 sunt municipii). (scrie https://www.viata-libera.ro)

https://rural-braila.blogspot.com

“Petițiunea generală a fruntașilor români din Transilvania, Banat și Bucovina” prezentată de Andrei Șaguna - recunoașterea națiunii române

(foto wikipedia)

1849: Delegația condusă de mitropolitul Andrei Șaguna prezintă împaratului Franz Joseph “Petițiunea generală a fruntașilor români din Transilvania, Banat și Bucovina”, prin care se cerea recunoașterea națiunii române.

Andrei Șaguna (n. 20 decembrie 1808, Miskolc, Ungaria – d. 28 iunie 1873, Sibiu, Austro-Ungaria) a fost un mitropolit ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile ortodocșilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de onoare al Academiei Române.

Pe 2 decembrie 1847 în "Biserica Dintre Romani" din Turda Andrei Șaguna este ales episcop al Bisericii Ortodoxe. Este hirotonit episcop pe 18 aprilie 1848, de Duminica Tomei, la Carloviț de către episcopul sârb Iosif Raiacici. Atunci a spus: "Se cere de la mine ca, prin ocârmuirea mea, să se pună în lucrare reînvierea diecezei noastre transilvane, și reînvierea aceasta să corespundă trebuinței Bisericii, mântuirii poporului și spiritului timpului". La 3 mai 1848 prezidează, împreună cu episcopul greco-catolic Ioan Lemeni, Adunarea de la Blaj. În fruntea unei delegații, duce petiția de la Blaj la Viena, împăratului Franz Joseph. În 16 decembrie 1848 a organizat o adunare la Sibiu de unde trimite o nouă petiție împăratului austriac. Ideea unității românilor este conținută în „Memoriul” națiunii române din Marele Principat al Transilvaniei, din Banat, din părțile vecine ale Ungariei și din Bucovina, prezentat tot împăratului. La 12 martie 1850 a organizat la Sibiu un congres bisericesc la care a participat și Avram Iancu.

Angajamentul lui Șaguna luat la Carloviț începe să prindă viață. La 27 august 1850 s-a deschis la Sibiu o tipografie eparhială întemeiată pe banii lui Șaguna. Aici se tipăresc abecedare, cărți și istorioare biblice. La 1 ianuarie 1853 întemeiază “Telegraful Român”, singurul ziar românesc cu apariție neîntreruptă până astăzi. Începând cu anul 1855 Șaguna reorganizează învățământul teologic din Sibiu sub forma unui institut de teologie și pedagogie și care, astăzi, îi poartă numele de “Seminarul Andreian”. Începând cu anul 1854, a organizat peste 800 de școli primare confesionale. Tot sub îndrumarea sa au fost întemeiate gimnaziile ortodoxe din Brașov și Brad. Gimnaziul de la Brașov, inaugurat în 1850, este una dintre cele mai vechi școli superioare românești, astăzi purtând numele mitropolitului: Colegiul Național „Andrei Șaguna”.

Ultimii trei ani din viață au fost marcați de boală și de retragerea în viața monahală. Când se pregătea aniversarea a 25 de ani de la hirotonirea ca episcop, a refuzat să participe (așa cum va respinge bustul cadou făcut de preoții brașoveni, împotrivindu-se astfel cultului personalității), retrăgându-se la Rășinari, unde va și muri pe 28 iunie 1873. Este înmormântat doar în haina călugărească, în cripta sa de la Rășinari, fără predică și fast, oficiant fiind doar duhovnicul său. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Acum 163 ani, Vasile Boerescu, ziarist și politician: memoriu pentru constituirea unui stat național românesc

(Portraits contemporains avec autographes : Politique, armée, clergé, letters, théatres & arts dessines & lithographies par D. William Bukarest, 1881 V. Boerescu - Ministre des affaires étrangèresm, foto wikipedia)

1856: Vasile Boerescu a adresat un memoriu ministrului de externe al Franței, Alexandre Walewski, în care pleda pentru constituirea unui stat național românesc independent sub garanția celor șapte mari puteri.

Vasile Boerescu (n. 1 ianuarie 1830, București; d. 18 noiembrie 1883, Paris) a fost un ziarist, jurist și un om politic român, susținător al ideilor liberale moderate.

În perioada Revoluției de la 1848, Vasile Boerescu era elev la Colegiul Sfântul Sava din București și colabora la ziarul "Pruncul român". A terminat colegiul în anul 1850, iar după o perioadă de pregătire la Școala de Drept din București, a plecat la Paris, unde obține licența în anul 1855 și doctoratul în științe juridice în 1857. În perioada petrecută în Franța, Vasile Boerescu a militat pentru drepturile politice ale Țărilor Române și pentru unirea acestora sub un principe străin. În 1857, după reîntoarcerea în țară, este numit profesor de drept comercial la Colegiul Sfântul Sava, iar din 1859 este profesor la Facultatea de Drept din București. În martie 1871 devine rector al Universității din București, iar în octombrie 1873 este numit decan al Facultății de Drept.

În octombrie 1857, Vasile Boerescu a fondat ziarul Naționalul,tipărit la Tipografia Nationala a lui Iosif Romanov si în ale cărui pagini sunt promovate ideile unioniste ale vremii. În ianuarie 1859 Boerescu a fost ales deputat în Adunarea Electivă din Muntenia. După unire a fost numit director al Eforiei Școalelor, iar în continuare a îndeplinit numeroase funcții în guvernele post-unioniste: ministru al justiției (28 mai - 5 iulie 1860; 13 iulie 1860 - 14 aprilie 1861; 16 noiembrie 1868 - 21 ianuarie 1870), ministru al afacerilor străine (28 aprilie 1873 - 7 noiembrie 1875), ministru al cultelor și instrucțiunii (13 iulie - 17 octombrie 1860; 9 ianuarie - 7 aprilie 1874), membru în Consiliul superior al Instrucțiunii (octombrie 1863) și vicepreședinte al Consiliului de Stat (1864). Vasile Boerescu a făcut parte din delegația care a reprezentat România la Conferința de la Paris în 1866, susținând aducerea unui prinț străin. A fost ales în Adunarea Constituantă care a dezbătut și a adoptat Constituția din 1866, iar mai târziu în același an, Boerescu a fost ales în Parlamentul României.

S-a distins ca un foarte bun traducător, avocat și orator, fiind unul dintre principalii artizani ai Convenției comerciale româno-austro-ungare din 1875. În anul 1876 a încercat împreună cu Dimitrie Ghica sa fondeze o grupare politică de centru. Nereușind impunerea acestei grupari pe scena politică romanească, s-a înscris în Partidul Național Liberal în 1879, dar în 1880 constituie gruparea dizidentă "Partidul Liberalilor Sinceri", împreună cu George D. Vernescu.

Alexandre Florian Joseph, Conte de Colonna-Walewski (n. 4 mai 1810, Walewice, Ducatul Varșoviei – d. 27 septembrie 1868, Strasbourg, Franța) a fost un om politic, diplomat și militar franco-polonez. Era fiul natural al lui Napoleon I și al amantei acestuia, Maria, Contesa Walewski.

Alexandre Walewski a fost senator (1855-1865) și ministru al afacerilor externe (1855-1860) pe timpul lui Napoleon al III-lea. În această calitate el a fost promotorul, în cadrul Congresului de pace de la Paris, a Unirii Principatelor Dunărene sub un domnitor străin. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com