Domnitorul
Carol I – primul rege al României,
prima Constituție, acum 137 ani
Istorie:
Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele
său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von
Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10
octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României,
care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea
forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza.
Din
1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879
și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași
instituții.
În
cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor
românești), Carol I a obținut independența țării, datorită
căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a
dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și
a pus bazele unei dinastii. A construit în munții Carpați castelul
Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții
turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România
a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei), iar Carol a
dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și
Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.
Neîmplinirea
cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor
lui în perioada monarhică a istoriei moderne a țării, a fost
eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a cărei economie
era bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată
în covârșitoare majoritate de țărani. După suirea pe tron a lui
Carol I, situația țărănimii române începe să se degradeze
serios, pe măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției
pe piețele externe, ridică continuu nivelul de exploatare al
țărănimii. Sistemul injust pentru covârșitoarea majoritate a
populației României din acea perioadă era în plus aproape o
excepție în regiune, fapt care totuși nu l-a stimulat pe suveran
să inițieze un program de reformă agrară, situație care a condus
la repetate explozii sociale în mediul rural la finele secolului al
XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Rezultatul a fost că
principalul sector al economiei românești în epocă, în care era
antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a rămas într-o
stare primitivă.
Prima
Constituție a României
În
aprilie 1866 au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a Deputaților
ce urma să fie și Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a
început lucrările la 10 mai 1866. Între 14 și 20 aprilie 1866 s-a
organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol
ca domn al României.
Imediat
după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie
1866 prima constituție a țării cu votul unanim al celor 91 de
deputați din Adunarea Electivă, una dintre cele mai avansate
constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția
Belgiei, care dobândise independența din 1831. Constituția din
1866 îi conferă domnului României dreptul de a numi titularii
tuturor funcțiilor publice, de a conferi gradele militare, de a
comanda armata, de a bate monedă, de a sancționa legile sau de a le
refuza semnarea, de a amnistia condamnați sau de a le comuta
pedepse. Aceasta era liberală, însă nu și democratică.
Constituția a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis
ca aceasta să ignore dependența curentă a țării de Imperiul
Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea
constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiune
care s-a constituit într-un prim pas spre independență.
Articolul
82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare,
pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de
Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de
primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții
Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”.
Prin
Constituție s-a oficializat schimbarea denumirii din "Principatele
Unite" în "România". (rezumat wikipedia)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Daca aveti comentarii si completari sunteti bineveniti!