1920: Legea privind înființarea școlilor românești de studii superioare la Paris și Roma

Istoria învățământului românesc este parte integrantă a istoriei sistemului educațional din România. Evoluția istorică a sistemelor de învățământ a urmărit îndeaproape evoluția sistemului politic și administrativ al formațiunilor statale de pe actualul teritoriu al României. (rezumat wikipedia)

Vasile Pârvan – Nicolae Iorga

Cei doi istorici colaborează la înfiinţarea şcolilor româneşti de la Paris şi Roma. Proiectul de lege privind înfiinţarea şcolilor este alcătuit de N. Iorga, din iniţiativă parlamentară în august 1920. 45 de deputaţi iscălesc proiectul (între ei V. M. Kogălniceanu, D. Zamfirescu, I. Mihalache, I. Ursu, A.G. Papacostea). În „Neamul românesc” (an XV, nr. 172, din 11 august 1920), N. Iorga scria că din 1917 se făcuse în Parlamentul pe atunci la Iaşi o propunere de înfiinţare a unor institute de propagandă culturală. Propunerea nu fusese transformată în lege, dar fusese înmânată lui Albert Thomas, ministrului francez în trecere prin Moldova. Ideea înfiinţării unui institut o avusese şi Vasile Pârvan (foto). În 1912, la sugestia lui G. Diamandy iniţiază unele tratative cu G. Diamandy pentru crearea unui Institut de studii superioare la Roma. El poartă discuţii şi cu baronul Fasciotti la Bucureşti în 1914 privind modalităţile de organizare a acestui Institut. Tot la sugestia lui Vasile Lucaci în 1919 caută un local la Roma pentru Institut. Ştia N. Iorga, în 1920, despre aceste tratative anterioare? Răspunzând unui articol al lui Alex. Marcu el declara că n-a ştiut nimic de ele. „Singur eu, din propriul meu gând, am făcut proiectul din iniţiativă parlamentară. Eu l-am făcut să fie votat, ministrul fiind lipsă. Eu am cerut punerea la vot lui Duiliu Zamfirescu, atunci Preşedinte al Camerei”. Într-un sens asemănător se declarase el şi mai înainte. Dovadă reacţia lui Pârvan din 1924, care într-o scrisoare către Giuseppe Lugli, secretarul Şcolii de la Roma: «per la Storia delle origini della Scuola Romena di Roma La prego di far copiare al più presto nel Ministero degli Affari Esteri la corrispondenza avuta nel 1914 col barone Fasciotti intorno alla Scuola che stava per fondarsi già, in seguito a trattativi portati a Bucarest tra il barone Fasciotti e l’Accademia Romena, rappresentata da me, come iniziatore di questa fondazione. Se per caso il barone Fasciotti, del quale Suo fratello il colonnello è buon amico, si trova a Roma, domandi pure anche a lui personalmente copie delle lettere o dei rapporti a questo proposito, che non si tovverebbero nel Ministero ». Nu avem la dispoziţie această corespondenţă. Nu ne îndoim că ea a existat şi deci trebuie să considerăm şi pe V. Pârvan, nu numai pe N. Iorga, drept iniţiatori ai Şcolii. Fapt e că, în 1920, N. Iorga este acela care, concret, pune în aplicare ideea. Proiectul său este adoptat de Adunarea Deputaţilor la 13 august 1920, cu o majoritate de 138 voturi, contra 3 şi de Senat, la 23 august 1920, cu 66 de voturi pentru şi 4 contra. Legea e promulgată prin decret regal nr. 4.285 din 22 octombrie 1920. Tot Iorga este acela care îl propune pe Pârvan Academiei pentru a fi numit director la Roma şi pe el însuşi la Paris. Ulterior adoptării legii, V. Pârvan va fi alături de N. Iorga în susţinerea legii în faţa Ministerului Instrucţiunii Publice, care, pornind de la faptul că legea fusese din iniţiativă parlamentară şi ministerul nu fusese consultat, cere în noiembrie 1920 ca ea să fie supusă Consiliului Universitar. „Intenţia e limpede, scrie V. Pârvan lui N. Iorga la 20 noiembrie 1920. (scrie Ion Bulei de la www.zf.ro)

https://rural-braila.blogspot.com

Domnitorul Alexandru Ghica a acordat sătenilor dreptul de a se strămuta în orașe

1837: A apărut Jurnalul lui Alexandru Ghica, domnul Țării Românești (1834-1842), prin care era acordat sătenilor dreptul (condiționat) de a se strămuta în orașe; "Jurnalul" a fost anulat în 1843 de noul domn, Gheorghe Bibescu (1842-1848).

Alexandru Dimitrie Ghica (n. 1 mai 1795, Țara Românească – d. ianuarie 1862, Napoli, Italia) a fost primul domnitor regulamentar al Țării Românești, între aprilie 1834 și 7 octombrie 1842, iar mai târziu caimacam între 4 iulie 1856 - octombrie 1858.

Biografie

S-a născut în 1795, fiind fiul lui Dimitrie Alexandru Ghica (mare ban) din a treia căsătorie a acestuia cu Elena Razu; era deci fratele bun al lui Mihail Ghica și frate (după tată) cu Grigore al IV-lea Ghica. Ar fi trebuit să fie numit domnitor conform Regulamentului organic de o Adunare obștească extraordinară, însă datorită convenției speciale din ianuarie 1834 de la Sankt Petersburg, s-a hotărât în mod excepțional ca domnitorii Moldovei și Munteniei să fie numiți de către ruși și turci. A fost numit ca domnitor de turci, în înțelegere cu rușii, odată cu numirea lui Mihail Sturdza în Moldova de către turci, după încetarea ocupației rusești (1828 - 1834). Ceremonialul propriu-zis al învestiturii lui Alexandru Dimitrie Ghica, împreună cu Mihail Sturdza, a avut loc la Constantinopol la 19 mai 1834, când cei doi domnitori, cu fesul pe cap și cu barba tunsă mărunt, au făcut temenele sultanului și i-au sărutat piciorul. Ceremonia urcării pe tron a avut loc la București, la 14/26 octombrie 1834, în ctitoria familiei, biserica Sf. Spiridon, urmată, seara, de o reprezentație de gală.

Alexandru Dimitrie Ghica trebuia să guverneze în spiritul și litera Regulamentului organic. Pentru a controla situația, Rusia îl înconjoară cu agenți devotați, greci și ruși, punându-l sub controlul strict al consulului său, baronul Petru Rückmann, care s-a amestecat în toate afacerile interne ale țării, devenind arbitru între domnitor și restul administrației. Chiar de la început, consulul baron Petru Rückmann i-a impus domnitorului ca miniștri pe doi boieri potrivnici personali ai lui Alexandru Ghica. Ingerințele consulului rus au trezit o opoziție națională în Adunarea obștească, ceea ce îl încurcă și mai mult pe domnitor și, zăpăcindu-l, îl face să cadă în greșeli tot mai mari de pură conducere (1837). Existau și alte cauze care au făcut ca opoziția față de domnitor să devină activă. Alexandru Dimitrie Ghica, când a ajuns domnitor i-a numit pe cei doi frați ai săi, Mihai (Mihalache) și Costache, primul la Interne, iar al doilea șef al miliției. Cei doi frați ai domnitorului au fost apoi calificați în repetate rânduri ca incapabili și răuvoitori.

Alexandru Dimitrie Ghica a avut un aport semnificativ în domeniul promovării învățământului. Astfel, domnitorul semnează un decret din 5 octombrie 1835 prin care se hotărăște că nu se pot primi în slujbele Statului decât cei care au absolvit cu laudă cursul învățăturilor: clasele primare sunt obligatorii pentru scriitori, învățăturile gradului al doilea pentru posturile de până la șef de masă; gradul al treilea, pentru șefi de secție și mai mult.

În august 1838 ia ființă la București, în clădirea spitalului Dudești, o școală ostășească de tip inferior, cu un prim efectiv de 65 ostași elevi. Ca inițiator al acestei instituții, banul Mihail Ghica împreună cu Petrache Poenaru, primesc mulțumiri oficiale pentru „organizarea Școlii pentru învățătura de carte a cinurilor ostășești de jos”. Din inițiativa domnitorului s-a construit prima cazarmă din București, pe Dealul Spirii, căreia i s-a și spus cazarma Alexandria. „Avea două rânduri de case , cu curte la mijloc, în formă de paralelogram.”

În anul 1838 se hotărăște înființarea de școli sătești. În anul următor, Eforia școalelor trimite tuturor comunelor planul model de clădire pentru școlile sătești.

Tot în anul 1838, la 19 februarie are loc primul spectacol român de operă la București cu Norma, în interpretarea elevilor Școalei Filarmonice, ocazie cu care a fost emisă o medalie pe care se vedeau stemele reunite ale țărilor române și inscripția RUMANIA.

A decedat în ianuarie 1862, în Capodimonte, Italia. Un preot de la capela rusă din Napoli l-a însoțit pe ultimul drum pe Alexandru Dimitrie Ghica, fostul domn și caimacam al Țării Românești, ultimul din marea sa familie care deținuse un tron în Principate. Alexandru Ioan Cuza a organizat și a luat parte el însuși la ceremonia înhumării rămășițelor pământești ale lui Alexandru D. Ghica în biserica necropolă a familiei acestuia de la mănăstirea Pantelimon. În anul 1994, rămășițele pământești ale lui Alexandru Dimitrie Ghica au fost reînhumate în biserica întemeiată de el la Alexandria. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Inginerul electrotehnician român Avramescu, precursor al industriei electronice a decedat acum 33 de ani

Aurel A. Avramescu (n. 17 iunie 1903, Radna, Arad - d. 29 octombrie 1985, București) a fost un inginer român.

A studiat pentru un an matematica la Cluj Napoca, în 1922 (unde i-a avut ca profesori pe Nicolae Abramescu și Gheorghe Bratu), apoi a devenit student al politehnicii din Dresda obținând titlul de inginer electrotehnician în 1928. A obținut titlul de doctor în inginerie la Dresda, 1937 sub indrumarea lui Heinrich Barkhausen cu o teorie a difuzării căldurii în conductoare și contacte.

A lucrat la Direcția Generală PTT, la Societatea de Gaz și Electricitate, la Întreprinderea de Rețele Electrice, a fost asistentul profesorului Dimitrie Leonida la Politehnica din București, apoi a lucrat la Institutul de Energetică din București. A fost președinte al Comisiei de Automatizări a Academiei Române și un precursor al industriei electronice și a elementelor de automatizare din România.

A efectuat cercetări asupra difuziei informației științifice și a tratat noțiune de energie informațională, introdusă de Octav Onicescu. A fost membru titular al Academiei Române (din 1963), fiind numit și președinte al Centrului de Documentare Științifică al Academiei.

A fost redactor responsabil al revistelor Eletrotehnica și Progresele științei.

A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 31 mai 1940.

Opere: 1937: Necesitatea reorganizării rețelei telegrafice; 1960: Introducere în documentarea științifică, co-autor Virgil Cândea; 1961: Un nou criteriu integrat cumulativ de optimizare a sistemelor automate; 1971: Echipamente periferice ale calculatoarelor electronice; 1972: Metode de automatizare a culegerii și tratării informației; 2007: Quantifying Scientific Information Diffusion, Editura Academiei Române. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1688: A început domnia lui Constantin Brâncoveanu în Țara Românească

Constantin Brâncoveanu (n. 1654 – d. 15/26 august 1714) a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. Mare boier, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse în străinătate. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele.

În politica externă Brâncoveanu a acționat cumpătat, evitând să se poziționeze decisiv în tabăra imperială, care într-un avânt semnificativ recuperase Ungaria și Transilvania de la otomani. Și-a cumpărat bunăvoința turcilor, plătind regulat dările și vărsând sume uriașe sultanului și funcționarilor de la Constantinopol, ceea ce i-a adus supranumele de „altın bey” (română prințul aurului). Ținând agenți și spioni în toată Europa, domnul muntean era informat asupra știrilor de pe întregul continent și informa simultan taberele rivale. În ce privește Moldova, domnul muntean a intervenit în mod repetat în chestiunea domniei, în timp ce în Transilvania a exercitat o importantă influență culturală, prin răspândirea de tipărituri și ctitorirea de așezăminte religioase.

Deși reușise să fie confirmat pe viață în domnie (1699) și reconfirmat de noul sultan în 1703, domnul a lucrat în permanență să-și asigure în străinătate un refugiu de turci, fiind conștient de precaritatea situației sale. În cele din urmă, a fost luat prin surprindere, fiind mazilit în aprilie 1714 și dus cu întreaga familie la Constantinopol, unde a fost torturat pentru a ceda turcilor toată averea sa. Constantin Brâncoveanu a fost executat pe 15 august 1714, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și cu sfetnicul Ianache Văcărescu; la acest deznodământ au contribuit și intrigile familiei Cantacuzino. Pentru felul cum au murit, cu toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni în 1992.

Descendența domnului a fost asigurată de copiii fiicelor sale și ai lui Constantin II, la mijlocul secolului al XIX-lea putând fi numărați peste două sute de urmași direcți în viață. În 2014, cu prilejul împlinirii a trei sute de ani de la martiriu, rămășițele pământești ale domnului au fost dezgropate și plasate într-o raclă, care este expusă la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Acum 88 de ani s-a născut inginerul hidroenergetician Andrei Filotti

Andrei Filotti este un inginer hidroenergetician român, specialist în gospodărirea apelor. În perioada 1961-1962 a fost coordonatorul elaborării Planului Național de Amenajare a Apelor din România care stabilea orientarea dezvoltării în scopuri multiple a apelor în deceniile următoare; în continuare a avut responsabilitatea coordonării încadrării noilor lucrări în prevederile acestui plan atât în ceea ce privește satisfacerea cerințelor de apă ale folosințelor cât și pentru combaterea inundațiilor și protecția calității apelor. A efectuat cercetări în domeniul gospodăririi apelor având contribuții esențiale în aplicarea modelării matematice și a calculelor de eficiență economică în acest domeniu. De asemenea a predat cursul de gospodărire a apelor și de îndiguiri și regularizări la Facultatea de Îmbunătățiri Funciare a Institutului Agronomic Nicolae Bălcescu. A părăsit România în 1982 lucrând în calitate de consilier șef al Secretariatului Națiunilor Unite, coordonând proiecte în India, Bangladesh, Ciad, Nigeria, Senegal și diferite alte țări. După pensionarea sa a continuat să lucreze în calitate de consultant pentru diferite organizații internaționale, concentrându-se asupra activităților de combatere a corupției.

Andrei Filotti s-a născut la București, la data de 27 octombrie 1930. Tatăl său, Eugen Filotti a fost un diplomat român, iar mama sa, Elisabeta Filotti, era fiica lui Gheorghe Tașcă, economist și politician român, la acea dată Rector al Academiei Comerciale. În perioada 1936 – 1940 Andrei Filotti a învățat la școlile primare române din Grecia și din Bulgaria, unde tatăl său era în post. Apoi, în perioada 1940-1947 a urmat cursurile Liceului Gheorghe Lazăr din București, exceptând anul școlar 1944/45 când a fost înscris la Liceul Dinicu Golescu din Câmpulung-Muscel. Trecând ultimele două clase de liceu în același an, Andrei Filotti s-a înscris în 1947 la Facultatea de Electromecanică a Institutului Politehnic București. În urma transformărilor determinate de reforma învățământului, el a absolvit Facultatea de Energetică, cu specialitatea hidroenergetică, trecând examenul de stat în 1952 și obținând diplomă de merit.

Contribuții metodologice

În anul 1960, gospodărirea apelor constituia o preocupare marginală, fiind considerată o activitate anexă a hidrotehnicii. Andrei Filotti a reușit să separe problemele constructive ale construcțiilor hidrotehnice de cele funcționale, și, împreună cu colaboratorii săi, să dezvolte gospodărirea apelor într-o disciplină de sine stătătoare, devenind în același timp unul din principalii ei reprezentanți.

Una din realizările cele mai importante ale lui Andrei Filotti la nivel metodologic a fost introducerea modelării matematice în gospodărirea apelor. Primele modele au fost operaționale în 1960 și pentru aplicarea lor s-a făcut la calculatoarele electronice CIFA construite la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele. Gospodărirea apelor a fost primul domeniu în care modelarea matematică din România a depășit cadrul experimental și a fost extinsă la aplicații practice pe scară largă. Începând din 1961-1962, modelele matematice elaborate sub conducerea lui Andrei Filotti erau utilizate ca metodă standard în toate studiile de gospodărire a apelor din România.

Andrei Filotti s-a pensionat definitiv în anul 2003 și trăiește în prezent în comitatul Arlington, Virginia din Statele Unite. Continuă să fie activ în cadrul Organizației Națiunilor Unite în calitate de secretar al filialei din Washington a Asociației Foștilor Funcționari Internaționali (AFICS - Association of Former International Civil Servants). (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Acum 73 de ani se înființează ONU

1945: Prin Carta Organizației Națiunilor Unite se înființează organizația internațională numită Organizația Națiunilor Unite.

Aderarea României a semnificat afirmarea ca atare a statalităţii sale pe arena internaţională, ca ţară până atunci izolată în umbra Cortinei de Fier, aflată sub ocupaţia sovietică asemenea altor state socialiste, dar în condiţiile în care unele dintre ele erau deja membri fondatori ai ONU.

După admiterea în ONU, prima etapă a prezenţei României a fost una de tatonare a climatului politic şi de explorare a posibilităţilor existente pentru promovarea interesului naţional propriu. Totuşi, caracteristica definitorie a acestei perioade a fost apartenenţa fără nuanţe la grupul statelor socialiste, ale căror poziţii erau generate de Uniunea Sovietică şi promovate nediferenţiat. (scrie mae.ro)

Carta Organizației Națiunilor Unite este un tratat care înființează organizația internațională numită Organizația Națiunilor Unite. A fost semnat la Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională de la San Francisco, California, Statele Unite ale Americii, pe 26 iunie 1945, de 50 din cele 51 de țări membre originale (Polonia, inițial, apoi alte state, care nu au fost reprezentate la conferință, au semnat-o mai târziu). Acesta a intrat în vigoare la data de 24 octombrie 1945, după ce a fost ratificat de către cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate: Republica China (mai târziu înlocuită cu Republica Populară Chineză), Franța, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (mai târziu înlocuită de Federația Rusă), Regatul Unit, și Statele Unite și de majoritatea celorlalte state semnatare.

Ca o cartă, acesta este un tratat constitutiv, prin care toți membrii sunt parte. Mai mult, Carta declară că obligațiile Organizației Națiunilor Unite prevalează asupra tuturor celorlalte obligații din alte tratate. Cele mai multe țări din lume au ratificat Carta. O excepție notabilă este Sfântul Scaun, care a ales să rămână permanent în stare de observator și, prin urmare, nu este un semnatar al Cartei.

Organizarea documentului

Carta este constituită dintr-un preambul și o serie de articole grupate în capitole.

Preambulul este, după cum urmează:

„Noi, popoarele Națiunilor Unite, hotărâte să izbăvim generațiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieți de om, a provocat omenirii suferințe de nespus,să ne reafirmăm credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și a femeilor, precum și a națiunilor mari și mici, să creăm condițiile necesare menținerii justiției și respectării obligațiilor decurgând din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional, să promovăm progresul social și condiții mai bune de trai într-o mai mare libertate, și în aceste scopuri să practicăm toleranța și să trăim în pace unul cu celălalt, ca buni vecini, să ne unim forțele pentru menținerea păcii și securității internaționale, să acceptăm principii și să instituim metode care să garanteze că forța armată nu va fi folosită decât în interesul comun, să folosim instituțiile internaționale pentru promovarea progresului economic și social al tuturor popoarelor, am hotărât să ne unim eforturile pentru înfăptuirea acestor obiective. Drept urmare, guvernele noastre, prin reprezentanții lor, reuniți în orașul San Francisco și având depline puteri, recunoscute ca valabile și date în forma cuvenită, au adoptat prezenta Cartă a Națiunilor Unite și înființează prin aceasta o organizație internațională care se va numi Națiunile Unite.” (rezumat wikipedia)

Marca originară a ONU este aceea de a fi o organizaţie creată ca un proiect de menţinere a păcii şi de prevenire a unei noi conflagraţii mondiale, în viziunea aliaţilor victorioşi în cel de-al doilea război mondial. România a fost admisă în organizaţie printr-o rezoluţie a Adunării Generale a ONU din 14 decembrie 1955.

Evoluând de la 51 la 193 state membre, ONU este organizaţia cu vocaţie şi legitimitate universale pe cele trei mari paliere: pacea şi securitatea internaţionale, dezvoltarea şi drepturile omului, precum şi cea mai cuprinzătoare organizaţie de cooperare internaţională, sursa primordială de drept internaţional. ONU reprezintă, de asemenea, organizaţia care a conferit şi a consacrat statalitatea şi legitimitatea internaţională a statelor rezultate din procesele de decolonizare sau din cele de fragmentare teritorială. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Serviciul militar obligatoriu a fost suspendat din 2007

Forțele Armate Române sunt formate din trei categorii de arme: Forțele Terestre, Forțele Aeriene, Forțele Navale, aflate sub comanda Statului Major General, direct subordonat Ministerului Apărării Naționale. Pe timp de război, Președintele României este comandatul suprem al Forțelor Armatei.

Istoric

În Evul Mediu

Armata fiecăreia din Țările Române era numită oaste. Oastea, alcătuită din călărime și din pedestrime, se compunea din:

- oastea cea mică, care prin secolul al XV-lea ajunsese la circa 10.000 de oameni, formată din:

- oastea domnului, care depindea direct de domnitor și era formată din curteni, țărani liberi (moșneni, răzeși), nemeși și târgoveți;

- oastea feudalilor (steagurile marilor boieri), formată din slugile boierești.

- oastea cea mare, (care ajunsese la circa 40.000 de oameni) la care participa și o parte a țărănimii aservite.

Războaiele erau purtate, în general, de oastea cea mică și numai în cazuri deosebite, cu asentimentul sfatului domnesc, era adunată oastea cea mare. Comandantul oștii era domnul țării (în Transilvania voievodul), iar în lipsa acestuia, de regulă, marele vornic, dar domnitorul putea să încredințeze comanda militară supremă oricăruia dintre dregători.

În secolul al XIV-lea și în prima jumătate a secolului al XV-lea, baza oștii o constituiau cetele (steagurile) boierești, în a doua jumătate a secolului al XV-lea și prima jumătate a secolului al XVI-lea cetele de curteni, iar în a doua jumătate a secolului al XVI-lea și prima jumătate a secolului al XVII-lea slujitorii (categorie privilegiată, cu obligații militare). Unii locuitori din ținuturile de margine aveau funcții militare de pază a granițelor; astfel, în Moldova erau străjerii, în Țara Românească plăieșii, iar în amândouă țările călărașii, împărțiți în steaguri. Începând din secolul al XVI-lea, în oștirea Țărilor Române apar unități de mercenari (lefegii) poloni, lituani, unguri, secui, sași, nemți, cazaci, turci, bulgari și chiar francezi, italieni și valoni.

În epoca modernă

La 12/24 noiembrie 1859, Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83, al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, este înființat Statul Major General. Bazele moderne ale constituirii și consacrării Forțelor Terestre pot fi plasate în timp din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Aviația militară română a luat ființă în anul 1910 datorită colaborării societății civile cu Ministerul de Război, iar primul avion militar de concepție și construcție românească, proiectat de inginerul aviator Aurel Vlaicu și realizat la Arsenalul Armatei, a zburat la 17 iunie 1910. După unirea Principatelor Române, în anul 1859, s-a acționat pentru contopirea flotelor din Moldova și Muntenia și organizarea unei structuri navale unitare ce s-a numit Corpul Flotilei. Prima flotilă militară a statului român a avut în compunere 6 șalupe-canoniere și era dispusă în 6 baze, în porturile Chilia, Ismail, Galați, Brăila, Giurgiu și Calafat. NMS Delfinul este numele primului din cele două submersibile cu acest nume ale Marinei Militare Române. Cel actual, numit tot „Delfinul” în memoria primului, a fost construit în URSS. Marina militară Română mai avea înainte de Al Doilea Război Mondial alte două submarine: Rechinul și Marsuinul.

Serviciul militar

În România comunistă, serviciul militar era obligatoriu pentru toți cetățenii români, indiferent de sex, îndeplinindu-se în diferite forme (L14 din 28/12/72, art. 28). Barbații, puteau fi chemați pentru îndeplinirea serviciului militar, de la 20 la 50 de ani, iar femeile de la 18 la 45 de ani (L14 din 28/12/72, art. 29). Admișii și admisele la facultate făceau armata la "termen redus". Băietii - nouă luni înaintea primului an de facultate, iar studentele se inițiau în tainele trasului cu pușca pe durata studiilor. La Universitate, în trei ani din totalul de patru, câte o zi pe săptămână era alocată milităriei.

Serviciul militar obligatoriu a fost suspendat din 2007. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Jurnalistul român Dumitru Tinu ar fi împlinit, astăzi, 78 de ani

Dumitru Tinu (n. 21 octombrie 1940, Coteana, Olt - d. 1 ianuarie 2003) a fost un jurnalist român, director al ziarului Adevărul și președinte al Clubului Român de Presă.

Viață profesională

Dumitru Tinu a debutat în jurnalism în cadrul ziarului Scînteia, în anul 1962, după finalizarea cursurilor la Institutul de Limbi Străine din București, unde a absolvit secția de filologie rusă și română. Format ca specialist în probleme de politică externă, Dumitru Tinu a avut o bogată activitate jurnalistică. A acoperit evenimentele din Germania Occidentală, în 1967, când România a fost prima țară din blocul comunist care a stabilit relațiile diplomatice cu Republica Federală Germania. A fost corespondent special în timpul Primăverii de la Praga (1968) și Solidarității din Polonia. A acoperit în întregime procesul de pregătire a Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, începând cu reuniunea de la Helsinki (1972-1973), etapa de la Geneva (1975), Helsinki (1975) și Viena (1989).

Dumitru Tinu a urmat cursurile Centrului de formare și perfecționare a jurnaliștilor din Paris. A fost unul din fondatorii ziarului Adevărul, iar din ianuarie 1991 a fost redactor-șef, apoi director al cotidianului până la moartea sa, în ianuarie 2003.

Dumitru Tinu a realizat, împreună cu ziaristul Cornel Nistorescu, emisiunea ,,În fața presei”, pe postul de televiziune Prima TV.

În 1998 Dumitru Tinu a fost ales în funcția de președinte al Clubului Român de Presă, instituție care se ocupă cu promovarea intereselor cu caracter profesional, economic și legislativ a ziariștilor, editorilor și proprietarilor de presă. Prin activitățile desfășurate la Clubul Român de Presă, acesta a promovat valorile morale ale jurnalismului și răspunderea socială a celor care activează în acest domeniu.

Clubul Român de Presă acordă anual, începând cu 2003, premiul ,,Dumitru Tinu" unei societăți de presă române, pentru rezultate deosebite.

În activitatea sa, Dumitru Tinu a fost un factor de echilibru pentru colegi și un critic intransigent al oricăror derapaje de la normele presei libere.

Dumitru Tinu a reprezentat presa din România la numeroase întâlniri internaționale, fiind membru în conducerea Asociatiei Mondiale a Ziarelor (WAN).

Dumitru Tinu a decedat, la 1 ianuarie 2003, în condiții suspecte, într-un accident de mașină pe DN1, în județul Prahova.

Agenția France Presse (AFP) a apreciat că Dumitru Tinu era una dintre vocile cele mai respectate din peisajul mediatic românesc.

Dumitru Tinu a fost mentorul lui Cristian Tudor Popescu, Bogdan Chirieac, Adrian Ursu și Lelia Munteanu. Cei patru spuneau, la moartea sa că ,,Dumitru Tinu a fost și rămâne directorul Adevărului. Iar ziarul Adevărul va rămâne Adevărul câtă vreme noi, cei care am lucrat alături de domnul Tinu mai bine de un deceniu, mai avem pixul în mână, pentru că Dumitru Tinu a scris nu numai pe hârtia subțire de ziar, ci și în mințile și sufletele gazetarilor, unde va trăi atât cât va exista presă liberă în această țară". (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1920: Începe greva generală a proletariatului din România

1920: Începe greva generală a proletariatului din România, la care participă cca 400.000 de salariați; cuprinde toate ramurile industriei și transporturilor și este prima greva politica generală a proletariatului din întreaga Românie (20–28 octombrie).

Greva a fost declanșată de refuzul guvernului de a satisface cerințele muncitorilor formulate de Consiliul General al Partidului Socialist al României. Printre cerințe erau incluse și recunoașterea sindicatelor muncitorești și eliminarea cenzurii.

Istorie si definitie

Greva este o acțiune de protest extremă a salariaților dintr-o organizație economică sau dintr-o instituție, manifestată, în principal, prin încetarea activității. Greva este organizată, în general, de sindicatul salariaților, dar poate fi și spontană. Greva generală îi cuprinde pe toți salariații dintr-un sector economic, sau dintr-o structură administrativă teritorială (țară, provincie, etc.). Greva de tip japonez se manifestă doar prin avertizarea patronatului (de exemplu prin banderole albe), dar munca nu este oprită. Greva de avertizare are o durată limitată, în general la două ore și precede o grevă declanșată pentru o perioadă nedeterminată.

Greva are o istorie foarte lungă. Spre sfârșitul celei de a douăzecia dinastie egipteană, în timpul domniei faraonului Ramses al III-lea în Egiptul antic în Secolul XII î.Hr., muncitorii necropolei regale au organizat prima grevă cunoscută în istorie. Evenimentul a fost descris pe un papirus, păstrat și aflat actualmente la Torino. Prima grevă de pe teritoriul actual al României a fost consemnată în anul 1733, în Banat, la Ciclova. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Gib I. Mihăescu, autorul romanului “Donna Alba”, s-a stins din viață acum 83 de ani

Gib I. Mihăescu (n. 23 aprilie 1894, Drăgășani - d. 19 octombrie 1935, București) pe numele său real Gheorghe Mihăescu, a fost un prozator, romancier și un dramaturg român interbelic. A fost decorat pentru acte de bravură în timpul primului război mondial.

Biografie

A absolvit cursurile Colegiului Național "Carol I" din Craiova. În mai 1917 absolvă școala de ofițeri de infanterie de la Iași cu gradul de elev plutonier și este repartizat la Regimentul 42-66 Infanterie. A participat la primul război mondial ca elev-ofițer, fiind combatant în 1917 în luptele de la Mărășești-Mărăști-Oituz.

Gib Mihăescu a fost avocat la Chișinău și în orașul său natal. A colaborat la revistele Sburătorul, Gândirea, Viața Românească etc.

Operă literară

Este autorul volumelor de nuvele “Grandiflora” în 1928 și “Vedenia” în 1929, al unor romane de analiză psihologică a apariției unor stări obsesive, îndeosebi erotice, “Rusoaica” (tradus și în limba slovacă), “Brațul Andromedei”, “Femeia de ciocolată”, “Zilele și nopțile unui student întârziat”, “Donna Alba”. A scris și piese de teatru (adunate în volumul “Pavilionul cu umbre”) și a purtat o interesantă corespondență cu Cezar Petrescu, Corneliu Moldovanu, Apriliana Medianu și Susanne Dovalova, din Bratislava.

Ultimul său roman, “Donna Alba”, scris la un deceniu și jumătate de la sfârșitul primului război mondial, subliniază importanța acestui eveniment. În mare măsură autobiografic, acest roman de război descrie experiențele care au marcat profund personalitatea autorului și care au constituit premisele formării sale ca om și ca scriitor. Autorul descrie avântul eroic al soldatului român care ține piept cu baioneta armatelor germane, dar și viziunea realistă, tragică asupra întâmplărilor cotidiene marcate de circumstanțele războiului.

Romanele lui Mihăescu au influente rusești, mulți critici vorbind despre "dostoievskianism", însă textele sale, deși asemănătoare prin obiect, se deosebesc prin luciditate și limpezime de tenebrele și atmosfera neguroasă a operei lui Dostoievski. Din păcate, a murit la vârsta de doar 41 de ani, bolnav de tuberculoză, și a fost înmormântat la Drăgășani.

Valoarea operei lăsate în urma sa de Gib I. Mihaescu l-a așezat între marii nuveliști români și printre cei mai importanți romancieri ai literaturii noastre.

La Drăgășani un colegiu național îi poartă numele, iar la Râmnicu Vâlcea o stradă este numită în cinstea lui.

La Muzeul Literaturii Române sunt păstrate unele manuscrise ale sale. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Buzău–Mărășești, prima linie de cale ferată construită de inginerii români, acum 137 de ani

1881: Inaugurarea liniei ferate Buzău–Mărășești, prima linie de cale ferată construită de inginerii români.

Calea ferată Buzău–Mărășești este o cale ferată principală în România. Ea traversează marginea de est a Carpaților Orientali, mergând spre nord prin regiunile Muntenia și Moldova.

Istoric

Între anii 1868-1872 a fost construită Calea ferată București–Galați–Roman, prima cale ferată ce lega câteva orașe mari din estul țării. Această cale ferată din Muntenia în nordul României și apoi în orașul Suceava din Bucovina (ce aparținea pe atunci de Austria) era destul de greoaie din cauza drumului lung prin porturile dunărene Brăila și Galați. Această problemă evidentă pentru toată lumea a avut un nou aspect în Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, căci transportul feroviar al trupelor rusești aliate cu România risca să fie atacat de trupele turcești din Dobrogea.

Imediat după război, prim-ministrul Ion C. Brătianu a dispus construirea căii ferate de la Buzău la Mărășești, care urma să scurteze distanța dintre cele două orașe de la 207 la 90 km. În martie 1879 regele Carol I al României a promulgat o lege în acest sens.

Până atunci, construirea căilor ferate din România fusese concesionată către consorții internaționale, care foloseau ingineri străini și pe anumite tronsoane chiar și muncitori calificați străini. Construirea liniei descrise aici a fost prima din România, care s-a realizat cu ingineri români.

Calea ferată traversa terenuri plate; cu toate acestea, se intersecta cu opt râuri mari. Primele măsurători topografice au fost începute la 13 mai 1879, iar munca efectivă în noiembrie 1879. La 13 iunie 1881 au trecut primele trenuri de călători și la 1 septembrie 1881 primele trenuri de marfă.

Costurile au fost mult mai mici decât cele ale căilor ferate construite de companiile străine. Cu toate acestea, au fost făcute reduceri de calitate în lucrările de construcție; cele 77 poduri au fost executate din lemn.

Calea ferată a fost inaugurată oficial la 18 octombrie 1881, la Focșani, în prezența Regelui Carol I, a Reginei Elisabeta și a lui Ion C. Brătianu și a fost exploatată de compania feroviară română de stat Căile Ferate Române.

Calea ferată a fost inaugurată oficial la 18 octombrie 1881, la Focșani, în prezența Regelui Carol I, a Reginei Elisabeta și a lui Ion C. Brătianu și a fost exploatată de compania feroviară română de stat Căile Ferate Române.

La început, era permisă circulația pe această linie numai a trenurile cu o viteză maximă de 65 km/h și o sarcină maximă pe osie de 8 tone. După numai trei ani, circulația trenurilor pe această cale ferată a fost întreruptă din motive de siguranță; opt poduri mari de lemn au fost înlocuite cu poduri metalice de oțel.

Între anii 1940-1942 a avut loc dublarea liniei de pe această cale ferată, iar pe data de 28 mai 1978 întreaga secțiune Ploiești-Suceava este electrificată. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

România acreditează primul ambasador străin acum 140 de ani

1878: În România este acreditat primul ambasador străin, în persoana contelui László Hoyos-Sprinzenstein, reprezentantul Austro-Ungariei.

România a fost recunoscută ca stat independent în urma Războiului de Independență din 1877-1878. În anul 1878 domnitorul (principele) Carol I de Hohenzollern a primit titlul de „alteță regală”. În anul 1881 a fost modificată Constituția din 1866, pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege, iar România, regat sau monarhie constituțională (Regatul României). Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.

Prin tratatele de pace din 1878 de la San-Stefano și Berlin, România a obținut a patra sa provincie, Dobrogea de Nord, cu județele Tulcea și Constanța. În 1913, regele Carol I a implicat România în al II-lea război balcanic, care se va termina prin înfrângerea Bulgariei. Tratatul de la București din 1913 consfințește statutul Regatului României ca putere regional-balcanică și, totodată, aduce României o nouă provincie, Dobrogea de Sud, cunoscută sub numele de Cadrilater, cu județele Durostor și Caliacra. În 1914 regele Carol I moare și rege al României devine principele moștenitor, Ferdinand I (1914-1927).

Austro-Ungaria, numită și Dubla Monarhie împărătească și crăiască (kaiserlich und königlich Doppelmonarchie sau k. u. k. Doppelmonarchie) sau Monarhia Dunăreană, desemnează statul condus de monarhii Habsburgi în Europa Centrală și în Europa de Sud-est între 1867 și 1918. Acest stat a existat după transformarea Imperiului Austriac într-o dublă monarhie pe baza compromisului austro-ungar din 8 iunie 1867, recunoscut în Austria prin constituție începând cu 21 decembrie 1867, până în 31 Octombrie 1918 (când Ungaria a ieșit din uniune).

Cu aproximativ 676.000 km², cât avea după anexarea Bosniei și Herțegovinei, Austro-Ungaria era în 1908 al doilea stat ca întindere al Europei (după Imperiul Rus), iar cu cele 52,8 milioane de locuitori (1914) era al treilea stat european ca populație (după Imperiul Rus și după Imperiul German). Teritoriul său cuprindea în cele din urmă teritorii ale următoarelor state contemporane: Austria, Ungaria, Cehia (cu excepția regiunii Hlučín), Slovacia, Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina, precum și părți care aparțin azi României (Transilvania, cea mai mare parte a Banatului, partea estică a Crișanei, partea estică a Sătmarului, partea sudică a Maramureșului, sudul Bucovinei), Muntenegrului (localitățile litorale), Poloniei (vestul Galiției), Ucrainei (estul Galiției, nordul Maramureșului și nordul Bucovinei), Italiei (Trentino-Tirolul de Sud și o parte a regiunii Friuli-Veneția Giulia) și Serbiei (Voivodina).

Dezintegrarea Cisleithaniei la sfârșitul lui octombrie 1918 prin fondarea Cehoslovaciei, a Statului slovenilor, croaților și sârbilor și a statului Austria Germană, ieșirea Ungariei din uniunea reală precum și Tratatul de la St. Germain din 1919 au condus la sfârșitul Austro-Ungariei. Republica succesoare a păstrat numele „austriac”, a abolit nobilimea și i-a expulzat pe Habsburgi din țară. Nu în ultimul rând pe baza experiențelor din deceniile care au urmat, administrației habsburgice, inclusiv din perioada ei austro-ungară, i se păstrează în Austria zilelor noastre o amintire în mare măsură pozitivă. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Se împlinesc 25 de ani de la moartea lui Alexandru Necșulea inginer în acustică și electroacustică

Anton Alexandru Necșulea (n. 28 ianuarie 1908, Râmnicu Vâlcea - d. 13 octombrie 1993, București), inginer, unul dintre specialiștii de seamă români în acustică și electroacustică. A creat primele laboratoare de cercetări pentru fonoabsorbanți, microfoane și difuzoare din România. care a contribuit decisiv la repunerea rapidă în funcțiune a studiourilor de Radiodifuziune bombardate în timpul războiului. A condus lucrările de construire a noii Case Radio și a Sălii de Concerte Radio (ambele din strada General Berthelot), precum și a Sălii Palatului din București. Între anii 1935 și 1973 a fost director tehnic al Radiodifuziunii Române.

Pe 23 martie 1993 devine membru de onoare al Academiei Române. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1808: Rusia anexează Moldova și Țara Românească

1808: Napoleon I și Alexandru I semnează convenția prin care Rusia anexează Moldova și Țara Românească.

Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica - d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea.

Conflictul cu restul Europei a condus la o perioadă de război total de-a lungul continentului, iar campaniile sale sunt studiate la academii militare din întreaga lume. Deși considerat un tiran de către oponenții săi, el a rămas în istorie și datorită creării Codului Napoleonian, care a pus fundațiile legislației administrative și judiciare în majoritatea țărilor Europei de Vest.

Alexandru I Pavlovici Romanov (rusă: Александр I Павлович) (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), a fost țarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum și Mare Duce al Finlandei.

Alexandru s-a născut în 1777 la Sankt Petersburg, fiu al Marelui Duce Pavel Petrovici, mai târziu Pavel I al Rusiei, și al Mariei Feodorovna, fiica Ducelui de Württemberg. Alexandru a urcat pe tron după ce tatăl său a fost asasinat și a condus Rusia în perioada războaielor napoleoniene. În prima parte a domniei a încercat să introducă reforme liberale, pe când în cea de-a doua a abordat o conducere arbitrară iar o parte din vechile reforme au fost abolite. În ceea ce privește politica externă, Alexandru a obținut un succes recunoscut, câștigând numeroase campanii. În particular, sub domnia sa Rusia a obținut Finlanda și o parte din Polonia. Contradicțiile misterioase ale personalității sale îl fac pe Alexandru unul din cei mai interesanți țari. Pe deasupra, moartea sa este învăluită în mister, iar locul unde se află rămășițele sale rămâne necunoscut. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

La mulți ani actriței brăilence Catrinel Dumitrescu

Catrinel Dumitrescu (n. 11 octombrie 1956, Brăila) este o actriță de teatru și film din România, care joacă la Teatrul Nottara din București. Este profesoară la Universitatea Hyperion din București, Facultatea de Arte, secția Actorie. A fost căsătorită cu actorul Emil Hossu.

Actrița Catrinel Dumitrescu a fost decorată la 13 decembrie 2002 cu Ordinul național Pentru Merit în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”.

A jucat in piese de teatru precum: “Omul Hazardului”; “Anecdotă provincială”; “Bigudiuri”; “Cu capu' de nicovală”; “Cum e dincolo de mare” – regizor; “Doamna nevăzută”; “Doi pe o bancă”; “Inspectorul broaștelor”; “Maitrey”; “Minciuna din mine”; “Nu se știe cum”; “Niște fete”; “O noapte furtunoasă”; “Omul de noroi” - regizor; “Război și pace”; “Week-end de adio”; “Woland sau negustorul de umbre”.

In ceea ce priveste filmografia actrita s-a remarcat în pelicule din care amintim: “Lumina palidă a durerii” (1981); “Buletin de București” (1983); “Căsătorie cu repetiție” (1985); “Pădurea de fagi” (1987); “Nunta mută” (2008); “La Urgență” – TV (2006); “Banii vorbesc” - TV (2006); “Alba-Neagra” - TV (2006); “Păstrează-mă doar pentru tine” (1987)’; “Promisiuni” (1985); “Ca-n filme” (1983); “Pădurea nebună” (1982); “Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii” (1979); “Inspectorul broaștelor” - TV (1979); “Omul care ne trebuie” (1979); “Ora zero” (1979); “Râul care urcă muntele (1977).(rezumat wikipedia)

 https://rural-braila.blogspot.com

George Emil Palade, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină, a decedat acum 10 ani

George Emil Palade (n. 19 noiembrie 1912, Iași, România – d. 7 octombrie 2008, Del Mar, SUA), a fost un medic și om de știință american de origine română, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină. În 1986 i-a fost conferită în Statele Unite National Medal of Science („Medalia Națională pentru Știință”) în biologie pentru: „descoperiri fundamentale (de pionierat) în domeniul unei serii esențiale de structuri supracomplexe, cu înaltă organizare, prezente în toate celulele vii”.

Biografie

S-a născut la Iași în 1912, într-o familie de profesori, tatăl fiind profesor de filosofie, iar mama profesoară de liceu. Familia sa locuia pe strada Sărărie.

La vârsta de 7 ani, el și-a început pregătirea școlară la Școala nr. 33 „Mihail Kogălniceanu” din Iași, unde a învățat timp de trei ani (1919-1922). Clădirea școlii datează din 1895 și este monument istoric (IS-II-m-B-03795). Pe peretele școlii, lângă intrare, a fost amplasată o placă memorială cu următorul text:

„În această școală, între 1919 - 1922, și-a început drumul spre știință GEORGE EMIL PALADE, medic de origine română, născut la Iași, pe stradela Sărărie, la 19.XI.1912.”

Descoperirile sale reprezintă eforturile susținute în domeniul cercetării fundamentale în biologie și medicină, eforturi apreciate de Comunitatea științifică internațională, prin acordarea în 1974 a Premiului Nobel, ceea ce conferă un prestigiu strălucit științei și culturii românești.”

În 1923 se stabilește în Buzău, își continuă studiile înscriindu-se la liceul B. P. Hasdeu.

În 1930 s-a înmatriculat ca student la Facultatea de Medicină a Universității din București. A absolvit-o în 1940, obținând titlul de doctor în medicină cu o teză asupra unor probleme de structuri histologice. În perioada 1942-1945, Palade a servit în Corpul Medical al Armatei Române.

În 1946 s-a căsătorit cu fiica industriașului Nicolae Malaxa, Irina Malaxa, cu care a avut doi copii: o fiică, Georgia Palade Van Dusen, și un fiu, Philip Palade. A plecat cu soția sa în Statele Unite ale Americii, unde a fost angajat pe post de cercetător la Universitatea Rockefeller din New York. Acolo l-a întâlnit pe Albert Claude, omul de știință care i-a devenit mentor. Claude lucra la Rockefeller Institute for Medical Research și l-a invitat pe Palade să lucreze împreună cu el în departamentul de patologie celulară. George Palade a realizat importanța excepțională a microscopiei electronice și a biochimiei în studiile de citologie. Cum nu era biochimist, a inițiat o colaborare cu Philip Siekevitz. Împreună au combinat metodele de fracționare a celulei cu microscopie electronică, producând componenți celulari care erau omogeni morfologic. Analiza biochimică a fracțiunilor mitocondriale izolate a stabilit definitiv rolul acestor organite subcelulare ca un component major producător de energie.

La 12 martie 1986, președintele Statelor Unite Ronald Reagan i-a conferit Medalia Națională pentru Știință pentru „descoperirea fundamentală” a unei serii esențiale de structuri complexe cu înaltă organizare prezente în toate celulele biologice. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Eusebiu Camilar s-a născut acum 108 ani

Eusebiu Camilar (n. 7 octombrie 1910, satul Udești, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria – d. 27 august 1965, București, România) a fost un scriitor și traducător român, membru corespondent (din 1955) al Academiei Române.

Biografie

Părinții săi au fost țăranii Ion și Natalia Camilar (născută Motrici). A urmat cursurile școlii primare din satul natal și cele ale Liceului „Ștefan cel Mare" din Suceava, Colegiul Național „Ștefan cel Mare” de astăzi. A debutat în 1929 cu versuri în „Moldova literară”, revista Societății Literare "Tinerimea" din Mihăileni. A fost căsătorit cu poeta Magda Isanos cu care a avut un copil , Elisabeta.

Opera literară

Scrieri

Chemarea cumpenelor, București, 1937 (versuri)

Cordun, București, 1942 (roman)

Prăpădul Slobodei, Iași, 1943 (roman)

Avizuha, București, 1945 (povestiri)

Turmele, București, 1946 (roman)

Focurile, București, 1945 (dramă; coautoare: Magda Isanos)

Valea hoților, București, 1948 (roman)

(rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Acum 116 de ani s-a născut Petre Țuțea

Petre Țuțea (n. 6 octombrie 1902, Boteni, România – d. 3 decembrie 1991, București, România) a fost un autor, economist, eseist, filosof, jurist, politician și publicist român, victimă a regimului comunist din România.

Biografie

Petre Țuțea s-a născut în 6 octombrie 1902 în comuna Boteni, județul Muscel (azi județul Argeș). Tatăl lui, preotul Petre Bădescu (1859-1925) era căsătorit cu Paraschiva cu care a avut o fiică, Filofteia. Soția moare la vârsta de 45 ani și, rămas văduv, fără posibilitatea de a se căsători fiind oprit de dogma creștină, era ajutat în treburile gospodăriei de unele enoriașe din parohie. Una dintre ele, Ana (1885-1960), fiica lui Simion Oprea Țuțea, îi va fi concubină și-i va da naștere la opt copii, primul dintre ei fiind Petre Țuțea. Tânăra mamă, îndemnată de rude și părinți, cere garantarea zilei de mâine astfel că, la 13 noiembrie 1906, preotul trece întreaga avere pe numele acesteia. Petre Bădescu moare în 1925, la vârsta de 66 ani, iar Ana Țuțea în 1960 la 75 ani.

Studii

După absolvirea Școlii primare din Boteni (1913), Țuțea urmează între anii 1913 - 1917 cursurile gimnaziului „Dinicu Golescu” din Câm­pulung Muscel. În 1917, în timpul războiului, școlile funcționau cu intermitență, profesorii erau mobilizați astfel că trei ani (1917 - 1920) Petre Țuțea și-i petrece la Boteni, în casa părintească. În 1920, la sugestia consăteanului și colegului său, viitorul etnograf Ion Chelcea, se înscrie în clasa a V-a a liceului „Gh. Bariț” din Cluj unde, în 1923, promovând ultimele două clase ale cursului superior (a VII-a și a VIII-a, pe atunci) într-un singur an, absolvă liceul, își susține examenul de bacalaureat, iar în toamna lui 1923 se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj, unde obține licența și docto­ratul în drept cu calificativul Magna cum Laudae, cu o lucrare privind contenciosul administrativ. (1929).

Activitate profesională

În 1933, Petre Țuțea a fost angajat prin concurs ca referent în Ministerul Industriei și Comerțului (ulterior devenit Ministerul Economiei Naționale) unde a avansat pînă la funcția de director de studii, funcția maximă pe care a deținut-o în cariera de economist apoi, între martie 1933 și decembrie 1934 a fost detașat în Germania la Agenția economică din Berlin (tot ca angajat al Ministerului Industriei și Comerțului și nu pentru studii la Universitatea Humboldt, unde ar fi fost trimis de către Alexandru Vaida-Voevod). Rechemat în Ministerul Economiei Naționale, centrala Industrie și Comerț, Petre Țuțea funcționează aici până la data arestării - 12 aprilie 1948. Deși doctor în Drept, se specializase în economie, conform vocației sale reale.

După 6 septembrie 1940 Conducerea Mișcării Legionare îi încredințează lui Țuțea funcția de secretar general la Ministerul Economiei Naționale și, în această calitate, face parte din diverse delegații care au purtat negocieri economice la Berlin și la Moscova.

După Rebeliunea legionară este deținut pentru scurtă vreme în Lagărul de la Târgu Jiu, după care este eliberat și repus în funcție.

După 23 august 1944, continuă să lucreze în același minister, la Direcția Încurajării Exportului, apoi funcționar în Direcția Studii și Documentare, pentru ca în final să lucreze în Direcția Acorduri, protejat de Lucrețiu Pătrășcanu contra epurărilor succesive din aparatul de stat[9]. Două săptămâni după destituirea lui Pătrășcanu a fost arestat și Țuțea care, cu o întrerupere între 1953 și 1956, va fi deținut până în 1964.

Eliberat din detenție, în urma amnistiei din 1964, patru ani mai târziu, în primăvara lui 1968, lui Petre Țuțea i se întocmește o "fișă personală" (în cadrul unui "Referat cu propuneri de avertizare a numitului Țuțea Petre"):

„Dar, fire de boem, dominat puternic de eul său, n-a acceptat să intre în câmpul muncii pe lângă faptul că nu este dispus "să se bage slugă la dârloagă" (sic!) autocaracterizându-se ca om "inadaptabil la situația politică și economică actuală"”

În vârstă de 66 de ani în 1968, Petre Țuțea avea deja vârsta de pensionare, dar deținuților politici nu li se recunoștea perioada de detenție drept "vechime în muncă". Tot aici se propune: "a se aproba avertizarea numitului Țuțea Petre de către organele noastre, fără audierea unor martori deoarece poziția sa dușmănoasă a fost semnalată de mai mulți informatori". Până la sfârșitul vieții a trăit extrem de modest, într-o garsonieră din apropierea Parcului Cișmigiu, ajutat de câțiva prieteni care obținuseră un mic ajutor bănesc și mâncare de la Casa Scriitorilor. (scrie wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com