1849: Este constituită, la Paris, "Asociația română pentru emigrație", condusă de Ion Ghica și Nicolae Bălcescu

(Nicolae Bălcescu- “Tot ce nu este prin noi, nu va fi pentru noi.”, foto istorie-pe-scurt.ro)

1849: Este constituită, la Paris, "Asociația română pentru emigrație", condusă de Ion Ghica și Nicolae Bălcescu.

Emigrația este actul sau fenomenul părăsirii țării sau regiunii natale de către un individ sau grup de indivizi pentru a se stabili în alta. Fenomenul privit nu prin prisma țării de origine, ci din cea a țării de destinație este cunoscut drept imigrație. Mișcările comunităților omenești mai înainte de apariția granițelor naționale, sau petrecute în interiorul unui stat poartă denumirea de migrație.

Emigrarea poate avea diferite motive, unele politice, altele economice, sau chiar personale (precum căsătoria cu un cetățean al unui alt stat). În alte cazuri, oameni în vârstă din țări bogate, dar cu o climă rece, aleg să se mute în alte țări cu o climă mai caldă, după ce ies la pensie.

Ion Ghica (n. 12 august 1816, București, Țara Românească – d. 7 mai 1897, Ghergani, România) a fost o personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat și om politic, Ion Ghica a fost prim-ministru de cinci ori: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 1870-1871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care țările române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne separate.

A fost din 1874 membru titular al Societății Academice Române și președinte al ei, ales la 18 septembrie 1876 până în 1879, când instituția a fost redenumită în Academia Română. A fost președinte al Academiei Române de mai multe ori (1879 - 1882, 1884 - 1887, 1890 - 1893 și 1894 - 1895). Cartea Scrisori către Vasile Alecsandri este capodopera sa de scriitor.

Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, București – d. 29 noiembrie 1852, Palermo) a fost un istoric, scriitor și revoluționar român. Alături de fratele său mai mic, Barbu, a participat la Revoluția din 1848. Prin capodopera sa Românii supt Mihai Voievod Viteazul, Bălcescu l-a impus în canonul național pe voievodul Mihai Viteazul. (scrie wikipedia)

După ce a fost martor al evenimentelor revoluţionare din capitala Franţei, Nicolae Bălcescu s-a reîntors în ţară şi a participat, alături de alţi membri ai organizaţiei „Frăţia”, la declanşarea revoluţiei din Ţara Românească. Co-autor (alături de Ion Heliade Rădulescu) al documentului „Proclamaţia de la Islaz”, a deţinut conducerea Secretariatului de stat în cadrul guvernului provizoriu. În calitate de secretar al guvernului a organizat, după model francez, serviciul de propagandă revoluţionară – alcătuit din comisari, reprezentaţi extraordinari ai guvernului în teritoriu. După înăbuşirea revoluţiei din Ţara Românească, Bălcescu sprijină încheierea unui acord între revoluţionarii magiari şi cei transilvăneni; „Proiectul de pacificare” a fost semnat la 2 iulie 1849, prea târziu pentru a putea evita înfrângerea armatei maghaire de către trupele ţariste şi habsburgice.

În 1849 a înfiinţat „Asociaţia română pentru emigraţie” (la Paris, în Île-de-France), împreună cu Ion Ghica.

În 1851, a înfiinţat (împreună cu C. A. Rosetti) „Junimea română”, societate politică şi culturală a tinerilor studenţi români din Paris. (scrie radioiasi.ro)

https://rural-braila.blogspot.com