Elena Rosetti, soția lui Alexandru Ioan Cuza, a jucat un rol foarte important în istoria României, a decedat acum 110 ani

(foto wikipedia)

1844: Alexandru Ioan Cuza s–a căsătorit cu Elena Rosetti–Solescu, fiica cea mare a postelnicului Iordache Rosetti și a Catincăi Rosetti, născută Sturdza. Cu acest prilej, Cuza a refuzat să primească țiganii robi trecuți în lista dotală a soției, fiind astfel primii care au acceptat hotărârea Adunării Obștești din 31 ianuarie 1844, de dezrobire a țiganilor.

Elena Cuza (n. 17 iunie 1825, Iași – d. 2 aprilie 1909, Piatra-Neamț), cunoscută și ca Elena Doamna, a fost soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Biografie – Elena Rosetti

S-a născut la Iași, în familia Rosetti și a murit la Piatra-Neamț, fiind înmormântată la Solești, Vaslui.

Elena Rosetti era fiica postelnicului Iordache Rosetti-Solescu (1796-1846) și a soției sale Ecaterina Rosetti-Solescu (Catinca), fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza. Copilăria și-a petrecut-o la moșia părinților de la Solești, în ținutul Vasluiului, alături de cei trei frați: Constantin (1827-1885), Dumitru (1830-1903) și Theodor (1837-1923) și de sora Zoe (1833-1858). Primește de mică o educație aleasă, după severele principii pedagogice ale vremii, sub supravegherea directă a mamei. Elena a învățat limba germană și, mai ales, franceza, pe care o folosea cu deosebită eleganță în corespondența întreținută cu prietena sa Hermiona Asachi. De la șapte ani își continuă studiile particulare, cu guvernante și profesori străini, la moșia de la Șcheia a unchiului său Constantin Sturdza, împreună cu copiii acestuia și ai altor rude apropiate.

Împlinind cincisprezece ani, Elena s-a stabilit la Iași unde a fost introdusă în înalta societate. Aici îl cunoaște pe Alexandru Ioan Cuza cu care se va căsători la Iași în ziua de 30 aprilie 1844. Rar se întâlnesc două făpturi mai deosebite. Crescută de o mamă aprigă și autoritară, Elena avea o fire cu totul opusă soțului ei: domoală, retrasă, cumpătată, cam stângace și puțin timidă, lipsită de încredere în forțele proprii era stăpânită în societate de puternice complexe de inferioritate. Deși, căsătoria nu a fost din cele mai izbutite, Cuza nefiind un soț prea statornic, între ei s-au păstrat, totuși, întotdeauna relații de respect.

După înăbușirea revoluției de la 1848, Elena Cuza a dovedit o altă trăsătură de caracter. Pusă în fața unei situații periculoase („revoluționarii fugeau din Iași spre Galați, urmăriți de oamenii domnitorului Mihail Sturdza”) ce amenința siguranța soțului ei, această tânără femeie timidă și aparent lipsită de încredere în sine, a dovedit o extraordinară energie, inițiativă și hotărâre. A pornit singură de la Solești spre Galați, unde a mers să-l vadă pe consulul britanic Cuninghan. Împreună au pus la punct evadarea lui Cuza la Brăila. De acolo, au fugit la Cernăuți și mai departe la Viena și Paris. S-au reîntors în Moldova peste un an, când venise domn Grigore Ghica.

Urmare a importantului eveniment istoric, Unirea din 1859, Elena Cuza a devenit Înalta Doamnă a României. La îndemnul soțului, pentru a nu se expune intrigilor, Elena Cuza pleacă în 1860 la Paris. În această perioadă, în viața domnului intrase Maria Obrenovici, o doamnă de la curte, fiica cea mare a lui Costin Catargiu și mama viitorului principe al Serbiei, Milan. A revenit în țară, la îndemnul soțului, la mijlocul anului 1862 pentru a face onorurile Curții, uimindu-l atât pe soț, cât și pe rivala sa. A contribuit, cu modestia și demnitatea ce o caracterizau, la opera reformatoare a Domnului Unirii, fiind inspiratoarea fericită a legii instrucțiunii publice. De asemenea, s-a aplecat cu deosebită înțelegere asupra situației precare a țărănimii, fiind o susținătoare energică a înfăptuirii reformei agrare.

Supraviețuind tuturor celor pe care i-a iubit, și-a petrecut ultimii ani de viață la Piatra Neamț. Acolo s-a stins la 2 aprilie 1909, fiind înmormântată la Solești. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Barbu Ștefănescu Delavrancea, dramaturg, publicist și politician român a decedat acum 101 ani

(foto digibuc.ro: Universul literar, 26, nr. 35, 24 august 1909)

Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan „căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu și „staroste al cărăușilor din barieră“. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu: „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la '64 ... Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile ...“ Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu“. Primii ani de viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: „Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângâiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță“ - și a poveștilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor ...“

Debutul literar

Adevărata „producție poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii “Poiana lungă. Amintiri”, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele “Viața literară”, “România liberă”, “Familia”. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880 - 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitulate Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 - 1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele “Sultănica”.

Activitatea publicistică

Reîntors în țară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulație și de prestigiu“. Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiați, alături de Al. Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale și plastice, precum și nuvelele și povestirile din prima ediție a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Șuier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Răzmirița, Palatul de cleștar și Odinioară, care anunțau cu pregnanță un nume nou în literatura română, culminând cu Trubadurul (1886) și cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacția României libere la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iași, publicând reportajele Ultimele știri și Iași și banchetul Junimiștilor (România liberă, octombrie 1884). Îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.

Face cunoștință cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel izvor limpede de lăcrămioare și mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui Dan, căpitan de plai) și cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură și știință, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înființarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuță și Anghel Demetriescu.

Tematică și particularități

Prezentând o anumită tipologie și morală, Delavrancea s-a dovedit un magistral pictor de tipuri și de moravuri. Dincolo de tematica preferată sau de modalitățile artistice folosite, în lumea Paraziților este interesantă, mai întâi, pentru valoarea ei realistă și apoi prin felul în care reflectă produsul unor curente literare interferente, ce caracterizează în mod special opera lui Barbu Delavrancea. Fără a avea adâncimea satirică și arta neîntrecută a lui Caragiale, proza creatorului lui Hagi-Tudose se înscrie în buna tradiție a nuvelisticii românești înregistrate până în acest moment, în ciuda unei interesante oscilații între diversele curente și metode literare.

Prezentând o anumită tipologie și morală, Delavrancea s-a dovedit un magistral pictor de tipuri și de moravuri. Dincolo de tematica preferată sau de modalitățile artistice folosite, în lumea Paraziților este interesantă, mai întâi, pentru valoarea ei realistă și apoi prin felul în care reflectă produsul unor curente literare interferente, ce caracterizează în mod special opera lui Barbu Delavrancea. Fără a avea adâncimea satirică și arta neîntrecută a lui Caragiale, proza creatorului lui Hagi-Tudose se înscrie în buna tradiție a nuvelisticii românești înregistrate până în acest moment, în ciuda unei interesante oscilații între diversele curente și metode literare. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1877: armata română deschide focul asupra Vidinului. De ce?

(foto www.rumaniamilitary.ro/istoria-artileriei-romane-artileria-de-coasta1)

1877: Ca urmare a bombardării orașelor românești de la Dunăre de către artileria turcă, armata română deschide focul asupra Vidinului.

Dunărea este al doilea fluviu ca lungime din Europa (după Volga). Izvorăște din Munții Pădurea Neagră (Germania) sub forma a două râuri numite Brigach și Breg ce izvorăsc de sub vârful Kandel (1241m) și se unesc în orașul Donaueschingen (altitudine: 678 m) la cca 1 km est de castelul Fürstenberg. Numele german al fluviului este Donau, pronunțat /'do.nau/. Dunărea curge către sud-est, pe o distanță de 2.858 km, până la Marea Neagră. La vărsarea fluviului în Marea Neagră s-a format Delta Dunării.

Dunărea este un important drum fluvial internațional, curgând prin 10 țări (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, România, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina) și are afluenți din alte șapte țări. Trece prin patru capitale de stat: Viena, Bratislava, Budapesta și Belgrad.

Dunărea are un bazin de colectare de peste 800.000 km2, care reprezintă 8% din teritoriul Europei, aici trăind 10% dintre europeni. Rețeaua hidrografică a bazinului dunărean este alcătuită din aproximativ 120 râuri importante. Cel mai lung este Tisa (965 km), afluentul cu debitul cel mai mare este Sava, iar afluentul cu cel mai mare bazin hidrografic este tot Tisa. Doi afluenți importanți au același nume: râul Morava din Slovacia și râul Morava din Serbia.

Vidin (cunoscut și sub vechiul nume românesc Diiu, în bulgară Видин Vidin) este un oraș pe malul sudic al Dunării, în nord-vestul Bulgariei. Se află în apropiere de granițele cu Serbia și România și este de asemenea centrul administrativ al Regiunii Vidin. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Câinele de rasa comuna (câinii nomanzi)

(caini vagabonzi, foto timpul.md)

Câinele de rasa comuna este definit ca "orice câine care nu poate fi asimilat unei rase omologate".

Detinatorii de femele nesterilizate au obligatia sa declare gestatiile, nasterile si numarul de pui fatati oricarui medic veterinar, imediat dupa sesizarea gestatiei. Declararea fatarilor si a numarului de pui se face in maxim zece zile. Aceste date se trec in Registrul cainilor cu stapan.

Consiliile locale pot subventiona total sau partial sterilizarea cainilor cu stapan. De asemenea, detinatorii de caini au obligatia, in spatiile publice, sa ridice dejectiile produse de animale.

Care sunt principalele prevederi ale normelor metodologice:

Toate persoanele fizice sau juridice, asociatiile si fundatiile pentru protectia animalelor care detin caini de rasa comuna sau metisi au obligatia sa ii sterilizeze pana cel tarziu 1 ianuarie 2015.

Consiliile locale si consiliul general al municipiului Bucuresti, respectiv operatorii serviciilor specializate pentru gestionarea cainilor fara stapan sunt obligate ca in maxim 60 de zile de la intrarea in vigoare a normelor sa contracteze servicii veterinare prevazute de norme.

Ordinea in care trebuie capturati cainii:

- cainii care circula liberi, fara insotitori, din preajma scolilor, gradinitelor, locurilor de joaca, parcurilor, pietelor

- cainii care circula liberi in alte locuri publice

- cainii care circula liberi in zonele periferice ale localitatilor

Obligatiile autoritatilor:

Serviciile specializate pentru gestionarea cainilor fara stapan au obligatia ca, in 60 de zile, sa faca o evaluare a numarului de caini fara stapan.

Imobilizarea cainilor fara stapan prin administrarea de la distanta a unor substante stupefiante cu arme utilitare sau sarbacane trebuie efectuata sub stricta supraveghere a medicului veterinar.

Este interzisa mutarea cainilor fara stapan din zona in care se afla in alta zona.

Se interzice, la capturarea cainilor vagabonzi:

- lovirea, ranirea sau mutilarea cainilor

- manipularea aceastora intr-un mod care le provoaca dureri inutile

- capturarea cainilor care nu sunt foarte agresivi, nu sunt suspecti de a fi turbati sau nu sunt in spatii inaccesibile prin administrarea de la distanta a medicamentelor psihotrope si stupefiante

transportarea cainilor fara custi individuale de transport

transportarea canilor in masini neventilate corespunzator

In adaposturi, cateii cu varsta cuprinsa intre 6 si 12 saptamani trebuie hraniti de trei ori pe zi, iar cei cu varsta cuprinsa intre 12 saptamani si 12 luni de doua ori pe zi.

Dupa intrarea in adapost si inregistrare, fiecare caine va fi examinat medical. (rezumat wikipedia)

Intrati pe acest link https://www.youtube.com/watch?v=ul2EjDw3DFw

https://rural-braila.blogspot.com

Alexandru cel Bun a întreprins o importantă operă de organizare politică, administrativă și ecleziastică a Moldovei. De ce?

(frescă din agheazmatarul Mănăstirii Neamț)

Alexandru cel Bun (n. secolul al XIV-lea – d. 1 ianuarie 1432, Suceava, Moldova), fiul lui Roman I, a fost domnul Moldovei între anii 1400 - 1432, succedându-l la tron lui Iuga Ologul, care fusese îndepărtat de către Mircea cel Bătrân.

Viata și domnie

Alexandru cel Bun a fost fiul lui Roman I Mușat, domn al Moldovei între anii 1400 - 1432, și al Anastasiei Mușat.

Potrivit celor scrise de Grigore Ureche, Alexandru cel Bun a întreprins o importantă operă de organizare politică, administrativă și ecleziastică a Moldovei. A încurajat comerțul, confirmând negustorilor polonezi un larg privilegiu în 1408, act în care este atestat și orașul Iași. A obținut recunoașterea Mitropoliei Moldovei de către Patriarhia de Constantinopol. În 1402 (după alți istorici în 1415) a adus de la Cetatea Albă la Suceava moaștele Sfântului Ioan cel Nou. Inițial, moaștele au fost depuse la biserica din cartierul Mirăuți din Suceava, după care au fost mutate mai târziu la mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava. Acest eveniment al aducerii moaștelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, are o însemnătate deosebită în conștiința publică a poporului moldovean, fiind zugrăvit în multe din frescele bisericilor și mănăstirilor din Moldova. Una din ele, cea de la mănăstirea "Sfântul Ioan cel Nou" de la Suceava, înfățișând alaiul domnesc în ultima frescă din suita de patru ce reprezintă martiriul Sfântului, frescele fiind amplasate pe peretele vestic al clisiarniței din incinta mănăstirii.

Același eveniment poate fi văzut și pe peretele sudic al bisericii mănăstirii Voroneț, la finalul narațiunii iconografice al acatistului Sf. Ioan cel Nou de la Suceava.

Lunga sa domnie - de 32 de ani - a corespuns, în general, unei perioade de pace, rezultat al politicii extrem de abile a domnului moldovean, care a menținut echilibrul între Ungaria și Polonia. Astfel, recunoscând suzeranitatea lui Vladislav II Iagello - a încheiat tratate de pace cu acesta în 1402, 1404, 1407, 1411 și 1415 făgăduindu-i acestuia sfat și ajutor împotriva oricărui dușman - Alexandru s-a asigurat de sprijinul Poloniei în fața oricărei încercări a Ungariei de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei, trecând prin Moldova, de gurile Dunării, mai precis de cetățile Chilia și Cetatea Albă. 1962: Încheierea cooperativizării agriculturii, proces început în martie 1949 și care, teoretic, trebuia să se realizeze pe baza liberului consimțământ al țăranilor, dar care s–a caracterizat prin abuzuri și violențe. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Immanuel Kant - mari gânditori

(Immanuel Kant, foto wikipedia)

Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg, Prusia – d. 12 februarie 1804, Königsberg, URSS) a fost un filosof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant.

Într-una din lucrările majore ale lui Kant, “Critica rațiunii pure” (1781), el a încercat să explice relația dintre rațiune și experiența umană și să meargă dincolo de eșecurile filozofiei și metafizicii tradiționale. Kant a vrut să pună capăt unei epoci a teoriilor inutile și speculative ale experienței umane, rezistând în același timp scepticismului gânditorilor precum David Hume. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Acum 84 de ani a decedat Panait Istrati scriitor brăilean

(Panait Istrati, Romanian author (1884-1935), foto wikipedia)

Biografie

Panait Istrati (numele la naștere: Gherasim Istrati, n. 10 august 1884, Brăila, România – d. 16 aprilie 1935, București, România) a fost un scriitor român de limbă română și franceză.

Viața

Panait Istrati s-a născut în Brăila, ca fiu nelegitim al unei spălătorese, Joița Istrate, și al unui contrabandist grec, Gherasim Valsamis, grec chefalonit.

A copilărit în Baldovinești, a terminat șase ani de școală primară, doi fiind nevoit să-i repete. Ca și Maxim Gorki, scriitorul rus și apoi sovietic cu care a fost comparat adesea, și-a câștigat existența ca ucenic al unui cârciumar, al unui brutar și al unui vânzător ambulant. O vreme a fost și cărbunar la bordul navelor Serviciului Maritim Român. În acest timp a citit cu aviditate tot ce i-a căzut în mână. Hoinărelile l-au purtat prin diferite orașe: București, Constantinopol, Alexandria din Egipt, Cairo, Napoli, Paris și Lausanne.

Primele încercări literare datează din 1906, cu preponderență făcând publicistică în presa muncitorească din România, debutul fiindu-i articolul “Hotel Regina” în revista “România muncitoare”. Între 1910-1912 își publică, în aceeași revistă, primele povestiri: “Mântuitorul”, “Calul lui Bălan”, “Familia noastră”, “1 Mai”. Colaborează și la alte ziare: “Viața socială”, “Dimineața”, “Adevărul” etc. Se apropie de cercurile socialiste.

Trăind în sărăcie, bolnav și singur, a încercat să se sinucidă în 1921 pe când era la Nisa, dar a fost salvat, iar în buzunar i s-a găsit o scrisoare netrimisă, adresată lui Romain Rolland. Acesta este avertizat și îi răspunde imediat încurajându-l să urmeze cariera sa de scriitor. Povestirea Chira Chiralina a fost publicată în 1923 cu o prefață semnată chiar de Romain Rolland. A publicat romanele: Ciulinii Bărăganului, Les Récits d'Adrien Zograffi („Povestile lui Adrian Zograffi”).

Nicolae Iorga nu l-a apreciat deloc pe Panait Istrati. Într-un interviu luat de Ioan Massoff și apărut în ziarul “Rampa” din 12 noiembrie 1924, Iorga declara: "Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei. D-nul Panait Istrati mi-a trimis Kyra Kyralina cu dedicație. Am încercat să o citesc, dar am fost nevoit să arunc cartea imediat; asemenea lucruri nu se pot citi. [...] Eu nu-i găsesc absolut nici o calitate. Am spus: avem de a face cu un hamal din portul dunărean".

În 1927 a vizitat Moscova și Kievul (și a asistat chiar la filmarea unui film despre călătoria sa acolo). În Rusia îl întâlnește pe scriitorul grec Nikos Kazantzakis (care îl va menționa mai târziu în romanul său Zorba Grecul și în Raport către “El Greco”). În 1929 a călătorit din nou în Rusia sovietică. Voiajul său în Rusia a fost sursa de inspirație a operei “Vers l'autre flamme-Confession pour vaincus” (tradusă în limba engleză sub titlul “The Confession of a Loser”) în care denunță abuzurile regimului comunist. Una din remarcile sale celebre la adresa regimului sovietic și a omletei proverbiale: "Văd ouăle sparte, dar unde este omleta?". Antologia “Vers l'autre flamme” cuprinde nu doar textul “Spovedania unui învins a lui Istrati”, ci și alte scrieri căci Victor Serge este, de pildă, un alt autor. Publicarea cărții va provoca izolarea scriitorului, acesta fiind abandonat de prietenii săi de ideologie socialistă (unii din prietenii săi comuniști considerându-l fascist).

În 1930 se reîntoarce definitiv în România. Publică în 1933 eseul “L’Homme qui n’adhère à rien”, în care se conturează atitudinea sa în privința independenței. Chintesența acestui eseu îi atrage vehemente contestări.

A fost tratat de TBC în Franța la Nisa și apoi a revenit la București. Izolat, singur și bolnav de tuberculoză, a murit la sanatoriul Filaret. Monumentul de la mormântul său a fost realizat de către Milița Petrașcu.

Prozele și romanele sale descriu lumea proletariatului, pe care a avut ocazia să o cunoască de aproape, mirificele ținuturi ale Brăilei natale, Delta Dunării, un amestec de rase și religii și diverse orașele din Europa prin care a trecut de-a lungul vieții. Opera lui Panait Istrati, scrisă în limbile franceză și română, a fost tradusă în peste 30 de limbi. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1949: Are loc premiera dramei "Bălcescu" de Camil Petrescu

(Camil Petrescu, foto wikipedia)

Biografie

S-a născut la București, în 22 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, înainte de nașterea scriitorului) și al Anei Cheler. A fost crescut de o doică din familia subcomisarului de poliție Tudor Popescu, din mahalaua Moșilor. După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul „Sfântul Sava” și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București. Rezultatele bune la învățătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile Facultății de Filozofie și Litere de la Universitatea București. Își ia cu brio licența, cu calificativul „magna cum laude“, în fața unei comisii prezidată de profesorul de filosofie P.P. Negulescu. Devine mai apoi profesor de liceu la Timișoara. Își ia doctoratul în filosofie cu o teză despre teatru, intitulată „Modalitatea estetică a teatrului“. A publicat un studiu în lucrarea „Istoria filosofiei“, coordonată de N. Bagdasar, legat de un câmp nou, fenomenologia în opera lui Husserl.

Debutează în revista “Facla” (1914), cu articolul “Femeile și fetele de azi”, sub pseudonimul „Raul D”.

Moare la 14 mai 1957, la București. Astfel, masivul roman social închinat lui Nicolae Bălcescu “Un om între oameni” rămâne neterminat. Ion Negoițescu îi va caracteriza sec romanul, drept „o întreprindere jalnică” pe motiv că autorul îmbrățișase principiile realismului socialist și devenise unul dintre susținătorii noului regim comunist. O opinie diametral opusă asupra romanului “Un om între oameni” aparține profesorului și criticului literar Șerban Cioculescu, exprimată în volumul “Varietăți critice” (1966): "Lucrare de vastă documentare și de pătrunzătoare reconstituire a momentului istoric, romanul [Un om între oameni] este poate capodopera lui Camil Petrescu și una dintre culmile literaturii noastre epice". Este de remarcat adverbul poate din afirmația lui Ș.Cioculescu, care atenuează întrucâtva calificarea superlativă "una dintre culmile literaturii noastre epice".

Opera literară

Crezul literar al lui Camil Petrescu este exprimat în mod sugestiv în volumul de “Versuri. Ideea. Ciclul morții”, care are ca moto: Jocul ideilor e jocul ielelor:

Dar eu,

Eu am văzut idei...

(...)

Eu sunt dintre acei

Cu ochi halucinați și mistuiți lăuntric,

Cu sufletul mărit

Căci am văzut idei.”

(rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Acum 130 de ani, a început să funcționeze prima agenție de presă din România, „Agenția Română"

(Palatul Postelor, foto wikipedia)

1889: A început să funcționeze prima agenție de presă din România, „Agenția Română".

Știrea de agenție. Presa de agenție

Orice informație nouă sau o informație referitoare la evenimente curente, care este prezentată publicului larg, în formă scrisă, audio sau video, sau prin intermediul Internetului se numește știre. Relatarea și investigarea informațiilor cu valoare de știre revin profesiei de jurnalist. Știrile sunt adesea relatate de o varietate de surse, cum sunt ziarele, programele televizate sau radiodifuzate, serviciile prin cablu și paginile web. Dar știrea, de la petrecerea evenimentului și până când aceasta ajunge sub forma finală în fața publicului, prin diferitele mass-medii, mai sus amintite, trece de cele mai multe ori printr-un prim „filtru”, cel al agențiilor de știri. Agenția de știri este o organizație de jurnaliști stabilită pentru a furniza informații de primă mână, contracost, pieței media: ziare, reviste, radio și televiziune.

UNESCO definea în 1953 agenția de presă astfel: „O agenție de informații este o întreprindere care are ca principal obiect, oricare ar fi forma sa juridică, să caute știri și, de o manieră generală, documente de actualitate, (...) și să le distribuie unui ansamblu de întreprinderi de informație și, în mod excepțional, particularilor, în vederea asigurării, contra plății unui abonament și în condiții conforme legilor și uzanțelor comerțului, un serviciu de informații cât se poate de complet și de imparțial”.

Carmen Ionescu consideră agențiile de presă uzine cu foc continuu, unde muncitori anonimi topesc și toarnă în forme comprehensibile cea mai de temut substanță a momentului: informația.

O agenție de presă este deci o întreprindere care comercializează pentru clienții săi (presă, instituții, întreprinderi în general) un serviciu de informații brute sau cu valoare adăugată, știri neutre din punct de vedere ideologic și politic, pe un suport definit (hârtie, foto, informatică, audio, video).

Conform Histoire de la presse française, Ed. Spes, Lausanne, „Agențiile de presă sunt instituții care adună, clasează și tratează informațiile-texte de orice natură, precum și ilustrații, pentru a le transmite, contra cost, cel mai adesea sub formă de abonament, diferitelor media: cotidiane, periodice, radio, televiziune, care sunt clienții lor. Niciun ziar nu poate avea corespondenți în toate colțurile planetei pentru a acoperi 24 din 24 de ore activitățile politice, sociale, culturale, sportive, economice, religioase. Această funcție o asigură agențiile de presă.”

Agenția de presă în România

Prima agenție de presă românească a fost înființată la 30 martie 1889, la București, sub numele de „Agence Telegraphique de Roumanie” - Roumagence. «Știm data exactă dintr-o notă trimisă ministrului de externe la 31 mai 1889 de M. Brăneanu, primul director al agenției, în care se spunea: „ieri am expediat prima telegramă” (Arhiva MAE, Fond Arhivă istorică, vol. 38 bis.)» Aceasta era subordonată Ministerului de Externe. Intrarea pe piață a noii agenții a fost grea, deoarece Havas era foarte puternică. Totuși Havas este înlăturată de la monopolul știrilor oficiale ale ministerului de externe și ca urmare, sucursala de la București este dizolvată în perioada iunie-iulie 1889. Aceasta acceptă să cedeze toți abonații agenției române.

La 1 iulie 1905, ia naștere "serviciul comercial al Agenției Române, care editează un buletin special: prețul grânelor pe piețele noastre, dar și pe cele mai importante piețe ale Europei și Americii. Pentru aceasta, agenția deschide sucursale la Brăila și la Constanța și cere ministerului de externe să oblige băncile populare să se aboneze la aceste buletine."

Agenția nu este lipsită de probleme, doarece în 1907 încearcă să transmită în română pentru ziare, până acum serviciul fiind în franceză. Ziarele reclamă acest lucru, doarece în contracte era stipulat ca știrile să fie transmise în franceză, așa cum vin de la telegraf.

„Până la dispariția sa în 1917, Agenția Română nu mai înregistrează momente ieșite din comun. Cu serviciul său politic contestat în continuare de ziare, care acuzau întârzieri, denaturări în conținutul știrilor și obediență față de putere și cu buletinele sale comercial-financiare, veniturile agenției sunt totuți în creștere.”

Agenția a fost evacuată din Palatul Poștelor la sfârșitul anului 1916, în condițiile ofensivei germane. «La 27 iulie 1917, Ministerul de Externe întreabă Ministerul Cultelor dacă agenția funcționează cumva la Iași. Pe adresa sa venise o telegramă de la legația din Paris cu această întrebare și trebuia să-i dea un răspuns. Răspunsul Ministerului Cultelor este ironic: „Domniile voastre ați fi fost în măsura de a ști ce s-a făcut la evacuarea Bucureștilor?” (Arhiva MAE, Problema 105, vol. III.) Probabil funcționarii ministerului au căutat agenția și n-au găsit-o, pentru că la 2 noiembrie 1917 anunță legația de la Paris că Agenția Română nu mai funcționează". (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

La mulți ani Florin Zamfirescu!

(Florin Zamfirescu, foto www.libertatea.ro)

 

Florin Zamfirescu, numele la naștere, Gheorghe Florin Zamfirescu (născut 12 aprilie 1949, Călimănești, Vâlcea) este un actor, pedagog și regizor român.

Scurtă prezentare biografică

Născut în orașul Călimănești, Vâlcea, Florin Zamfirescu a frecventat și absolvit atât școala generală cât și liceul în localitatea natală. În anul 1967 a intrat pe primul loc la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie Ion Luca Caragiale din București la Facultatea “Arta Actorului”, clasa Profesor Constantin Moruzan, absolvind-o 1971 ca șef de promoție. Fiind repartizat la Teatrul de Stat din Târgu Mureș, s-a mutat după doi ani la București, în noiembrie 1973, la Teatrul Giulești, actualmente Teatrul Odeon. Între anii 1991 și 1994 a funcționat ca director adjunct artistic al acestui teatru. Începând cu 1996 și până în prezent lucrează la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică București (cunoscută și sub acronimul UNATC) ca profesor universitar. A fost rector al UNATC din ianuarie 2000 până în 2008. În paralel cu aceste activități, și-a continuat activitatea de actor de scenă și film, respectiv ulterior de regizor de teatru, din 1974 până în prezent.

Debut actoricesc

Debutul său absolut s-a produs la 27 martie 1966, când, în calitate de elev de liceu, a participat la emisiunea-concurs televizată “Dialog la distanță” în care a recitat cu succes poezia “Legenda mănăstirii Argeș”. Mai târziu ca student al IATC, a interpretat în cadrul Studioului Cassandra roluri în piese scrise de Costache Facca (personajul Ianache din Comedia Vremii), Constantin Negruzzi (Mitropolitul din Alexandru Lăpușneanu), respectiv personajul Varravin din piesa A murit Tarelkin de Suhovo-Kobalin, ca parte a examenului de diplomă. A fost, de asemenea, parte a echipei de producție a piesei “Divertisement 70”, considerată un simbol al generației sale. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1880: Ia ființă prima direcție a Căilor Ferate Române

(Rețeaua feroviară a României, foto wikipedia)

1880: Ia ființă prima direcție a Căilor Ferate Române.

Căile Ferate Române (CFR) a fost, până în 1998, compania națională de transport feroviar a României. CFR, ca instituție, a fost fondată în 1880, după ce prima cale ferată pe teritoriul actual al României a fost deschisă în 1854. După divizarea companiei, CFR S.A. a rămas administratorul infrastructurii pentru transportul de călători și marfă pe calea ferată din țară și au fost înființate alte companii deținute integral de stat pentru asigurarea transportului de călători și marfă. Sediul central al CFR este în București, în Palatul CFR, situat în apropierea Gării de Nord. Compania are sucursale regionale în orașele Brașov, Cluj-Napoca, Craiova, Constanța, Galați, Iași și Timișoara. Codul internațional UIC este 53-SNTFC.

Rețeaua feroviară este integrată semnificativ cu alte rețele feroviare europene, oferind servicii paneuropene de transport de pasageri și marfă.

Istorie

Secolul al XIX-lea

Prima cale ferată dată în folosință pe teritoriul de azi al României a fost calea ferată Oravița–Baziaș din Banat (1854), pentru trafic de marfă. Prima cale ferată construită pentru trafic de călători a fost calea ferată Szeged–Timișoara, care a conectat Timișoara în anul 1857 la rețeaua feroviară. Aceasta a fost extinsă în anii 1860-1870 spre Transilvania (1868), Bucovina, Muntenia și Moldova (1869) și Oltenia (1875). Până la încheierea procesului de desăvârșire a statului român de la 1 decembrie 1918, căile ferate s-au dezvoltat o perioadă în cadrul a două rețele separate; una în vechea Românie și alta (St.E.G.) în Imperiul Austriac, care din 1867, în urma pactului dualist, a devenit Austro-Ungaria.

Prima linie de cale ferată pe actualul teritoriu românesc, care este și cea mai veche de pe rețeaua C.F.R., a fost deschisă pentru traficul de mărfuri la data de 20 august 1854 între portul dunărean Baziaș și Oravița. Calea ferată Oravița-Baziaș, având o lungime de 62,5 km, a fost folosită inițial doar pentru transportul cărbunelui. Traseul de 62,5 km trecea prin localitățile: Răcășdia, Iam, Jassenova (Jasenovo) și Bela Crkva (Biserica Albă), ultimele două localități aflate în Districtul Banatul de Sud, Voivodina, Serbia. Denumită "Kohlenbahn" (linia cărbunelui) aceasta era destinată înlesnirii transportului cărbunelui de la minele din zona Aninei la Dunăre. Construcția liniei a început în anul 1846, fiind întreruptă în timpul revoluției de la 1847-1848, apoi reluată în anul 1850 și terminată în anul 1854.

Până la deschiderea liniei Oravița-Anina cu tracțiune cu abur, pe 15 decembrie 1863, cărbunele era transportat la Oravița, pe porțiuni orizontale prin așa-numitele "Pferdebahn" (cale ferată cu tracțiune cabalină), iar pe porțiuni în rampe, prin planuri înclinate de funiculare. Urmele terasamentelor acestei linii provizorii precum și o parte din tunele unele amplasate chiar în imediata apropiere a traseului actual, se mai păstrează și astăzi. De la 12 ianuarie 1855 linia a fost administrată de Căile ferate de stat cezaro-crăiești, Banatul fiind în acel timp parte a Imperiului Austriac. După diverse îmbunătățiri tehnice la linie în următoarele luni, relația Oravița-Baziaș a fost deschisă pentru traficul de pasageri la 1 noiembrie 1856.

În Moldova și Țara Românească au existat proiecte de construcție de căi ferate cu tracțiune animală sau cu aburi încă din 1842, însă din motive necunoscute primele inițiative nu au fost duse la bun sfârșit. De-abia după unirea lor în cadrul Principatelor Unite, proiectele de construcție au început să se concretizeze, între 1864 și 1880 fiind construite, în concesiune, mai multe căi ferate pe teritoriul principatelor.

Magistrale CFR

Rețeaua feroviară a României

În prezent rețeaua de cale ferată este formată din 9 magistrale principale din care se desprind mai multe magistrale secundare.

Cele 9 magistrale administrate de operatorul național CFR reprezintă principalele artere feroviare din România. Întreaga infrastructură a CFR însumează 13.807 km la care se adaugă cei 6.923 km de linii existente în stații[33]. Din cei 20.730 km aflați în exploatarea CFR, 17.535 km de infrastructură este publică, iar 3.197 km privată. Infrastructura feroviară publică aparține statului, atribuită în concesiune Companiei Naționale de Căi Ferate “CFR” -SA. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1970: A fost inaugurat Aeroportul Internațional București–Otopeni (actualemente Henri Coandă)

(Aeroportul Internațional Henri Coandă București (martie 2013), foto wikipedia)

Aeroportul Internațional Henri Coandă (IATA: OTP, ICAO: LROP) este cel mai mare aeroport din România și unul dintre cele două aeroporturi importante din București (cel de al doilea fiind Aeroportul Internațional București Băneasa - Aurel Vlaicu din cartierul Băneasa). Aeroportul Henri Coandă este situat în afara zonei urbane a Bucureștiului, în orașul Otopeni, județul Ilfov. În anul 2017 pe Aeroportul Henri Coandă au tranzitat 12.804.191 de pasageri.

Numele aeroportului a fost schimbat în mai 2004, până atunci el numindu-se Aeroportul Internațional Otopeni.

Istoric

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, aeroportul Otopeni a fost o bază pentru Al Treilea Reich al lui Hitler. Înainte de 1965, doar Aeroportul Băneasa oferea zboruri comerciale. Totuși, în locul vechii baze militare de la Otopeni, a fost construit un nou aeroport cu scopuri comerciale. Pista modernizată avea o lungime de 3500 m, fiind mai lungă decât cea a Aeroportului Orly din Paris. În programul de modernizări a fost inclus și un nou terminal de pasageri, atât pentru zboruri interne, cât și pentru zboruri externe.

Modernizările au continuat prin crearea unui foaier pentru celebrități, odată cu vizita în România a președintelui SUA, Richard Nixon, în august 1969. În anul 1986 a fost inaugurată a doua pistă, cu o lungime de 3500 m și a fost implementat un nou sistem de balizaj. Capacitatea de prelucrare a ajuns la 35–40 de aeronave pe oră.

În 1992 Aeroportul Otopeni a devenit un membru cu drepturi depline al Consiliului Aeroportuar Internațional.

Aeroportul București Otopeni este unul dintre cele mai moderne din Europa de Est și încă este în proces de dezvoltare. În ultimii zece ani, exclusivitatea în domeniul aeroportuar a fost încheiată mai ales datorită dezvoltării aeroporturilor Cluj, Iași și Timișoara, care au devenit stații importante pentru TAROM și Blue Air.

Aeroportul Otopeni are un terminal cu două corpuri principale de clădiri (numite în limbaj colocvial, "terminale"), unul pentru plecări și altul pentru sosiri În martie 2011 s-a extins corpul finger și s-a mărit numărul de porți de îmbarcare la 24, în urma unei investiții de 70 de milioane de euro.

Din februarie 2010 aeroportul este administrat de Compania Națională Aeroporturi București, care administrează și Aeroportul Băneasa. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Emil Cioran - filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză

(Emil Cioran, Charcoal on studio paper, foto wikipedia)

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari - d. 20 iunie 1995, Paris) a fost un filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză.

Familia

Emil Cioran s-a născut la Rășinari, aflat pe atunci în comitatul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneția de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraș. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autoritățile austro-ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

Formarea

După studii clasice la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din București. A fost coleg cu Constantin Noica și Mircea Eliade, elev al lui Tudor Vianu și Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinerețe a arătat înclinație spre agnosticism, apărându-i evidentă "incoveniența existenței". În timpul studenției a fost în mod deosebit influențat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. În 1933 obține o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann și Ludwig Klages.

Prima lui carte apărută în 1934 în România, “Pe culmile disperării”, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: “Cartea amăgirilor” (1935), “Schimbarea la față a României” (1936), “Lacrimi și Sfinți” (1937). Cel de-al doilea volum, “Schimbarea la față a României” a fost autocenzurat în ediția a doua apărută la începutul anilor '90, autorul însuși eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, "pretențioase și stupide".

În 1937 Emil Cioran pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în România (două luni, sfârșitul lui 1940- începutul lui 1941), el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris. Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție și finețe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard - editură care va publica mai târziu majoritatea cărților sale - prima lucrare scrisă în limba franceză, “Précis de décomposition”, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincțiile literare care i-au fost atribuite.

Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În schimb a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu, Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreținut o vastă corespondență, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar. 

Post scriptum de dincolo de moarte

(Mormântul lui Emil Cioran și al lui Simone Boué din Cimitirul Montparnasse, foto wikipedia)

După moartea Simonei Boué, prietena de o viață a lui Emil Cioran, o serie de manuscrise ale acestuia (peste 30 de caiete) au fost găsite în apartamentul lor de o menajeră, care a încercat în 2005 scoaterea la licitație și valorificarea lor. Într-o primă etapă, o hotărâre a Curții de Apel din Paris a oprit comercializarea acestora. În urma judecării, Tribunalul din Paris decide în decembrie 2008 restituirea tuturor documentelor către persoana găsitoare, urmând ca aceasta să dispună de ele cum crede de cuviință. Printre manuscrise, în general versiuni ale unor lucrări deja apărute, se află și un jurnal inedit al lui Cioran, cuprinzând câțiva ani din perioada ulterioară lui 1965-1972 (anii în care și-a scris Caietele sale), document de un excepțional interes pentru editori și cititori, și probabil ultima scriere inedită a filozofului. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Revendicările politice ale românilor s-a întâmplat acum 156 de ani, la Sibiu

(Andrei Șaguna, foto wikipedia)

1863: Are loc, la Sibiu, un Congres național al românilor, care deleagă zece personalități, în frunte cu mitropolitul Andrei Șaguna, pentru a expune împăratului Franz Joseph I, la Viena, revendicările politice ale românilor.

Angajamentul lui Șaguna luat la Carloviț începe să prindă viață. La 27 august 1850 s-a deschis la Sibiu o tipografie eparhială întemeiată pe banii lui Șaguna. Aici se tipăresc abecedare, cărți și istorioare biblice. La 1 ianuarie 1853 întemeiază Telegraful Român, singurul ziar românesc cu apariție neîntreruptă până astăzi. Începând cu anul 1855 Șaguna reorganizează învățământul teologic din Sibiu sub forma unui institut de teologie și pedagogie și care, astăzi, îi poartă numele de Seminarul Andreian. Începând cu anul 1854, a organizat peste 800 de școli primare confesionale. Tot sub îndrumarea sa au fost întemeiate gimnaziile ortodoxe din Brașov și Brad. Gimnaziul de la Brașov, inaugurat în 1850, este una dintre cele mai vechi școli superioare românești, astăzi purtând numele mitropolitului: Colegiul Național „Andrei Șaguna”.

În 1861 mitropoliții Andrei Șaguna (ortodox) și Alexandru Sterca-Șuluțiu (greco-catolic), la Conferința națională de la Sibiu, au declarat națiunea română liberă și i-au afurisit pe cei care vor mai îndrăzni să strice legătura dintre frații de același sânge.

Andrei Șaguna dăruiește în 1870 suma de 2.000 de florini școlii din Brad. Din îndemnul său vor fi tipărite 25 de titluri de manuale școlare, Andrei Șaguna sprijină ideea lui Ioan Pușcariu de a înființa “Astra”. Șaguna este ales primul președinte al Astrei.

„Șaguna a fost un dangăt de clopot care a trezit din amorțire conștiințe și destine, a redat speranțe și vigoare, a pus plugul în brazdă și a dezțelenit ceea ce amenința să devină pârloagă”. Așa a procedat și în Țara Moților unde neștiința de carte, în rândul românilor ortodocși, era foarte mare, și se datora sărăciei și mai ales lipsei de organizare. Situația școlilor românești ortodoxe era jalnică. Lipseau localurile de școli, învățătorii, manualele școlare, și mai ales o instituție care să dea învățătorilor cunoștințele necesare. Comunicările (rapoartele) primite de la protopopiate oglindesc pe deplin cele afirmate. Un colegiu din Oradea poartă numele lui Andrei Șaguna.

Prin Andrei Șaguna, Mitropolia ortodoxă a Transilvaniei a fost prima din spațiul ortodox în care laicii aveau un rol majoritar în conducerea sinodală a Bisericii, și prima care-și manifesta autonomia față de Stat.

Ultimii trei ani din viață au fost marcați de boală și de retragerea în viața monahală. Când se pregătea aniversarea a 25 de ani de la hirotonirea ca episcop, a refuzat să participe (așa cum va respinge bustul cadou făcut de preoții brașoveni, împotrivindu-se astfel cultului personalității), retrăgându-se la Rășinari, unde va și muri pe 28 iunie 1873. Este înmormântat doar în haina călugărească, în cripta sa de la Rășinari, fără predică și fast, oficiant fiind doar duhovnicul său. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Acum 224 de ani apare prima carte românească de matematică, Aritmetica, tipărită în Moldova și datorată episcopului de Hotin, Amfilohie Hotiniul

(Amfilohie Hotiniul, De obște gheografie, Iași, 1795 , foto wikipedia)

1795: Apare prima carte românească de matematică, Aritmetica, tipărită în Moldova și datorată episcopului de Hotin, Amfilohie Hotiniul.

Amfilohie Hotiniul (n. circa 1730; d. circa 1800, Schitul Zagavia, comuna Scobinți, județul Iași) a fost un călugăr moldovean, care a îndeplinit între 1767-1770 funcția de episcop al Episcopiei Hotinului (de unde i se trage și numele) din cadrul Mitropoliei Proilaviei, aflată în jurisdicția canonică a Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol . Este autorul primei lucrări românești de geografie, remarcându-se și ca traducător al unor lucrări de aritmetică.

Biografie

Amfilohie Hotiniul s-a născut în jurul anului 1730. A fost călugărit la Mănăstirea Secu. A studiat probabil la Academia duhovnicească din Kiev; de asemenea a efectuat călătorii de studii la Roma.

Amfilohie Hotiniul a deținut funcția de episcop la Hotin din anul 1767 până în anul 1770. Este întâlnit apoi la Iași, dar mai ales la Schitul Zagavia (comuna Scobinți), de lângă Hârlău. În 1772 se află la Roma ca student bursier, unde studiază matematica. S-a reîntors în țară ca profesor la Huși.

A încetat din viață în jurul anului 1800, la Schitul Zagavia.

Scrieri

PS Amfilohie a tradus și adaptat următoarele lucrări didactice:

Gramatica teologhicească (Iași, 1795) după Catehismul mitropolitului Platon Levsin al Moscovei;

De obște gheografie (Iași, 1795), prelucrată, prin intermediul unei ediții italiene, după Geografia universală a iezuitului Claude Buffier (cu informații istorice și geografice asupra Moldovei);

Elemente aritmetice arătate firești (Iași, 1795), după Elementi aritmetici a italianului Alessandro Conti (cu menționarea unităților de măsură folosite în Moldova) și având ca model cartea Alamanacco pepetuo a lui Rutilo Benicasa și ediția lui Beltrano. Este prima carte de aritmetică cu noțiuni noi de geometrie. Cartea a avut o lungă circulație până către mijlocul secolului al XIX-lea.

În manuscris a rămas Gramatica fizicii, lucrare de științele naturii, prelucrată tot din limba italiană. În manualele sale, PS Amfilohie a introdus o serie de termeni noi, care au rămas în uz până azi. În 1784 a pregătit un manuscris despre aritmetică, dar care nu a supraviețuit timpului.

Din punct de vedere științific, cărțile lui Amfilohie sunt deosebit de interesante deoarece prezintă noțiuni noi, cum ar fi legile mecanicii clasice formulate de Newton. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Acum 95 de ani printr-o “Ordonanță militară” se interzicea activitatea Partidului Comunist Român

(steag PCR, foto wikipedia)

În data de 5 aprilie 1924, o ordonanță militară interzicea activitatea Partidului Comunist din România. Ordonanța era semnată de șeful Corpului II de Armată, care era staționat în Basarabia. Actul era consecința agitațiilor organizate de comuniști în mai multe comunități din Basarabia, locuite îndeosebi de etnici ruși și ucrainieni, pentru a obține anexarea teritoriului românesc dintre Prut și Nistru la Uniunea Sovietică.

Partidul Comunist Român (PCR) a fost un partid politic creat în anul 1921 ca rezultat al scindării ramurii bolșevice de extremă stânga de Partidul Social Democrat Român (istoric). A funcționat în diferite perioade sub diferite denumiri oficiale: între 1921-1945 drept Partidul Comunist din România, și între 1954-1965 drept Partidul Muncitoresc Român.

În România interbelică, PCR a fost o mică organizație politică ilegală, subordonată Cominternului și implicit Uniunii Sovietice care a susținut ideologic revoluția comunistă.

Partidul comunist și-a început ascensiunea la putere în România după actul de la 23 august 1944, la care a participat în calitate de membru al Blocului Național Democrat (BND). Apoi, conform strategiei staliniste și cu sprijinul trupelor sovietice, PCR și-a eliminat treptat adversarii. După abdicarea forțată a regelui Mihai I, în urma loviturii de stat de la 30 decembrie 1947, s-a instaurat Republica Populară Română.

Între 1947 și 1989, PCR a fost singurul partid politic oficial care a activat pe scena politică din România.

În articolul 3 al Constituției României din 1965, PCR era numit „forța politică conducătoare a întregii societăți din Republica Socialistă România”. Sub conducerea P.C.R. în România a fost instaurată Dictatura Proletariatului, în economie s-a instituit dirijismul, societatea civilă a fost alterată de principiile dictatoriale ale P.C.R., iar cenzura a inhibat libertatea de exprimare.

„Și totuși oricare ar fi judecata istoricilor în viitor, este azi evident că globalmente vorbind, experiența comunismului pentru români a fost traumatică. În economie a înlocuit spiritul întreprinzător cu controlul centralizat; în politică și viața socială a înecat societatea civilă în instituții fără integritate; în viața intelectuală a sufocat libera expresie a spiritului uman, și cel mai grav, a adus prejudicii incalculabile moralei colective prin proliferarea legilor dar disprețul pentru Lege.” - Keith Hitchins.(rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Aristide Buhoiu, realizator de televiziune, “Drumuri europene”, s-a născut acum 81 de ani

(Aristide Buhoiu, în perioada ciclului de reportaje „Drumuri europene”, foto wikipedia)

Aristide Buhoiu (n. 4 aprilie 1938 Lugoj - d. 17 septembrie 2006) a fost un ziarist, realizator de televiziune și scriitor român. A devenit cunoscut publicului larg prin realizarea ciclului de reportaje “Drumuri europene”, difuzat de postul național de televiziune TVR între 1976 și 1983. A emigrat în 1984 în SUA. Fiica, Luana, a lucrat pentru celebrul regizor Steven Spielberg, la fundația lui din Hollywood. Fiul, Aristide, editează în SUA ziarul “Universul”, care apare de 20 ani. Ginerele, Thomas Scherzberg, este director în cadrul concernului Bertelsmann, una din cele mai mari companii de media din lume.

A fost absolvent al facultății de filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, promoția 1962.

Aristide Buhoiu a murit la vârsta de 68 de ani. Suferea de cancer cu multiple metastaze. Trupul neînsuflețit i-a fost depus la biserica din Piața Amzei, iar înmormântarea a avut loc la cimitirul Bellu din București. Fusese internat, în ultimele cinci zile, în stare gravă la Spitalul Agrippa Ionescu din București și era menținut în viață doar cu ajutorul aparatelor. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Alfons Oscar Saligny, chimist, fratele lui Anghel Saligny, s-a născut acum 166 de ani. Ce a făcut pentru România?

(Alfons Oscar Saligny, foto wikipedia)

Alfons Oscar Saligny (n. 3 aprilie 1853, Focșani - d. 4 mai 1903, București) a fost un chimist român, membru corespondent al Academiei Române (1902), fratele lui Anghel Saligny și al Sofiei Saligny, respectiv fiul lui Alfred Saligny.

Viața

După Unirea Principatelor, li s-a cerut străinilor stabiliți în România să declare dacă vor să devină cetățeni români. Pentru că Alfred Saligny a cerut cetățenia română, copiii săi au fost de la început cetățeni români.

Studiile primare le face în familiile și în pensionul de copii, deschis de tatăl său în orașul Focșani, după care urmează gimnaziul din Focșani. Studiile secundare au fost urmate de frații Alfons și Anghel, împreună cu sora lor Sofia, la Potsdam, în Prusia. După studiile secundare, Alfons Saligny urmează studii de chimie la Berlin, cu renumitul profesor Hofmann, și obține titlul de doctor în chimie în baza unei teme de chimie organică. Se întoarce în țară, în anul 1875, și ocupă postul de chimist la laboratorul Eforiei, de la Spitalul Colțea, și pe cel de profesor de mineralogie la Școala de Poduri și Șosele.

La 17 aprilie 1889, prin Decretul nr. 1346, Alfons Saligny este numit profesor la catedra de chimie generală și aplicată a Școlii de Poduri și Șosele, pe care o va conduce până la sfârșitul vieții sale, în anul 1903. Între 1879 și 1899, Alfons Saligny deține, în paralel, funcția de șef al laboratorului Monetăriei Statului, iar între 1899 și 1903 pe cea de sub-șef de serviciu la Căile Ferate Române.

Alfons Saligny a înființat în București primul laborator de încercări pe materialele de construcții din România, a cărui experiență și competență au fost folosite de fratele său, Anghel Saligny, pentru a da girul calității și rezistenței materialelor de construcții și structurilor metalice folosite la ridicarea podului Carol I peste Dunăre și a viaductelor care traversează Lunca Dunării. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com