Acum 160 de ani, a fost patentat borcanul cu ghivent

(foto arzigazu.ro)

1858: Americanul John Landis Mason a patentat borcanul cu ghivent, cunoscut sub numele de "Borcanul Mason". (scrie wikipedia)

La 30 noiembrie 1858, americanul John Landis Mason a patentat borcanul cu filet, cunoscut sub numele de “Borcanul Mason”.

Studii asupra modului în care pot fi păstrate alimente pentru mai mult timp fără a se strica datează încă din anul 1810. Napoleon Bonaparte a adresat un apel cercetătorilor pentru a găsi o metodă pentru ca trupele lui să păstreze mâncarea. Dar metoda păstrării în borcane din sticlă nu a apărut decât în 1858, atunci când John Landis Mason a patentat borcanul cu filet (ghivent).

Americanul de origine scoţiană de numai 26 de ani a creat borcanul din sticlă groasă, cu o deschizătură care era sigilată printr-un capac din zinc şi care putea fi refolosit de nenumărate ori. Astfel, alimentele erau păstrate pentru mult timp.

Metoda a fost rapid adoptată de foarte multă lume, care a realizat potenţialul acestei invenţii. Chiar şi astăzi, deşi au apărut tot felul de metode de păstrare a alimentelor, “Borcanul Mason” este foarte popular. AGERPRES/(Documentare,editor: Marina Bădulescu)

https://rural-braila.blogspot.com

Acum 100 de ani, după rănirea într-un atentat din Senatul României, guvernul Constantin Coandă a demisionat

(foto historia.ro)

1918: Demisia guvernului C. Coandă, formarea cabinetului liberal condus de I.I.C. Brătianu.

Constantin Coandă (n. 4 martie 1857, Craiova – d. 30 septembrie 1932, București) a fost un general român, fost profesor de matematici la Școala națională de poduri și șosele din București și, pentru o scurtă perioadă (24 octombrie - 29 noiembrie 1918) , președinte al Consiliului de Miniștri și ministru de externe al României. Printre cei 7 copii ai săi (5 băieți și 2 fete) s-a numărat și celebrul Henri Coandă.

A fost secretar general al Ministerului Apărării (1902-1904).

În atentatul din Senatul României, din 8 decembrie 1920, pus la cale de către un grup terorist de extremă stângă, Constantin Coandă, președintele în funcțiune al Senatului, a fost rănit.

Atentatul din Senatul României din 1920

Atentatul din Senatul României din 1920 a fost înfăptuit, la 8 decembrie 1920, prin instalarea și amorsarea unei bombe artizanale, de către un grup terorist de extremă stângă.

La 8 decembrie 1920, Max Goldstein, Saul Osias și Leon Lichtblau, au pus la cale un atac terorist cu bombă artizanală plasată în sala Senatului României.

Goldstein era șeful unui grup anarhist-terorist format din evrei comuniști, condus de Abraham Grinstein, șeful serviciului de terorism cu sediul la Odessa.

Se bănuia că grupul lor nu a acționat singur, ci i-a avut drept complici și pe alții, ca Alecu Constantinescu, conducătorul aripii de extremă stângă a Partidului Socialist din România, care în 1921 s-a desprins din acesta și a format Partidul Comunist din România (cu numele provizoriu de Partidul Socialist Comunist).

Victime

Deflagrația i-a ucis pe Ministrul Justiție, Dimitrie Greceanu, decedat la spital, și pe senatorii Demetriu Radu (episcop greco-catolic de Oradea Mare, ucis pe loc) și Spirea Gheorghiu (decedat la spital). În urma atentatului au fost și răniți printre care președintele Senatului, Constantin Coandă, episcopul ortodox Nifon și episcopul ortodox Roman Ciorogariu. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Bucovina adoptă moțiunea privind unirea necondiționată cu Regatul României (acum 100 de ani)

(Harta administrativă a Guvernământului Bucovinei în mai 1942. foto wikipedia)

1918: Consiliul General al Bucovinei adoptă moțiunea privind unirea necondiționată a Bucovinei cu Regatul României.

Bucovina (în germană Buchenland = Țara fagilor), devenită Ducatul Bucovinei în Imperiul Austriac, este o regiune istorică cuprinzând un teritoriu de 10.441 km² care acoperă zona adiacentă orașelor Cajvana, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Frasin, Milișăuți, Rădăuți, Siret, Solca, Suceava, Vatra Dornei și Vicovu de Sus din România, precum și Cernăuți, Cozmeni, Zastavna, Vășcăuți pe Ceremuș, Vijnița, Sadagura și Storojineț din Ucraina.

Etimologie

Denumirea ca nume propriu a intrat oficial în uz în 1774, odată cu anexarea teritoriului de către Imperiul Habsburgic. Numele provine din cuvântul slav pentru fag („buk”), astfel termenul „Bucovina” se poate traduce prin „Țara fagilor”. Termenul bucovina ca nume comun, în sensul de pădure de fagi, apare prima dată într-un document emis de domnul Moldovei, Roman I Mușat, la 30 martie 1392, prin care dăruiește lui Ionaș Vitezul trei sate, aflate pe apa Siretului, „în sus până la bucovina cea mare, pe unde se arată drumul de la Dobrinăuți...”

Teritoriul Bucovinei a făcut parte din Principatul Moldovei, iar conform istoriografiei ucrainene și din Rusia Kieveană și Cnezatul de Halici. În 1774, 10.442 km² din partea de nord-vest a Moldovei sunt anexați de către Imperiul Habsburgic[4]. În monografia sa intitulată BUCOVINA, tipărită în 1876, P. S. Aurelian afirmă: „Austria și-a însușit din Moldavia peste 2 milioane pogoane cu 74.000 locuitori.” P. S. Aurelian relatează că după încorporarea în Imperiul Habsburgic „Populațiunea română [din Bucovina] spăimêntată la vederea acestorŭ ómeni adunați din tôte unghiurile Austriei începe a fugi. Sate întregi s'au pustiitŭ; locuitorii au trecut în Moldavia, în Basarabia și în Rusia pînă în apropiere de Odesa, numai să scape de apăsare și de prigonirea religiósă.” (P.S. Aurelian, op. cit. p.XIV). Devine Ducatul Bucovinei în 1849, unindu-se ulterior cu România la 15/28 noiembrie 1918, pentru ca, pe 28 iunie 1940, urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, partea sa de nord împreună cu Basarabia și Ținutul Herța, să fie ocupate de U.R.S.S.. În 1991, după destrămarea U.R.S.S., nordul Bucovinei și Ținutul Herța devin parte a Ucrainei (regiunea Cernăuți).

Ca și în întreg Imperiul Austriac, viața politică bucovineană s-a bazat pe acel deosebit de dificil de realizat în practică „Ausgleich” (compromis) dintre diversele etnii componente ale imperiului. De aceea, Bucovina a constituit o adevărată oază de viață politică civilizată în comparație cu regiunile înconjurătoare. Atât în perioada administrației austriece, cât și în cea românească, grupurile etnice din Bucovina s-au manifestat fie în cadrul unor societăți național-culturale, fie în cel al unor formațiuni politice structurate pe criterii supranaționale sau intraetnice. Potrivit opiniei cvasigeneralizate a cercetătorilor, Bucovina din perioada administrației austriece (1774-1918) a constituit un strălucit exemplu de colaborare interetnică. După cel de-al doilea război mondial a fost relansată celebra expresie „homo bucovinensis", prototip al individului tolerant, ce vorbește cel puțin două limbi și este adeptul unui model de conviețuire pașnică interetnică. Demn de remarcat este faptul că în Bucovina istorică au trăit de-a lungul timpului 11 etnii ce au practicat 9 credințe religioase. Conform opiniei lui Emmanuel Turczynski, un cunoscut istoric german expert în problemele Bucovinei, în provincie a existat un „consens ideologic” bazat pe „larg diseminata identificare a bucovinenilor cu trăsăturile regiunii, cu un sistem legal bine stabilit, toleranță și progres socio-cultural, unde loialitatea către aceste valori nu însemna neloialitate față de propria comunitate etnică sau religioasă”. Colaborarea interetnică din Bucovina a fost comparată de către specialiști cu situațiile din Tirol și Cipru, „modelul” bucovinean demonstrându-și superioritatea. Din punct de vedere cultural, Bucovina este și în prezent considerată un exemplu demn de urmat pentru Europa, orașul Cernăuți fiind numit în 1997 de către Zbigniew Herbert, cu o expresie ce a făcut vogă, „ultima Alexandrie a Europei”. Cernăuți a fost orașul în care, inclusiv în vremea administrației românești din perioada interbelică, a fost cultivată cultura germană, evreiască (în limba germană sau idiș), română, polonă sau ucraineană. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1919: Prin Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine sudul Dobrogei revine României (acum 99 de ani)

(Dobrogea: partea românească în portocaliu, partea bulgărească (Cadrilaterul) în galben. fotowikipedia)

1919: Prin Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine, Bulgaria pierde teritoriul trac de la granița cu Grecia, teritoriul din vest este atribuit Statului sârb și sudul Dobrogei cu Silistra, României.

Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine a fost semnat la data de 27 noiembrie 1919 între Puterile Aliate, învingătoare în primul război mondial (inclusiv România) și Bulgaria, țară învinsă în război.

Conținutul tratatului

Tratatul este divizat în 13 capitole. Primul capitol parte este reprezentată de Pactul Societății Națiunilor. Al doilea capitol definește frontierele Bulgariei.

Frontiera cu Regatul sârbilor, croaților și slovenilor urma traseul frontierei din 1913 dintre Bulgaria și Serbia, cu excepția a 4 teritorii atribuite Statului sârbo-croato-sloven. De asemenea, Bulgaria a recunoscut acest stat. Frontiera cu Grecia și frontiera cu Turcia (la momentul respectiv teritoriul Turciei europene de azi nu fusese atribuit nici unui stat) era trasată astfel încât Bulgaria pierdea accesul la Marea Egee, recunoscut în anul 1913. În privința României s-a restabilit frontiera româno-bulgară hotărâtă în Tratatul de pace de la București din 10 august 1913 (Cadrilaterul, precum și părți din Dobrogea de Nord reintră în componența României).

Tratatul cuprinde de asemenea, o serie de dispoziții referitoare la limitarea forțelor armate ale Bulgariei, predarea materialului militar, navigația pe Dunăre etc. Pentru Bulgaria, care era în război începând din 1912, dispozițiile tratatului au fost considerate deosebit de severe, astfel că tratatul a fost considerat o catastrofă națională. Teritoriul Bulgariei era aproape același ca și la începutul războaielor balcanice, iar pierderile umane fuseseră deosebit de ridicate. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Bazele cooperării economice (inițiată de România) – rezoluție adoptată de ONU acum 61 de ani

(Sediul ONU din New York, foto wikipedia)

1957: Adunarea Generală a ONU adoptă în unanimitate rezoluția inițiată de România, intitulată "Bazele cooperarii economice internaționale".

Organizația Națiunilor Unite (abreviat: ONU) este cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată în 1945, după Al Doilea Război Mondial, are astăzi 193 de state membre. Întemeierea ei a constat din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cărții Organizației Națiunilor Unite. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea mondială”, „respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea dreptului internațional”. Sediul central al organizației este la New York.

România devine membră ONU în 1955.

Structura

Organizația Națiunilor Unite este compusă din cinci entități: Adunarea Generală a Națiunilor Unite, Secretariatul Națiunilor Unite, Curtea internațională de justiție, Consiliul de Securitate al ONU și Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite. O a șasea entitate, Consiliul de Tutelă, și-a încetat activitatea în 1994, atunci când Palau a devenit stat independent. Patru dintre cele cinci entități au sediul în New York. Curtea internațională de justiție se află în Haga, Regatul Țărilor de Jos, iar alte agenții își au sediile în Biroul Națiunilor Unite de la Geneva, Biroul Națiunilor Unite de la Viena și Biroul Națiunilor Unite de la Nairobi. În baza Convenției legată de privilegii și imunități a Națiunilor Unite, ONU și agențiile sale au imunitate în fața legilor din țările în care își desfășoară activitatea, menținând astfel imparțialitatea Națiunilor Unite legată de țările gazdă și statele membre.

Alături de cele șase entități principale se regăsește „o colecție extraordinară de entități și organizații, unele dintre ele chiar mai vechi decât organizația mamă, care își desfășoară activitatea aproape independent față de Națiunile Unite” (Linda Fasulo). Această colecție include agenții specializate, instituții de cercetare și educație, programe, fonduri etc.

Finanțare

Top 17 contribuitori la bugetul ONU 2013

Statele Unite 22.000%; Japonia 10.833%; Germania 7.141%; Franța 5.593%; Regatul Unit 5.179%; China 5.148%; Italia 4.448%; Canada 2.984%; Spania 2.973%; Brazilia 2.934%; Rusia 2.438%; Australia 2.074%; Coreea de Sud 1.994%; Mexic 1.842%; Olanda 1.654%; Turcia 1.328%; Elveția 1.047%; Alte state membre 18.390%.

ONU este finanțat prin contribuții evaluate și voluntare de la statele membre. Adunarea Generală acceptă bugetul regulat și determină evaluarea fiecărui membru. Aceasta este bazată în mod principal pe capacitatea de plătire a statului, măsurată prin venitul național brut (VNB), cu ajustări pentru datoriile externe și pentru veniturile pe cap de locuitor scăzute. Bugetul pentru doi ani în 2012-2013 a fost de 5.512.000.000 dolari americani $.

România în ONU

Deși dorința României de a face parte din ONU a fost exprimată oficial încă din 1946, aderarea acesteia a fost blocată până în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea generală a decis, prin rezoluția nr. 995 (X), primirea României în ONU, alături de alte 15 state. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Legea instrucțiunii publice, publicată acum 154 de ani, stă la baza învățământului românesc modern

(Vasile Boerescu, foto istorie-pe-scurt.ro)

1864: Este promulgată „Legea instrucțiunii publice", ce avea să stea la baza învățământului românesc modern. Se stabilesc trei grade de învățământ: primar, secundar și superior, din care „instrucțiunea primară este obligatorie și gratuită". (scrie wikipedia).

Odată cu unirea Principatelor Române sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza se trece la implementarea programelor paşoptiste, una dintre direcţii fiind reorganizarea instrucţiunii publice. În încercările de unificare a legislaţiilor celor două principate, Comisia de la Focşani, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, lucrează încă din iunie 1859 la elaborarea unui astfel mde proiect de lege. La 12 iulie 1860 avem deja un prim Proiect de lege organică pentru instrucţia publică în Principatele Unite. Acestui proiect avea să îi urmeze la numai câteva luni un altul, cu acelaşi nume, întocmit de Vasile Boerescu (în octombrie 1860).

Lucrarea de unificare legislativă era însă întârziată de starea de provizorat a instituţiilor nou-create. Situaţia se schimbă fundamental la 4 octombrie 1861, când un decret domnesc crea o comisie mixtă (cu câte opt membri din fiecare principat) pentru a trece imediat la unificarea legilor şi a regulamentelor administrative ale Principatelor Unite. În 11 decembrie 1861 se proclamă unirea definitivă a celor două principate, Moldova şi Muntenia, sub numele de Principatele Române Unite (până atunci fusese doar o uniune personală, sub Alexandru Ioan Cuza). În noile condiţii, în domeniul învăţământului se organizează şi funcţionează Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii (4 iunie 1862). La 20 martie fusese publicat Proiectul de lege pentru administraţia instrucţiei publice din Principatele Unite, care înfiinţa Consiliul superior al Instrucţiunii publice, în locul Eforiei Şcoalelor din Bucureşti şi al Consiliului Şcolar din Iaşi. La 2 august 1862, consiliul îşi începe activitatea. La cererea consiliului, Vasile Boerescu alcătuieşte singur un proiect de lege, pe care îl publică în octombrie 1863 sub numele de Proiect de lege asupra reorganizării instrucţiei publice din România. Susţinut de ministrul cultelor şi instrucţiei, Dimitrie Bolintineanu, proiectul a fost însuşit în decembrie 1863 de Consiliul de miniştri şi trimis spre deliberare Camerei Legiuitoare. Dezbătut la 11 martie 1864, a fost votat cu majoritate zdrobitoare. Astfel că legea a fost înaintată domnitorului spre sancţionare. 

 

Sub titlul de Lege asupra instrucţiunii a Principatelor Unite Române va fi promulgată la 25 noiembrie 1864, cu numărul 1150, iar la 5 decembrie 1864 va fi publicată în Monitorul. Sunt date dispoziţii privind instrucţia primară, secundară, superioară şi particulară. Între principiile de bază cuprinse în lege găsim obligativitatea şi gratuitatea instrucţiei publice primare. Legea sancţiona cu amendă pe părinţii ai căror copii nu erau înscrişi sau care nu frecventau şcoala. Educația era gratuită pentru toţi copiii, indiferent de categoria socială din care făceau parte şi pentru ambele sexe. Se instituia laicizarea iar pentru a implementa eficient această reformă definitorie pentru evoluția statului, se acorda o importanță deosebită pentru pregătirea cadrelor didactice. O altă prevedere importantă a legii era aceea a unei singure programe şcolare atât pentru învăţământul primar din mediul orăşenesc, cât şi pentru cel din mediul rural. Programa era aceeași și în învățământul public și în cel privat. Liceul avea şapte clase, cu o pondere mai mare pentru disciplinele umaniste. (scrie www.istorie-pe-scurt.ro)

https://rural-braila.blogspot.com

Ceaușescu este reales, cu unanimitate de voturi, în funcția de secretar general al PCR în 1989

(Nicolae Ceaușescu la vârsta de 15 ani în 1933, foto wikipedia)

1989: În ciuda evenimentelor din țările vecine, Nicolae Ceaușescu este reales, cu unanimitate de voturi, în funcția de secretar general al PCR.

Nicolae Ceaușescu (n. 26 ianuarie 1918, Scornicești, România – d. 25 decembrie 1989, Târgoviște, România) a fost un politician român, secretar general al Partidului Comunist Român, șeful de stat al Republicii Socialiste România din 1967 până la căderea regimului comunist, survenită în 22 decembrie 1989.

La 22 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN semnat de Ion Iliescu, a fost constituit Tribunalul Militar Excepțional. La 25 decembrie 1989, soții Nicolae și Elena Ceaușescu au fost judecați de acest tribunal în cadrul unui proces sumar, condamnați la moarte și executați la câteva minute după pronunțarea sentinței.

În iulie 2015, România a interzis prin lege „cultul lui Ceaușescu”.

Istorie

În timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu ziua sa de naștere era sărbătorită pe 26 ianuarie. În perioada postdecembristă a fost prezentat Registrul stării civile care dovedește că Ceaușescu s-a născut în ziua de 23 ianuarie 1918. Din Revista muzeelor și monumentelor reiese că actul de naștere eliberat de primăria localității se găsea la muzeul din Scornicești încă dinainte de 1989, astfel încât prezentarea din perioada postdecembristă nu este o noutate. Data de 26 ianuarie 1918 apare și într-un referat întocmit în perioada interbelică. Familia Ceaușescu a fost o familie de țărani cu 10 copii. Tatăl său, Andruță, avea 3 hectare de pământ, câteva oi și își mai susținea familia din croitorie. „Nu se interesa de copiii lui; fura, bea, sărea la bătaie și înjura...”, spunea despre el bătrânul preot din Scornicești. Mama lui, Alexandrina (născută Lixandra), era o femeie supusă și muncitoare. Casa lor avea două camere, iar mâncarea de bază era mămăliga. Nicolae a făcut patru clase la școala din sat, în care învățătorul preda într-o sală cursuri simultane pentru elevii mai multor clase. Micul Ceaușescu nu a avut cărți și adesea mergea la școală desculț. Nu avea prieteni, era nervos și imprevizibil. La vârsta de 11 ani, după absolvirea școlii primare, Ceaușescu a plecat la București, unde s-a angajat ca ucenic de cizmar. Alexandru Săndulescu, membru activ al PCR, și-a inițiat ucenicul în misiuni conspirative.

La 28 martie 1974 Marea Adunare Națională a instituit funcția de președinte al Republicii Socialiste România, iar Nicolae Ceaușescu a fost ales în unanimitate și devine astfel primul președinte al României. Prin politica sa externă, condusă cu abilitate, a încercat să se elibereze de dominația sovietică, atrăgând simpatia și aprecierile unor mari lideri politici ca Charles de Gaulle și Richard Nixon. În realitate, singurul scop era consolidarea puterii dictatoriale. În CAER, la indicația lui, delegațiile române se opun la toate propunerile venite din partea URSS. De exemplu, România este una dintre cele doar două țări comuniste europene care au participat la Jocurile Olimpice organizate la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în 1984. De asemenea, România a fost singura țară din blocul răsăritean, cu excepția URSS, care la acea vreme, întreținea relații diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu Israelul și cu R.F. Germania. Un tratat incluzând România pe lista țărilor favorizate de Comunitatea Europeană este semnat în 1974, iar în 1980 este semnat un acord vizând schimburile de produse industriale între România și Comunitatea Europeană. Acest fapt a determinat vizitarea oficială a României de către doi președinți ai Statelor Unite ale Americii (Nixon și Ford).

Nicolae Ceaușescu a ordonat dărâmarea de biserici și mănăstiri, între care Biserica Văcărești și Mănăstirea Văcărești (1716), Mănăstirea Cotroceni (1679), Mănăstirea Mihai Vodă (1594) sau Biserica Sf. Vineri (1854) pentru a face loc Casei Poporului. În total au fost distruse în București 23 de biserici.

Lichidarea instituțiilor culturale

În ceea ce privește istoriografia propriu-zisă, transferarea sediului ei la Academia Ștefan Gheorghiu și la Institutul de Istorie al Partidului a lichidat-o practic ca știință. Academia Română a fost lichidată ca instituție de cercetare, toate instituțiile i-au fost luate, noii membri au fost aleși aproape exclusiv din rândul activiștilor culturali de partid, în frunte cu soția președintelui. Foarte prestigiosul Institut de Matematică a fost desființat în 1975, Institutul de Pedagogie a avut aceeași soartă în 1982. Au fost de asemenea desființate numeroase institute tehnice.

Îngrădirea libertății de exprimare

În martie 1983 Consiliul de Stat a hotărât înregistrarea mașinilor de scris și multiplicat. Posesia și folosirea lor au fost strict reglementate, pentru a preveni utilizarea lor de către persoane care „reprezintă un pericol pentru ordinea publică ori securitatea statului”, cu alte cuvinte de către cei care ar fi îndrăznit confecționarea de manifeste. O lege similară existase între 1948-1964, dar după aceea stăpânirea și folosirea mașinilor de scris de către particulari fusese liberă. Conform noului decret, aprobările de folosire a mașinilor de scris vor fi date de către Ministerul de Interne care poate „efectua și controlul asupra modului cum acestea sunt folosite”; o fișă cu literele, cifrele și semnele ortografice ale fiecărei mașini urmează a fi depusă la miliție. Astfel se putea identifica locul unde ar fi fost create manifestele. Decretul prevedea, de asemenea, că „închirierea mașinilor de scris ... precum și împrumutarea acestora în afara domiciliului deținătorului sunt interzise.”

Monitorizarea discuțiilor cu străinii

Legi și decrete speciale au fost adoptate pentru a îngrădi și controla contactele cetățenilor români cu străinii; astfel s-a decretat obligativitatea raportării oricărei convorbiri cu un cetățean străin, iar în 1982 a fost limitat numărul convorbirilor telefonice pe care abonații le puteau avea cu străinătatea. Toate aceste măsuri au îngreunat sensibil contactele cu lumea din afară, ușurând în același timp reprimarea acțiunilor de disidență.

Sfârșitul lui Ceaușescu

Revoluția din decembrie 1989

Spre exasperarea majorității covârșitoare a românilor, Ceaușescu este confirmat în fruntea PCR pentru un nou termen de cinci ani, la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989. La acest congres Ceaușescu denunță Pactul Molotov-Ribbentrop și cere anularea consecințelor acestuia.

Prima tentativă de organizare a unor proteste ar fi trebuit să se materializeze la Iași, în 14 decembrie 1989, dar manifestația, ce ar fi urmat să se desfășoare în Piața Unirii, este dejucată de autoritățile comuniste. O tentativă a regimului de a-l evacua pe pastorul reformat maghiar László Tőkés din locuința parohială pe care o ocupa de drept la Timișoara, pe motiv că acesta ar fi fost mutat la o altă parohie, întâmpină rezistență din partea enoriașilor, care înconjoară casa parohială într-o demonstrație de sprijin. Acestora li se alătură și români, iar demonstrația capătă în scurtă vreme un caracter mai larg, de protest împotriva regimului comunist. Trupe ale armatei, miliției și Securității apar la fața locului la 17 decembrie 1989 și deschid focul asupra manifestanților.

Procesul și execuția

Soții Ceaușescu au fost condamnați printr-un proces-spectacol ținut în pur stil stalinist cu verdict trasat dinainte de Victor Atanasie Stănculescu și sacii de învelit cadavre aduși dinainte la pedeapsa capitală și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni:

- Genocid, prevăzut de articolul 357, aliniat 1, literele a-c, Cod Penal;

- Subminarea puterii de stat, prevăzut de articolul 162, aliniat 1, Cod Penal;

- Acte de diversiune, prevăzut de articolul 163 Cod Penal;

- Subminarea economiei naționale, prevăzut de articolul 165, aliniat 2, Cod Penal, toate cu aplicarea articolelor 33-34 și 41, aliniat 2, Cod Penal.

Deshumarea

Nicolae Ceaușescu și soția sa, Elena Ceaușescu, au fost deshumați pe 21 iulie 2010 pentru prelevarea de probe ADN, după 21 de ani, la cererea fiului lor Valentin Ceaușescu și a ginerelui Mircea Oprean (soțul Zoiei Ceaușescu), pentru a stabili dacă ei au fost sau nu înmormântați acolo. Probele ADN au demonstrat că, într-adevăr, soții Ceaușescu au fost înmormântați la Cimitirul Ghencea din București. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Alexandru Ioan Cuza, înființează “Muzeul Național de Antichități”. Acum 154 de ani.

(imagine Daria Virbanescu)

1864: Este înființat prin decret semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, “Muzeul Național de Antichități” din capitală, având în colecție piesele “Tezaurului de la Pietroasa”. Din anul 1990 muzeul se va numi Institutul de Arheologie "Vasile Pârvan" al Academiei Române.

Muzeul Național de Antichități a fost un muzeu din București, care astăzi este o secție a Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”. A primit în timpul guvernului Nicolae Iorga, ca sediu, “Casa Macca”.

“Casa Macca” este o clădire din București, cu statut de monument istoric. Ridicată de cuplul Elena și Petre Macca între anii 1891-1900, sub semnătura arhiectului John-Elisee Berthet, clădirea a fost lăsată prin testament Ministerului Instrucției, în posesia căruia a intrat în anul 1912.

În timpul guvernului Nicolae Iorga, clădirea a devenit sediul Muzeului Național de Antichități, pentru a găzdui, de la data de 1 iulie 1956, Institutul de Arheologie, redenumit din 1992 Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”.

Muzeul a fost înființat în secolul al XIX-lea, funcționând și în prima jumătate a secolului al XX-lea. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Basarabia întră în componența Rusiei acum 212 de ani? De ce?

(Extinderea imperiului rus la Tratatul de la București din 1812)

1806: Începe un nou război ruso–turc desfășurat pe teritoriul Moldovei și Țării Românești. Conflictul se va încheia prin Pacea de la București din 28 mai 1812, în urma căreia Basarabia întră în componența Rusiei.

Context

Războiul ruso-turc din 1806–1812 a izbucnit pe 18/28 octombrie, țarul Alexandru I ordonând trupelor sale să traverseze Nistrul și să ocupe Țările Române. Cei mai importanți factori de influențare a războiului din 1806-1812 au fost jocurile de interese dintre Prusia, Franța și Imperiul Habsburgic.

La începutul ostilităților, toți ambasadorii ruși din capitalele europene au fost instruiți să declare că Imperiul Rus nu avea "nici cea mai mică intenție să cucerească ceva de la Turcia", urmărind doar "prevenirea intenției lui Bonaparte, exprimate de ambasadorul său la Constantinopol, de a trece armata franceză prin posesiunile otomane, pentru a ataca la Nistru". În pofida asigurărilor inițiale, cu ocazia semnării Tratatului de la Tilsit de pe 25 iunie/7 iulie 1807 dintre Rusia și Franța și după întâlnirea de la Erfurt dintre Alexandru I și Napoleon, țarul a căpătat în cele din urmă acceptul suveranului francez pentru ocuparea de către Imperiul Țarist a celor două principate dunărene – Valahia și Moldova – în cazul victoriei rușilor în războiul cu otomanii din 1806-1812.

Un armistițiu a fost semnat cu sârbii revoltați și s-a acordat autonomie Serbiei. Tratatul, semnat de comandantul rus Mihail Kutuzov, a fost ratificat de către Alexandru I al Rusiei cu doar o zi înainte de invazia lui Napoleon în Rusia.

Tratativele de pace

Având asemenea asigurări diplomatice, rușii au înaintat propuneri de pace negociate încă din octombrie 1811 la Giurgiu, după înfrângerea armatelor otomane la Ruse și Slobozia. Propunerile țariste prevedeau, în mod imperialist, ca "principatele Moldova, „Valahia Mare” și „Mică” (adică Muntenia și Oltania formând ȚaraRomânească) și Basarabia" să se alipească "pe veci la Imperiul Rus, cu orașele, cetățile și satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe și cu averea lor", specificându-se că "fluviul Dunărea va fi de acum înainte granița dintre cele două Imperii".

În timp ce, din partea țaristă, Mihail Kutuzov depunea toate eforturile necesare pentru încheierea păcii mai înainte de previzibila invazie napoleoniană, mediatorii britanici și francezi tărăgăneau tratativele de pace în speranța de a limita pierderile otomane, nu de dragul „Sublimei Porți” ci pentru a stăvili expansiunea rusească spre Balcani și strâmtori.

Constantinopolul a refuzat ferm propunerile inițiale țariste, și atunci Rusia s-a declarat mulțumită și cu ocuparea "doar" a teritoriului Principatului Moldovei dintre Siret și Nistru. Evoluțiile militare și politice i-au determinat pe unii politicieni și generali ruși să ceară guvernului țarist să accepte doar ocuparea Bugeacului (viitoarele județe Cahul, Ismail și Cetatea Albă), care dădea acces la gurile Dunării.

Odată cu îmbunătățirea situației sale pe front, Imperiul Țarist și-a mărit din nou pretențiile, cerând cedarea întregului teritoriu dintre Prut și Nistru (ulterior numit Basarabia, nume care până atunci desemnase doar teritoriul numit de Turci „Bugeac”). În această ultimă fază, negociatorul otoman a fost prințul fanariot Dumitru Moruzi (1768-1812, fiu al domnitorului Moldovei Constantin Moruzi și Mare Drogman al Imperiului Otoman din 1808), iar negociatorul rus a fost prințul francez emigrat Alexandre-Louis Andrault de Langeron (1763-1831, în slujba Rusiei din 1790).

Tratatul de pace

Tratatul de pace a fost semnat pe 16/28 mai 1812 la București, în hanul agentului rus Manuc Bei. Tratatul avea 16 articole publice și două articole secrete.

Prin articolele 4 și 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăți, 17 orașe și 695 de sate, (conform cu recensământul ordonat de autoritățile țariste în 1817). Au trecut în componența Imperiului Rus ținuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ținutului Iașilor și Bugeacul. Autoritățile țariste au denumit în 1813 noua regiune ocupată "gubernia Bessarabia".

Articolul 6 prevedea retrocedarea către Imperiul Otoman a orașelor Anapa, Poti și Akhalkalaki, dar ocuparea de către Rusia a portului Suhumi și altor localități din Caucaz.

La București s-au pus bazele independenței Serbiei, care a căpătat un grad sporit de autonomie, la care au participat și românii timoceni.

Caracterul legislativ al actului

Actul de anexare a Moldovei orientale de către Imperiul Țarist a fost juridic fraudulos, deoarece încălca practica internațională, cu toate normele de drept existente la moment, deoarece Moldova nu era provincie otomană.

Urmări

Datorată dibăciei trimisului rus, prințul Langeron, trecerea întregii Moldove orientale (de atunci încoace Basarabia) sub stăpânirea țaristă în ajunul ofensivei lui Napoleon Bonaparte, i-a adus lui Langeron recunștința țarului Alexandru I, cu mari avantaje nobiliare, militare și financiare ; în schimb, sultanul Mahmud, mâniat de faptul că Dumitru Moruzi nu știuse să tergiverseze încă o zi până la această ofensivă (din lipsa unor informatori în Franța), s-a răzbunat pe prințul fanariot condamnându-l să fie decapitat pentru trădare, sultanul bănuindu-l că ar fi fost, ca ortodox, favorabil intereselor rusești. Pentru Rusia, semnarea tratatului a fost un mare succes diplomatic și militar, ratificarea numai cu o zi mai înainte de declanșarea invaziei lui Napoleon în Rusia permițând retragera de la Dunăre a trupelor ruse pentru a rezista invaziei franceze, și scoaterea Imperiului Otoman înfrânt din rândul aliaților Franței.

Printr-un manifest emis la încheierea tratatului de pace, Imperiul Rus s-a obligat să-și retragă trupele din Moldova Occidentală. De asemenea, țarul garanta locuitorilor de pe ambele maluri ale Prutului dreptul ca, timp de un an, să se mute de ce parte a noii granițe ar fi dorit și să-și vândă averea după propriul interes. În timpul acestui an, s-a înregistrat încheierea unui număr extrem de mare de vânzări și de schimburi de moșii.

Vechiul principat al Moldovei, după ce pierduse deja Bucovina în 1774, a fost astfel sfâșiat în două. Dacă, la început, țarul Alexandru I a încercat să câștge simpatia noilor supuși prin asigurarea unor condiții de dezvoltare autonome a provinciei, în scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei ca gubernie, populația fiind supusă politicii de rusificare (vezi istoria moldovenismului). Imediat după anexare, boierii locali, conduși de prințul moldovean Scarlat Sturdza (devenit guvernator) și de Gavriil Bănulescu-Bodoni, Mitropolit al Chișinăului și Hotinului, au semnat o petiție pentru auto-guvernare și crearea unui guvern civil, bazat pe legile moldovenești tradiționale, oficial recunoscut în 1818. Atât româna cât și rusa au fost atunci limbi folosite de administrația locală. Bănulescu-Bodoni, de asemenea, a obținut permisiunea pentru deschiderea unui seminar și o tipografie, biserica din Basarabia devenind o eparhie a Bisericii Ortodoxe Ruse. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Reprimarea Răscoalei conduse de Horea. Ce s-a întâmplat acum 234 de ani?

(“Horea” - Vasile Ursu Nicola - după portretul aflat la biserica din comuna natală)

1784: Împăratul Iosif al II–lea al Austriei ordonă reprimarea Răscoalei conduse de Horea.

Rascoală. De ce?

Răscoala din 1784, numită și „Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan”, a fost o importantă acțiune de revoltă a țărănimii iobage din Transilvania împotriva constrângerilor feudale la care era supusă. La ea au participat iobagi români, maghiari, sași de pe domeniile nobililor și statului, mineri din Munții Apuseni și ocnele din Maramureș, meșteșugari, preoți etc. Răscoala a pus în discuție statutul de tolerați în Transilvania imperială al românilor, ceea ce i-a conferit și un caracter național. A izbucnit la 1 noiembrie 1784, în satul Curechiu, Hunedoara, și s-a încheiat la sfârșitul lui decembrie 1784, când Horea și Cloșca au fost capturați de către autorități.

Numărul zilelor de muncă ale iobagilor ajunsese la patru la săptămână cu brațele, trei cu animalele și două pentru jeleri. Asupra țăranilor apăsau și o serie de dări: zeciuiala din produsele agricole și animale, plocoanele, cărăușiile, cazarea funcționarilor ce încasau birurile, încartiruirea militarilor. Nobilimea deținea monopolul vânatului, morăritului și pescuitului, cotropise păduri, pășuni și multe terenuri agricole ceea ce îi nemulțumea pe țărani. Au mai fost supuși unor obligații privind mineritul, construirea de cuptoare, transportul lemnului și al minereului, ca și la plata unor impozite. Iobagii aveau voie să se căsătorească numai cu aprobarea nobililor.

Deși împărăteasa Maria Tereza emite decretul de toleranță pentru românii de religie ortodoxă din Transilvania și le permite numirea unui episcop ortodox, măsurile nu au efectele scontate. Fiul ei, Iosif al II-lea, a ajuns prima oară în Transilvania pe când era asociat la tron, în 1773. În timpul călătoriei a adunat un număr impresionant de petiții, cam 19.000, la fel întâmplându-se și cu prilejul celei de-a doua călătorii, din 1783. Conducătorul răscoalei, Horea, a fost de patru ori la Viena pentru a-i prezenta împăratului nedreptățile la care sunt supuși țăranii români din Transilvania, ultima audiență fiind în aprilie 1784.

În vara anului 1784 s-a dispus de către împăratul Iosif al II-lea o conscripție militară, în cadrul regimentelor de graniță; cei înrolați urmau să primească arme și să nu mai facă slujbe iobăgești, iar pământurile și casele pe care le aveau în folosință vor deveni ale lor. Numărul celor care doreau să se înscrie a depășit însă cu mult așteptările autorităților. Conscripția a fost anulată de guvernatorul Transilvaniei Samuel von Brukenthal, sub presiunea nobililor maghiari care își simțeau amenințate privilegiile de clasă, ceea ce i-a nemulțumit și mai mult pe țărani.

Izbucnirea răscoalei

În ziua de 28 octombrie 1784, la târgul săptămânal din Brad, a venit Crișan cu vestea că Horea a adus noi porunci de la împărat, pe care le va comunica în duminica viitoare (31 octombrie 1784), la biserica din Mesteacăn, îndemnând pe iobagi ca în acea zi să vină cât mai mulți, sau cel puțin 4-5 din fiecare sat. Duminică se întruniră circa 500- 600 de țărani iobagi, iar Crișan le arătă o cruce aurită, susținând că a fost primită de Horea de la împărat ca semn că este împuternicit să îndrume pe iobagi să-și hotărască singuri soarta de a rămâne în continuare iobagi sau de a se înscrie grăniceri în regimentele împărătești. Iobagii, la îndemnul lui Crișan, se hotărâră să plece la Alba Iulia pentru a se pune în slujba împăratului.

Oamenii pornesc spre Alba Iulia peste munte, ocolind orașul Brad, ca să nu fie opriți de nobilii maghiari, și înnoptează în satul Curechiu. În timpul nopții sunt atacați de trupele de husari, pe care însă le înving și le dezarmează. Atacul a schimbat planurile răsculaților, care s-au întors spre Brad. Ei au atacat, în ziua de 3 noiembrie 1784, curtea nobiliară Kristyory din Crișcior. Apoi, o parte din ei au urcat în amonte, spre Abrud, prin Mihăileni, iar o altă grupă a coborât în aval, cucerind Bradul, Baia de Criș, Ribița, Hălmagiu, Hălmăgel, Ociu Aciuta și Pleșcuța, necruțând nici populația civilă.

Iosif al II-lea, născut Joseph Benedikt August Johann Anton Michael Adam în Casa de Habsburg-Lothringen, (n. 13 martie 1741, Viena - d. 20 februarie 1790, Viena) a fost primul fiu al împărătesei Maria Tereza și al soțului acesteia, împăratul Francisc I, cooptat la conducerea Țărilor Ereditare Habsburgice după moartea tatălui său în anul 1765. Din cei șaisprezece copii ai cuplului imperial, a fost cel mai dificil de educat. Copil așteptat cu nerăbdare, după trei fete, nașterea sa a fost întâmpinată cu bucurie de Maria Tereza, care și-a făcut proiecte mari în ceea ce îl privește.

Iosif s-a născut în mijlocul primelor revolte din Războiul de Succesiune Austriacă. Educația sa reală i-a fost dată prin scrierile lui Voltaire, a enciclopediștilor francezi și prin exemplul regelui Frederic al II-lea al Prusiei. Pregătirea sa a fost conferită de oficiali guvernamentali, care l-au instruit în detaliile mecanice ale administrării numeroaselor sale state care compun dominioanele austriece și Sfântul Imperiu Roman. A avut o copilărie severă, mama sa nepregetând să-l bată cu mâna ei atunci când considera că fiul avea o purtare inacceptabilă. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Acum 102 de ani, Iași devine capitala țării. De ce?

(Harta României cu încadrarea Munteniei în Țara Românească, imagine wikipedia)

1916: Primul Război Mondial: Guvernul României se retrage din Muntenia ocupată, la Iași, noua capitală a țării.

Muntenia este o regiune istorică din sudul României, parte componentă a Țării Românești. Limitele sale sunt: la nord munții Carpați (care o delimitează de Transilvania), la vest râul Olt (care o separă de Oltenia), la sud și est fluviul Dunărea (care o delimitează de Bulgaria și Dobrogea), iar la nord-est râurile Milcov, Putna și Siret (dincolo de care se află Moldova).

Are în componență actualele județe și unități administrative: Argeș, Brăila, Buzău, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Ilfov, Prahova, Teleorman (fără comuna Islaz), Municipiul București. De asemenea, segmentele situate la est de râul Olt din județele Vâlcea și Olt, precum și sudul județului Vrancea (la sud de Milcov) fac parte din regiunea istorică Muntenia. Localitatea Predeal (dar fără Timișu de Sus și Timișu de Jos) din județul Brașov face parte de asemenea din Muntenia.

Cele mai importante orașe, centre polarizatoare și focare de istorie și cultură, din această regiune sunt: București, Alexandria, Brăila, Buzău, Călărași, Giurgiu, Pitești, Ploiești, Slatina, Slobozia și Târgoviște.

Principalele ape curgătoare care străbat această regiune sunt Dunărea, precum și unii afluenți direcți ale acesteia: Olt, Vedea, Argeș, Călmățui (în județul Brăila și județul Teleorman), Ialomița și Siret.

Originea numelui

Muntenia era denumirea care apare pentru prima dată în cronicile primilor domni moldoveni. Prin Muntenia se înțelegea întregul teritoriu al Țării Românești, probabil pentru faptul că în regiunile învecinate cu Moldova densitatea populației era mult mai mare în zona de deal și de munte, zonele de câmpie din Muntenia fiind foarte puțin populate datorită vastelor păduri ale Teleormanului și ale Vlăsiei care se întindeau de la râul Olt până pe teritoriul Bucureștiului de astăzi și a Bărăganului, în care predomina la acea vreme vegetația de stepă care se termina brusc spre sud cu întinderi de nisipuri mișcătoare apoi mlăștinoase în jurul Dunării.

Muntenia este regiunea din sudul României care a format împreună cu Oltenia principatul medieval al Țării Românești, începând cu domnia lui Basarab I sau după alți istorici a lui Vladislav I (Vlaicu Voda) și până la unirea principatelor (1859). Toate capitalele Țării Românești s-au situat în Muntenia (cu excepția perioadei 1770-1771 când aceasta s-a aflat în Craiova). Până în secolul XVIII denumirea "Muntenia" se întindea și asupra Olteniei, care abia după stăpânirea habsburgică a început să fie percepută ca o regiune istorică distinctă. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Guvernul Petru Groza a falsificat victoria Blocului Partidelor Democratice, cu acordul Moscovei, acum 72 de ani

(Petru Groza, depunând buletinul de vot în urnă, foto wikipedia)

1946: Primele alegeri parlamentare postbelice, declarate "libere și nestingherite", care au fost falsificate, cu acordul Moscovei, de guvernul Petru Groza care a anunțat victoria Blocului Partidelor Democratice.

Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara – d. 7 ianuarie 1958, București) a fost un avocat și om politic român interbelic și după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 și 1952. A fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, funcție asimilată celei de șef al statului, în perioada 2 iunie 1952 - 7 ianuarie 1958.

La 6 martie 1945 a fost impus în funcția de prim-ministru de către Uniunea Sovietică, care a amenințat în caz contrar cu neretrocedarea Transilvaniei către România. Deși Groza a mimat apartenența la un partid propriu, în fapt, era un executant docil al deciziilor luate de comuniști și al ordinelor venite de la Moscova. Întrucât guvernul său nu a fost recunoscut de americani și englezi, regele Mihai i-a cerut, în august 1945, demisia. Când Groza a refuzat - fapt unic în istoria regalității în România - regele a intrat în așa-numita grevă regală, perioadă în care guvernul a acționat neconstituțional.

Guvernele succesive conduse de Groza au prezidat primele procese politice din România, fraudarea alegerilor din 1946 și lichidarea opoziției, suprapunându-se procesului de acaparare a puterii politice de către comuniști. La 30 decembrie 1947, împreună cu Gheorghiu-Dej, Groza l-a forțat pe regele Mihai să abdice, în cursul aceleiași zile proclamând, în mod ilegal și neconstituțional, în parlament, republica populară.

Groza a revenit în prim planul scenei politice după actul de la 23 august 1944, când regele Mihai I îl demite din fruntea statului și arestează pe mareșalul Ion Antonescu. Astfel, România a ieșit din alianța cu Germania. Șeful statului numește un nou guvern de militari și tehnicieni în frunte cu generalul Constantin Sănătescu. În noul guvern, fiecare partid din BND avea câte un reprezentant.

Pe 12 septembrie 1944, România a semnat armistițiul cu Națiunile Unite, care stabilea noul statut internațional al țării noastre: ieșirea din războiul antisovietic și angajarea în lupta împotriva Germaniei hitleriste, plata unor însemnate despăgubiri de război, anularea dictatului de la Viena, stabilirea graniței româno-sovietice din 28 iunie 1940. Astfel, România devenea o țară ocupată de Uniunea Sovietică, iar SUA și Marea Britanie girau această realitate. La 9 octombrie, s-a realizat „acordul de procentaj” între Stalin și Churchill, potrivit căruia România intra în sfera de influență sovietică în proporție de 90%.

Pe plan intern, pe 13 octombrie, PCR și PSD au denunțat, în mod oficial, actul de colaborare cu PNL și PNȚ în cadrul BND, au ieșit de la guvernare și s-au constituit într-o nouă coaliție denumită Frontul Național Democrat. Acest fapt a stârnit o nouă criză politică, timp în care FND a pornit o uriașă și vehementă campanie împotriva partidelor istorice. Frontul Plugarilor a aderat la noua coaliție politică de stânga. Din cauza presiunilor politice, pe 4 noiembrie, generalul Sănătescu a format un nou guvern „de largă colaborare politică”. Atât liderii de la Moscova, cât și comuniștii autohtoni, au considerat că personalitatea și carisma lui Groza ar putea asigura legitimitatea în fața lumii occidentale. În noul cabinet Sănătescu, Petru Groza este numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

Cu toate acestea, crizele provocate de comuniști și socialiști au continuat, iar Constantin Sănătescu s-a văzut nevoit să își depună mandatul pe 6 decembrie 1944. Șef al noului cabinet a fost numit generalul Nicolae Rădescu, în timp ce Groza și-a păstrat mandatul de viceprim-ministru. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1918: (Pe stil vechi! În Transilvania era 1 decembrie) a avut loc la Alba Iulia Marea Adunare Națională pentru a consfinți, liberi, unirea cu România

(foto wikipedia)

1918: (Pe stil vechi! În Transilvania era 1 decembrie) a avut loc la Alba Iulia Marea Adunare Națională, cu participarea a peste 100.000 de români veniți din toate ținuturile Transilvaniei, Maramureșului, Crișanei și Banatului pentru a consfinți, liberi, unirea cu România.

1918: Marea Adunare Națională de la Alba Iulia proclamă unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul României.

Alba Iulia, în româna veche Bălgrad, (în maghiară Gyulafehérvár, în trad. Cetatea Albă a lui Iuliu, în latina medievală Alba Iulia, în germană Weißenburg, apoi Karlsburg) este municipiul de reședință al județului Alba, Transilvania, România, format din localitățile componente Alba Iulia (reședința), Bărăbanț, Micești, Oarda și Pâclișa. Se află în zona de sud-vest a Transilvaniei, pe malul râului Mureș.

În antichitate, pe locul actualei cetăți s-a aflat castrul roman Apulum. Orașul a fost între anii 1541 și 1711 reședința principilor Transilvaniei și astfel capitala politică a Principatului Transilvaniei. Între 1595–1596, sub Sigismund Báthory, respectiv între 1600–1601, sub Mihai Viteazul, a fost reședința conducătorului politic al Moldovei, Transilvaniei și Țării Românești, aflate în uniune personală. La 1 decembrie 1918 a fost locul de desfășurare a Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, care a legitimat popular unirea Transilvaniei și a Banatului cu Regatul României. În anul 1922 a avut loc la Alba Iulia ceremonia oficială de încoronare a regilor României Mari, Ferdinand I și Maria, moment care a consfințit importanța simbolică a orașului, datorită rolului său de capitală istorică.

Provincii:

Transilvania

Transilvania sau Ardeal (în latină Transsilvania sau Transsylvania, în maghiară Erdély, în germană Siebenbürgen, în dialectul săsesc Siweberjen, în turcă Erdelistan) este o regiune istorică și geografică situată în interiorul arcului carpatic, una din regiunile istorice ale României. De-a lungul timpului a făcut parte din Dacia, din Imperiul Roman, din Regatul Ungariei, respectiv din Imperiul Austriac. Pentru circa 170 de ani, între 1526 și 1699, a fost stat independent, sub suzeranitatea Imperiului Otoman, cu numele de Principatul Transilvaniei. În această calitate a jucat un rol însemnat în Războiul de 30 de ani, de partea coaliției protestante. Odată cu victoriile imperiale pe frontul antiotoman, Transilvania a intrat sub administrație habsburgică, dar și-a păstrat formal statalitatea până în 1867, fiind condusă de guvernatori numiți de la Viena.

Maramureșul

Maramureșul este o regiune geografică și etno-culturală aflată pe teritoriul României și Ucrainei, alcătuită din Depresiunea Maramureșului, aflată pe cursul superior al văii Tisei, și versanții munților care o înconjoară: Munții Oașului, Gutâi, Țibleș și Rodnei spre vest și sud, și Munții Maramureșului la est și nord.

Limitele regiunii se situează între paralela 47°33' N și 48°02' N (latitudine nordică) și între meridianele 23°15' E și 25°03' E (longitudine estică). În lungime, între Hust la Pasul Prislop sunt aproximativ 150 km iar lărgimea pe axa nord-sud de până la 80 km.

Sudul acestei regiuni aparține, în prezent, României, constituind partea de nord-est a județului Maramureș, iar partea nordică, Maramureșul de Nord, este în estul regiunii Transcarpatia din Ucraina (raioanele Hust, Rahău și Teceu).

Crișana

Crișana (maghiară: Körösvidék, germană: Kreischgebiet) reprezintă o regiune istorică situată pe teritoriile României și Ungariei, având ca limite naturale râul Tisa la vest, râul Mureș la sud, Munții Apuseni în est și râul Someș în nord. A fost împărțită în 1920 între România și Ungaria.

Este compusă din: județul Bihor (integral), cea mai mare parte a județului Arad și a județului Sălaj, extremitatea sudică a județului Satu Mare și extremitatea nordică a județului Hunedoara, pe teritoriul României; comitatul Biharia (în maghiară Hajdú-Bihar) și comitatului Bichiș (în maghiară Békés), pe teritoriul Ungariei.

Capitala tradițională este Oradea (Oradea Mare). Alte orașe importante sunt: Arad, Debrecen, Békéscsaba, Gyula, Salonta, Marghita, Beiuș, Zalău, Șimleu Silvaniei, Ineu, Brad, Tășnad.

Banatul

Banatul este o provincie istorică împărțită astăzi între România, Serbia (Banatul Sârbesc) și o foarte mică parte din Ungaria.

În evul mediu, pe teritoriul Banatului a existat o formațiune politică cu centrul la Morisena (astăzi Cenad). Cei mai cunoscuți voievozi au fost Glad, care a dus lupte împotriva nomazilor maghiari, cu armate formate din români, pecenegi și bulgari, Ahtum și Chanadinus, strănepoții lui Glad, care s-au luptat între ei. În perioada dominației Coroanei Maghiare au fost numite „banaturi” toate comitatele de graniță, conduse de un ban: Banul de Severin, Banul de Belgrad, Banul de Sabăț. Denumirea s-a limitat mai târziu la actuala provincie „Banat” de Timișoara. Inițial, numele regiunii Banat se leagă de (Turnu) Severin, Banatul de Severin și de succesorii istorici ai acestuia Banatul de Lugoj-Caransebeș, și Banatul de Timișoara, formațiuni politice, militare și administrative cu rolul de marcă în cadrul sistemului defensiv antiotoman. La originea Banatului românesc actual, Banatul de Severin a fost organizat de Regele Andrei al II-lea (1205–1235) incă din 1228, ca o regiune înființată la hotarele Țaratului româno-bulgar pentru paza graniței Regatului maghiar și restabilirea influenței Bisericii latine în regiune. În această perioadă, sunt pomenite Banatul de Severin, Banatul de Belgrad și Banatul bulgăresc 1365.

Prima atestare documentară a numelui Banatvs Timisvariensis Pars se găsește în Harta Trans-Tisiensis întocmită cel mai probabil în toamna anului 1685. Pentru români, regiunea a mai fost cunoscută și sub denumirea de Temișana.

Regiunea a constituit o parte unitară, componentă a Regatului Ungariei, apoi, din secolul al XVI-lea, a Imperiului Otoman, după care a fost înglobat spre sfârșitul secolului al XVIII-lea în Arhiducatul Austriei, devenit apoi Imperiul Austriac. După 1867, a făcut parte din partea maghiară a Imperiul Austro-Ungar, iar în urma Primului Război Mondial, Banatul a fost împărțit pe linii etnice între cele trei state naționale ale căror etnii locuiau zona, Iugoslavia, România și Ungaria. Proclamarea Republicii Bănățene în anul 1918, a fost o încercare de păstrare a unității Banatului multietnic și multiconfesional, eșuată însă din cauza promisiunilor făcute de Antantă, înainte de război, României și a pretenților teritoriale emise de Serbia. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Academia Navală “Mircea cel Bătrân”, a fost înființată acum 146 de ani. De ce?

1872: Este înființată Academia Navală “Mircea cel Bătrân”, din Constanța.

Academia Navală „Mircea cel Bătrân” din Constanța este o instituție de învățământ superior din România.

Academia își are originea în „Școala Flotilei”, înființată prin Decizia Ministerului de Război nr. 15/17.11.1872 cu sediul la Galați. Cursurile aveau o durată de doi ani, iar ofițeri și subofițeri pregătiți în școală au îndeplinit diferite funcții de la bordul navelor Marinei Militare, dar și ale Flotei Comerciale Române.

La 26 februarie 1896 s-a înființat “Școala de Aplicație a Sublocotenenților de Marină”, ce a funcționat la Galați până în anul 1901 când a fost mutată la Constanța. La 29 octombrie 1909, își schimbă denumirea în “Școala Navală Superioară”, a funcționat la Constanța până la primul război mondial. Aceasta și-a reluat activitatea la 9 iunie 1920.

Secția de Marină Comercială a fost înființată la 1 octombrie 1938.

În anii '70, în cadrul Școlii de Ofițeri Activi de Marină, a funcționat și "Școala de Ofițeri de Rezervă de Marină", cu durata de 6 luni pe serie, în cadrul căreia erau pregătiți ingineri absolvenți de facultăți tehnice, în contextul satisfacerii stagiului militar cu termen redus, timp de 6 luni. La absolvire, elevii primeau gradul de sublocotenent în rezerva Marinei Militare, mai multe serii, de cca 70 de elevi, organizați la fiecare serie într-o companie, absolvind această școală.

După cel de-al Doilea Război Mondial instituția a schimbat mai multe denumiri:

Școala Navală și Școală de Maiștri (martie-decembrie 1948),

Școlile Marinei Militare (decembrie 1948-iunie 1950),

Școala de Ofițeri de Marină (iunie 1950-1952),

Școala Militară de Marină (1952-1954),

Școala Militară Superioară de Marină (1954-1968),

Școala de Ofițeri Activi de Marină „Mircea cel Bătrân” (1969-1973),

Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân” (1973-1990).

La 17 mai 1990, Institutul de Marină a fost reorganizat ca urmare a consecințelor Revoluției din Decembrie 1989, înființându-se Academia Navală „Mircea cel Bătrân”, instituție militară de învățămant superior de specialitate. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com