Podul lui Traian, scop si eficienţã

            Pentru cine nu ştie, sau nu cunoaşte, acest pod a fost facut pentru a facilita transportul trupelor si aprovizionare a trupelor lui Traian Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, Italica Santiponce, d. 9 august 117 Selinus Cilicia), Împărat Roman între 98-117, a fost al doilea dintre cei așa-ziși cinci împărați buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) și unul dintre cei mai importanți ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă.

       

       În 106: Se termină reconstrucția podului peste Dunăre (cu o lungime de 1135 m) la Drobeta, de către Apolodor din Damasc.

       Istorie: Dio Cassius consideră că Împăratul Hadrianus (117-138) este responsabil de distrugerea parțială a podului pentru a proteja sudul Dunării de invazia triburilor roxolane și iazyge. Abandonul și distrugerea totală a podului sunt însă legate de abandonarea definitivă a Daciei (275 d.C). În timpul Renașterii, când interesul pentru operele de geniu ale Antichității erau o pasiune în Occident, regele Francisc I al Franței i-a cerut Sultanului Soliman Magnificul (care va distruge Cetatea Severinului) să-i permită demolarea unui pilon al podului pentru a afla secretul compoziției cimentului folosit.

       Ruinele podului au fost studiate amănunțit în perioada modernă în 1689 de către ofițerul de geniu austriac Luigi Ferdinando, conte de Marsigli, care, ținând seama de expansiunea Imperiului Habsburgic, dorea (fără să reușească) construirea unui alt pod alături de rămășițele podului lui Traian.

     

    “Podul lui Traian” a fost un pod construit de Apolodor din Damasc, arhitectul Columnei, între primăvara anului 103 și primăvara anului 105, pe Dunărea de Jos, la est de Porțile de Fier, în orașul Drobeta-Turnu Severin. Scopul construcției a fost de a facilita transportul trupelor romane conduse de Traian și a proviziilor necesare celei de-a doua campanii miltare de cucerire a Daciei regelui Decebal.

Podul lui Traian este un monument istoric, ce face parte din Patrimoniul cultural național, aflat în subordinea Ministerului Culturii și Cultelor, prins pe Lista monumentelor istorice.

https://rural-braila.blogspot.com

Diaconul Coresi – primul editor care a tipãrit o carte în limba românã

        

            Acum 457 de ani, mai precis în 1561 a apărut „Tetraevanghelul”, prima carte românească tipărită de diaconul Coresi. Coresi (cunoscut și ca Diaconul Coresi, a decedat in 1583, la Brașov), a fost un diacon ortodox, traducător și meșter tipograf român originar din Târgoviște. Este editorul primelor cărți tipărite în limba română. A editat în total circa 35 de titluri de carte, tipărite în sute de exemplare și răspândite în toate ținuturile românești, facilitând unitatea lingvistică a poporului român dar și apariția limbii române literare.

            Coresi este originar din satul Cucuteni, județul Dâmbovița. Și-a început activitatea tipografică la Târgoviște. În 1559-1560 s-a stabilit definitiv la Brașov, unde i s-a oferit posibilitatea de a tipări nu doar în limba slavonă, ci și în limba română, fapt imposibil la vremea respectivă în Țara Românească, din cauza opoziției Mitropoliei Ungrovlahiei.

           Tipăriturile lui, apărute în mare parte la Brașov, între 1556 și 1583, sub influența curentelor de reformă religioasă luterană și calvină răspândite atunci în Transilvania, sunt adevărate „monumente” de limbă veche românească, importante și prin predosloviile scrise de el, în care se ridică pentru prima oară, cu hotărâre și claritate, problema introducerii limbii românești în cultul religios. Tipăriturile lui Coresi utilizau graiul din “Țara Românească” și sud-estul Transilvaniei și au avut o mare importanță pentru evoluția și unificarea limbii române. Ele au stat la baza formării limbii române literare.

       „Numele de Coresi apare încă din 1525, septembrie 8 (…) pe un hrisov al lui Radu de la Afumați, emis din Târgoviște, prin care întărea episcopiei Buzău țigani, mori, pește, miere, grâu, vin, o cărășie, scris de «și eu Coresi diac, care am scris în cetatea de scaun Târgoviște, luna septembrie 8 zile, și de la Adam ani curgători 7034/1525”. Coresi a mai scris hrisoavele din 1527 și 1528, tot din Târgoviște, urmate de cele din anii 1529, 1531, 1532-1535 semnate “păcătosul și cel mai mic Coresi care am scris această carte. Eu, Coresi logofătul am scris în scaunul orașului Târgoviște (…). Coresi scriitorul sau simplu Coresi”.  (rezumat wikipedia)

 https://rural-braila.blogspot.com

Uniunea Generala a Industriasilor din Romania (UGIR) – cum si cand a fost creata si dizolvata

           În 1923 Consiliul de Miniștri a aprobat statutul Uniunii Generale a Industriașilor din România (UGIR). 1891-23 martie. Ia fiinta Societatea "Industria", ce îsi propune sa organizeze expozitii si conferinte, sa furnizeze atelierele profesionale, sa intervina pe langa autoritati in probleme de interes pentru industriasi.

        1903 - 27 ianuarie. Intrunirea industriasilor care pun bazele "Uniunii Generale a Industriasilor din Romania".

     1918 - 23 decembrie. “Adunarea Generalã” adoptã mãsuri de revigorare a industriei, de reorganizare a activitatii patronale si solicita înfiintarea unei “Camere a Industriei”, care este în organizarea “Creditului romanesc”.

      1922 – martie. Adunare Generala de unificare a miscarii patronale din Romania.

     1923 – 13 mai. UGIR dezbate proiectul Codului Muncii, crearea Camerelor Industriale, infiintarea unei industrii de materii prime competitive, stimularea investitiilor straine si deleaga o comisie pentru discutii cu guvernul.

     1924 de 3-5 martie, reprezentantii industriilor, analizeaza influenta cresterii taxelor vamale asupra scumpirii produselor si a traiului, legiferarea verificarii muncii, asigurarile sociale, nationalizarea industriilor, comercializarea intreprinderilor statului.

    1927 - 10 martie. Comitetul UGIR dezbate stabilizarea leului, proiectul de lege pentru incurajararea constructiilor de locuinte, impozitele asupra industriei, zonele libere.

     1928 - 27-28 aprilie: Se adopta hotarari in ce priveste proiectul unei legi pentru incurajarea industriei nationale, crearea unui Consiliu Economic Superior, regimul proprietatii industriale, creditele ipotecare si darile catre stat.
       1934 - iunie. La “Conferinta muncii” de la Geneva, directorul general CR Mircea prezinta un punct de vedere asupra "economiei dirijate", aratandu-i limitele si sustinand economia libera.

     1938 - decembrie. Are loc o analiza a activitatii patronatelor, si a unor problemele acute: contigentarea importului, legea pentru incurajarea industriei nationale, ajutorarea somerilor.

       1947 - UGIR se opune nationalizarilor preconizate de guvern si propune un program de relansare economica a Romaniei.

     1948 - 8 noiembrie. a avut loc dizolvarea UGIR de catre autoritatile comuniste si confiscarea patrimoniului sau. (rezumat wikipedia)

      Pacat, aceasta instututie aducea multe beneficii acestei tari, doar conducatorii, care sunt, in mare parte ahtiati dupa castiguri de moment, nu sunt constienti!

   https://rural-braila.blogspot.com

Acordul de la Viena (1933) – reducerea salariilor, concedieri, cine a decis?

 

         

          1933: Guvernul condus de Alexandru Vaida-Voievod semnează, sub auspiciile Ligii Națiunilor, "Acordul de la Viena", care asigura împrumuturile capitaliștilor străini, contractate în vederea „asanării economico-financiare a țării", prin reducerea salariilor, concedierea a 30% dintre muncitori și funcționari, sporirea și încasarea regulată a impozitelor.

         Istorie: Alexandru Vaida Voevod (n. 27 februarie 1872, Olpret, azi Bobâlna — d. 19 martie 1950, Sibiu), a fost un om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanți ai Partidului Național Român din Transilvania, apoi al Partidului Național Țărănesc.

      Vaida-Voevod a debutat politic în anturajul arhiducelui Franz Ferdinand, ca susținător al drepturilor românilor transilvăneni. În activitatea politică, Alexandru Vaida-Voevod a ocupat timp de trei mandate funcția de premier al României, remarcându-se de asemenea la conducerea Ministerului de Interne și a Ministerului de Externe. A sprijinit regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, motiv pentru care i-a părăsit pe național-țărăniști și a întemeiat propriul partid. După instaurarea monarhiei autoritare a fost numit consilier regal, iar șeful statului l-a folosit pentru a-și justifica regimul, mizând pe credibilitatea unor politicieni cu experiență, care erau fideli monarhiei.

      Alexandru Vaida-Voevod a avut o contribuție deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România.

         Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfășurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Național Român. În cadrul acestora s-a hotărât ca națiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-și aleagă „așezarea ei printre națiunile libere”. Rezoluția Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie.

        Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegați aleși ai românilor „din Transilvania, Banat și Țara Ungurească” au votat Rezoluția Unirii care „decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. După acest eveniment istoric, Vaida devine membru al Consiliului Dirigent, pentru a pregăti unificarea administrativă cu Vechiul Regat și s-a numărat între cei patru delegați ardeleni (alături de Vasile Goldiș, respectiv episcopii Iuliu Hossu și Miron Cristea) care au adus regelui Ferdinand I Rezoluția Unirii pentru a fi ratificată.

          În primele luni ale anului 1919, Vaida-Voievod este primit în loja masonică intelectuală „Ernest Renan”, apoi, în același an, a participat la Paris, ca invitat spe­cial, la ședința de închidere a Conventului anual al Marelui Orient de Franța. În calitatea lui, recunoscută, de membru al Marelui Orient, Vaida a avut prilejul să trateze cu Georges Clemenceau și cu George Lloyd. La 21 iunie 1923, Vaida-Voievod a fost ales Membru Emerit al Suveranului Sanctuar al României (cu gradul 33), iar în 1928 a fost ales Mare Orator Adjunct.

        Neputând face față problemelor cu care se confrunta România și negăsind sprijinul necesar în PNȚ, Alexandru Vaida-Voevod a demisionat (9 noiembrie 1933). Recunoscând că tactica sa „a dat greș” și că „în politică greșelile nu se iartă”, Vaida a demisionat și din funcția de președinte al partidului (21 noiembrie 1933). În locul său l-a propus pe Iuliu Maniu, însă acesta a refuzat, din motive care „sunt de domeniul intereselor superioare ale țării și ale acestui partid”. Maniu l-a propus pe Ion Mihalache, iar delegații au acceptat în unanimitate.

        A devenit unul dintre cei mai apropiați colaboratori, prin care Carol al II-lea își va legitima regimul autoritar. Din 1938, Vaida este numit consilier regal, apoi este ales președinte al Adunării Deputaților (9 iunie 1939 - 5 septembrie 1940). Mai mult, între 20 ianuarie - 22 iunie 1940, regele Carol al II-lea îl numește la conducerea Frontului Renașterii Naționale, „unica organizație politică în stat”, sub comanda supremă a regelui Carol. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

A LUPTAT PENTRU MUZICA DE CALITATE ...!

          A luptat pentru muzica de calitate și a reușit! Ionuț Săndel BALABAN, managerul Filarmonicii ”LYRA” din BRĂILA, a crezut, atunci când nimeni nici nu îndrăznea să viseze, în proiectul realizării acestei Filarmonici.

               În urma cu trei ani, când a conceput acest proiect, răuvoitorii îl sfătuiau să renunțe, pentru că nu o să reușescă. Motivele pe care aceștia le invocau erau diverse: ”nu sunt bani”, ”ești prea tânăr și nu te bagă nimeni în seamă”, ”n-o să vină nimeni la concerte”, ”nu o să găsești profesioniști pentru orchestră”, ”visezi, la BRĂILA, nu se ascultă această muzică”. 

            Ca de obicei, începutul a fost greu, la cei 30 de ani pe care îi avea, se părea că este cu adevărat prea tânăr pentru a realiza o orchestă simfonică la Brăila. La primii pași, părea că are legat de mâini și de piciore, lanțurile vechilor ocnași. Dar nu s-a dat bătut și a reușit. La început timid, cu un spectacol la câteva luni, cu invitați mai puțin celebri, Ionuț BALABAN, punea pe piciore orchestra filarmonică  "LYRA". A reușit! Concertul din februarie, este al doilea din acest an. 

               Pentru iubitorii muzicii de calitate, este o bucurie. 

               Bravo, Ionuț ! 

https://rural-braila.blogspot.com

Spatiul cosmic, cand si cum a fost impartit

 

            În 1967 a avut loc un acord: Semnarea de către URSS, SUA și Marea Britanie a Tratatului privind utilizarea pașnică a spațiului cosmic pentru urmatorii 60 de ani (intrat în vigoare la 10 octombrie).

           Definitie: Spațiul cosmic numit și spațiu extraatmosferic este întregul spațiu situat dincolo de limita atmosferei unei planete. Spațiul cosmic este, într-o primă aproximație, vid. Totuși, el nu este complet lipsit de conținut, ci este umplut cu gaze la presiune extrem de scăzută și pulberi. Spațiul cosmic conține câmpuri gravitaționale, radiații electromagnetice, neutrini. Teoretic el mai conține și energie neagră și materie întunecată. Deoarece atmosfera nu se termină brusc, ci se subțiază progresiv, nu există nici o limită definită clar între atmosferă și spațiul cosmic.

           Spațiul exterior este cel mai apropiat de starea de vid perfect. Efectiv în acest spațiu nu există forțe de frecare, aceasta le permite stelelor, planetelor și sateliților să circule liber de-a lungul traiectoriilor lor ideale gravitaționale. Cu toate acestea, chiar și în cel mai pronunțat vid din spațiul intergalactic tot există câțiva atomi de hidrogen pe metru cub.

         Pentru comparație, aerul pe care îl respirăm conține aproximativ 10-25 molecule pe metru cub. Vidul avansat din spațiu poate fi un mediu atractiv pentru anumite procese industriale, de exemplu cele care necesită suprafețe ultracurate.

     

     Mai exista, in spatiul cosmic, ceea ce se numeste “Geospațiul”. Aceasta este regiunea spațiului cosmic din apropierea Pamantului. Geospațiul include regiunea superioară a atmosferei, precum și ionosfera și magnetosfera. Centura de radiații Van Allen se află, de asemenea, în cadrul geospațiului. Regiunea dintre atmosfera Pamantului și Lună este uneori denumită spațiul cis-lunar. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1952 – prima reforma monetarã

          În 1952 prin “Hotărârea Consiliului de Miniștri” se declanșează reformă monetară, la un raport de 1 leu nou = 20 lei vechi.

       La 26/27 ianuarie 1952, guvernul R.P.R. (Republica Populara Româna) anunța o reformă bănească, odată cu reduceri de prețuri la unele produse alimentare și industriale. Stabilizarea din august 1947 fusese efectuată prin confiscarea a 94,16% din masa monetară existentă.

     Treptat, însă, circulația fiduciară și prețurile au crescut, ca urmare a unor mari investiții („industrializarea socialistă“), a cheltuielilor determinate de sporirea efectivelor militare (la indicația Moscovei) și a deficitului în balanța de plăți externe, prin exporturi românești necompensate în Uniunea Sovietică. Soluția guvernului democrat-popular a fost o nouă reformă.

       

      Ea a reprezentat o nouă confiscare a masei monetare în circulație. De astă dată, prin cursuri de schimb diferențiate de (a) 1 leu nou pentru 20 lei vechi; (b) 1 la 100; (c) 1 la 400. Cum majoritatea sumelor preschimbate se situau în grupa (b) și (c) de mai sus, operațiunea echivala cu o nouă confiscare. Legația S.U.A. din București a întocmit o analiză a „reformei“ și a înaintat-o Departamentului de Stat, la 29 ianuarie 1952.

           În continuare, partea I-a a Raportului Legației S.U.A.

               Confidențial

Din București, (nr.) 271, 28 ianuarie 1952

                      Telegramele Legației (S.U.A.), nr. 271, ianuarie 28, 1952 și nr. 296, ianuarie 29, 1952

             Rezumat

      Zvonurile repetate despre o reformă monetară în România, s-au confirmat în cele din urmă la 27 ianuarie, după o săptămână frenetică caracterizată prin panica cumpărăturilor, retragerea mărfurilor nonperisabile și în final închiderea magazinelor timp de patru zile efectiv. Reforma a fost explicată ca o parte a maturizării „socialismului“ român și nevoia sa de o monedă puternică, stabilă. Vechea monedă a fost caracterizată a fi fost deteriorată de uneltirilor chiaburilor, speculanților, capitaliștilor și agenților imperialiști. În realitate, reforma a devenit necesară prin efectul cumulat a unui buget neechilibrat, a unor exporturi necompensate către Rusia și a deficitului bugetar prin tiparnița de bani.

     Întrucât reforma a fost efectuată prin impozitarea tuturor deținătorilor monezii vechi, ea a constituit, de asemenea, un instrument special de constrângere pentru clasa țărănească și pentru alții, considerați ca dușmani ai poporului. Reforma oferă următoarele avantaje:

        1) eliminarea completă a surplusului monetar, reducând astfel presiunile inflaționiste;

       2) scăderea și stabilizarea temporară a costului vieții, reducând astfel nemulțumirea muncitorimii industriale;

      3) prin mișcarea corelată a masei monetare, a salariilor, prețurilor și schimburilor externe, reforma ar trebui să amelioreze posibilitățile de export ale României;

    4) ar putea avea o substanțială valoare pentru propaganda comunistă internațională. Noi considerăm (diplomații S.U.A., nota D.C.G.) următoarele aspecte ca îndeosebi semnificative: legarea (leului) de rublă, care ar anticipa o mișcare de satelit în această direcție; reacția țărănimii în aprovizionarea viitoare cu produse, fapt care va influența în mare măsură (negativ, nota D.C.G.) păstrarea beneficiilor reformei; și posibila valoare propagandistică, prosperitate și nivel de viață în creștere sub comunism.

           Cât privește misiunile diplomatice din România, schimburile (de monedă, nota D.C.G.) nu au produs inechități privind tranzacțiile pe luna ianuarie. Altminteri, rezervele monetare ale acestor Misiuni au fost expropriate la fel ca ale naționalilor români. Legația americană și personalul ei nu au suferit asemenea pierderi. Întrucât reforma privește aspectele de suprafață ale problemelor economice ale României, iar reformele de bază necesare nu sunt luate în considerare, efectele ei paleative vor începe a se uza în scurt timp.

                  Motivările reformei

       În justificarea reformei, guvernul a subliniat că intervalul 1947 până în prezent, a fost unul de tranziție în care s-a statornicit statul socialist. A susținut că, de vreme ce acest țel a fost îndeplinit, devenise necesară stabilirea unei monede sănătoase și stabile. Nevoia pentru aceasta a fost întărită din cauza speculanților, capitaliștilor și agenților imperialiștilor americani și britanici, care au uneltit să submineze stabilitatea leului și au dezorganizat distribuirea mărfurilor.

Autor Dinu Giurescu” (rezumat Historia.ro)

https://rural-braila.blogspot.com

Alexandru Ioan Cuza a decis, în 1862, 

primul Parlament unic al României

      În 1862 (acum 156 de ani) domnitorul Aleaxandru Ioan Cuza a realizat deschiderea primului Parlament unic al României la București. Domnitorul Al.I.Cuza proclamă în mod solemn, în fața Adunărilor Moldovei și Țării Românești, "Unirea definitivă a Principatelor", iar orașul București este proclamat capitala țării.

 

    Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; s-a nascut în Bârlad si a decedat la 3 mai 1873, Heidelberg, Imperiul German) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate.

       Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

         Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și “Monstruoasa Coaliție”, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.

         Istorie: În anul 1848, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse și ele de febra revoluțiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenția înclinațiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.

           Revenind în Moldova, în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, și a reprezentat orașul Galați în divanul ad-hoc de la Iași. Cuza a fost un proeminent politician și a susținut cu tărie uniunea Moldovei și Țării Românești. A fost nominalizat în ambele țări de către Partida Națională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinț străin. Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859.

          Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări.

     

      Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune; principatele trebuiau să se numească Principatele Unite Moldova și Valahia. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală.

          În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Basarab I – un conducator de exceptie

 

              Țara Românească a existat între secolele al XIV-lea și secolul al XIX-lea timp de mai bine de 500 de ani, ea începându-și existența ca stat independent odată cu “Bătălia de la Posada” în jur de 10 noiembrie 1330, și încheindu-și existența ca stat (devenit autonom dar tributar Imperiului Otoman) la data de 24 ianuarie/5 februarie 1862, când, după trei ani de uniune personală cu Moldova, s-a unit cu această țară pentru a forma bazele României moderne.

         Bătălia de la Posada este numele unui conflict militar între Regatul Ungariei și Țara Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie a marcat emanciparea Țării Românești de sub tutela coroanei maghiare.

           Prin această victorie, Basarab I a reușit să consolideze independența ținutului, să o întărească din punct de vedere statal, pentru ca mai apoi să-i lărgească hotarele.

        Țara Românească sau Rumânească, cunoscută istoric și ca Ungro-Vlahia (Zemli Ungrovlahiskoi în actele slavone) iar în limbile străine Valahia (germană Walachei, engleză Wallachia, franceză Valachie...) este un stat apărut în Evul Mediu, al cărui teritoriu a fost inițial limitat în nord de Munții Carpați și de o linie pornind din Munții Vrancei până la răsărit de cetatea Chilia inclusiv (mai târziu de râurile Milcov, Putna și Siret), în sud de Dunăre de la Turnu-Severin până la Silistra inclusiv, iar la est de Marea Neagră (mai târziu de Dunăre și de limitele raialei Ibrahilei sau Proilavonului, adică Brăilei). Locuitorii săi foloseau endonimul de „rumâni”, exonimele uzuale utilizate până în epoca modernă fiind „vlahi” sau mai savant și recent „valahi”. În zilele noastre, denumirea se referă exclusiv la zona geografică din sudul României moderne, dintre Dunăre, Carpați și râurile Milcov, Putna și Siret.

       Ungro-Vlahia sau Ungrovlahia este numele dat Țării Românești în izvoarele grecești (Patriarhia de Constantinopol) și în unele izvoare slavone din perioada medievală. Pentru a o deosebi de Valahiile Balcanice și de Moldova, Țării Românești i s-a spus Ungro-Vlahia, adică Valahia dinspre Ungaria.

      Mitropolia Ungrovlahiei a purtat această denumire de la înființarea ei în secolul al XIV-lea până în 1990.

           Istorie: În 1324 Basarab I se afla sub suveranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu, domnitorul român cucerește Severinul, ceea ce a dus la răcirea relațiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab refuză să mai plătească tributul de vasal. Aceste lucruri l-au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediție de recucerire a teritoriului pierdut și de pedepsire a vasalului său.

                   Solul muntean aduce oferta de pace regelui ungar

        În luna septembrie a anului 1330, Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, cu o puternică armată, pleacă din Timișoara să-l pedepsească pe fostul său vasal, Basarab I, cneaz al ținutului. Ocupă Banatul de Severin și înaintează prin Oltenia, pustiită în prealabil de către Basarab, spre Curtea de Argeș. Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare se instalează foametea încă de la intrarea în Țara Românească. Pe drum, Carol Robert primește o solie din partea domnitorului român, care îi aduce o propunere de pace. Oferta de pace făcută de Basarab I este refuzată de către rege, deși i se promitea plata a 7.000 de mărci de argint ca despăgubire, cedarea cetății Severinului și trimiterea unui fiu la curtea ungară ca garanție, "numai vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele". Carol Robert răspunde cu aroganță că Basarab este păstorul tuturor oilor sale și că îl va scoate de barbă din vizuina lui. În cele din urmă, armata maghiară ajunge la Curtea de Argeș, pe care o găsesc pustie și o incendiază. Cert este că odată ajunși în acea vale îngustă și prăpăstioasă, ungurii sunt atacați și zdrobiți. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intrușilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor.

         După lupta de 3 zile, 9 - 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oștean pentru a nu fi recunoscut. Se reîntoarce către patrie tot prin Timișoara.

         Prin această victorie, Basarab I a reușit să consolideze independența ținutului, să o întărească din punct de vedere statal, pentru ca mai apoi să-i lărgească hotarele. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Garda papala – cum, si de ce a fost infiintata

      

      Acum 512 ani (mai precis in 1506) Elvetia a întemeiat, oficial, Garda Elvețiană a Vaticanului. “Garda Elvețienă Pontificală” este un corp militar aflat în serviciul papei din 1506. În data de 22 ianuarie a acelui an, un grup de 150 de elvețieni din “Cantonul Uri”, aflați în serviciul Papei Iulius al II-lea, au defilat pentru prima oară prin Roma, intrând prin Porta del Popolo sub comanda căpitanului Kaspar von Silenen. Un acord ce prevedea recrutarea de mercenari elvețieni pentru acest serviciu fusese încheiat încă din anul 1479 între confederația elvețiană și Papa Sixt al IV-lea.

                          Rolul Gărzii Elvețiene Pontificale

      Garda Elvețiană a fost angajată în principal pentru serviciul de pază al papei, participând, însă, și la numeroase lupte. Dintre acestea merită amintită, în primul rând, confruntarea armată din 6 mai 1527 din timpul jefuirii Romei (așa numitul „Sacco di Roma”, 1527) de către trupele contestatarului duce de Bourbon, sacrificiul Gărzilor Elvețiene permițând papei Clement al VII-lea să-și salveze viața. Din 189 elvețieni au scăpat atunci cu viață numai 42, mai precis cei care, în ultimul moment, l-au însoțit pe pontif în fuga sa de-a lungul Pasajului Borgo (Borgo, cartier al Romei), pasaj ce leagă Vaticanul de Castelul Sant'Angelo. O lună mai târziu, pe 5 iunie, Clement al VII-lea s-a predat.

     După cucerirea Romei, de către trupele Regatului Italiei în 1870, gărzile elvețiene au fost însărcinate doar cu protecția personală a Papei. În 1914, Papa Pius al X-lea a stabilit numărul de soldați care alcătuiesc acest corp special la 100, plus 6 ofițeri (inclusiv comandantul gărzii).

În prezent, Garda Elvețiană se ocupă de siguranța papei și a “Statului Vatican”, supraveghind apartamentele palatului papal și menținând ordinea pe timpul ceremoniilor religioase.

CV pentru apartenența la Garda Elvețiană cere:

                - sex masculin;

               - cetățenie elvețiană;

               - religie catolică;

            - satisfacerea stagiului militar în armata elvețiană, încheiat cu obținerea unui „certificat de bună purtare”;

            - vârsta între 19 și 30 de ani;

            - înălțimea peste 174 centimetri;

             - celibatar (căsătoria este admisă numai de la gradul de caporal în sus). (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

“Noul testament” tradus integral de mitropolitul Simion Stefan

       

           1648: La Alba Iulia apare prima traducere integrală în limba română a Noului Testament, cunoscut sub numele de ”Noul Testament de la Bălgrad”. Ediția este coordonată de mitropolitul Simion Ștefan. Originar din Alba Iulia, a studiat la o școală mănăstirească din capitala Transilvaniei, fiind ales, în 1643, „arhiepiscop și mitropolit scaunului Bălgradului și a Vadului și a Maramurășului și a toată țara Ardealului”. În anul 1651 mitropolitul Simion Ștefan l-a consacrat la Alba Iulia pe călugărul bazilian Partenie Petrovic⁠(en) drept episcop unit de Muncaci.

           “Noul Testament”, tipărit de el însuși la Alba Iulia, în 1648, sub patronajul lui Gheorghe Rákóczi I, este important prin Predoslovia compusă de el. După ce îl omagiază pe Racoczy din grija căruia s-a tipărit cartea și care l-a trimis la frații săi de dincolo de munți să învețe, emite cîteva păreri interesante în sensul unificării limbii. 

        El este primul învățat român care definește noțiunea de "circulație a cuvintelor" printr-o comparație din domeniul civilizației monetare a epocii, cînd banii de aur erau valabili pretutindeni: „Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sînt buni carii îmblă în toate țările; așea și cuvintele, acealea sînt bune carele le înțeleg toți.”

        Tot el a remarcat și marea disponibilitate a limbii române de a se îmbogăți cu neologisme.

        “Predoslovia” se încheie cu prea bine cunoscuta figură de stil a epocii din Pravila de la Govora, pe care o utilizau atunci toți scriitorii: „Socotește, cititorule, în ciastă carte, pentru că n-au scrisă îngerii din ceriu, ci au scrisă mînă păcătoasă, din țărînă făcută.” (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

 

Cine a decis granitele României în 1947

 

             1947: SUA semnează Tratatul de pace cu România.

        Istorie: În august 1946, delegația română condusă de Gheorhe Tătărescu pleacă la Conferința de Pace de la Paris. Când a luat cuvântul, ministrul român de Externe s-a mulțumit să ceară ușurarea clauzelor economice din partea Angliei și Americii, dar chestiunile vitale - frontierele de nord-est și plecarea trupelor rusești din țară - nu au fost atinse. Despre aceasta, generalul Constantin Sănătescu spunea că „Nu se poate ca Gheorghe Tătărescu să nu răspundă de aceste abuzuri”.

      La 10 februarie 1947, Gheorghe Tătărescu, în calitate de viceprim-ministru, ministru de Externe și conducător al delegației române, își va pune semnătura pe Tratatul de Pace. Conștient de istorica răspundere, Tătărescu simte nevoia unei justificări prin declarații care le face în preajma plecării la Paris. El afirma că Tratatul de Pace „Trebuie considerat ca un sfârșit și, totodată, ca un început... El lichidează un război pierdut... și constituie un punct de plecare pentru o viață nouă...” Pe când se afla în fruntea delegației României la Paris, Gheorghe Tătărescu a fost îndemnat de oamenii politici români din emigrație să nu semneze și să rămână în străinătate. Răspunsul demnitarului a fost unul calm, cu liniștea celui care se sacrifică: „Gestul refuzului de a semna mi-ar folosi mie, nu țării, deoarece nu ar schimba nimic. Rușii vor continua să rămână. Eu nu cred într-un război între Occident și comunism. Datoria mea este să semnez Tratatul de Pace ca să salvez ce mai rămâne din România. La Ialta, Occidentul ne-a predat rușilor. Conștiința mea de român îmi poruncește să mă întorc în țară și să sufăr cu compatrioții mei [...] Eu aleg, conștient de toate riscurile, lupta pentru români, pentru libertatea lor. Resping eroismul prin procură dată altora”.

        Odată semnat Tratatul de pace, încep atacurile fățișe la adresa lui Tătărescu și a grupării sale. În mai 1947 se dă clandestin publicității memoriul pe care Gheorghe Tătărescu intenționa să-l prezinte și să-l discute în Guvern. În memoriu se aduceau numeroase critici reformelor economice și măsurilor politice opresive ale Guvernului din care încă făcea parte. Organul central de presă al P.N.Ț. „Dreptatea” titra: „P.C.R. nu poate ierta și nu va ierta d-lui Tătărescu actul publicat...”.

        Văzând că nu mai poate salva nimic, Tătărescu a încercat să se justifice într-un articol publicat în propria gazetă, „Drapelul”. El declara că participarea sa și a partizanilor săi la această guvernare a vrut să reprezinte o forță de echilibru și de armonizare în guvernul Groza.

        Toate încercările lui Tătărescu de a ieși dintr-o situație devenită imposibilă au fost zadarnice. La 3 noiembrie 1947, Comisia afacerilor externe a Parlamentului adoptase „moțiunea de neîncredere” față de activitatea ministerului de Externe. În ziua următoare toți miniștri tătărescieni sunt demiși. Gheorghe Tătărescu se retrage de la conducerea partidului în favoarea secondantului său, Petre Bejan. Însă în noaptea de 5/6 mai 1950, aproape toți foștii miniștri tătărescieni, în frunte cu liderul lor, sunt arestați și întemnițați la Sighet.

       Nedumerit asupra motivelor pentru care fusese adus de la Sighet la București, Tătărescu încearcă să aducă din proprie inițiativă un supliment de informații despre activitatea sa politică trecută, întocmind un foarte lung memoriu referitor la istoria politică a României în care a fost direct implicat în perioada 1912- 1947. Așa se face că la 20 iulie 1951 termină de scris și semnează respectivul memoriu, în sprijinul anchetatorilor care să-i cunoască trecutul politic dar și vederile de viitor, si în credința că autoritatea superioară va judeca în cunoștință de cauză și va decide cu un ceas mai devreme asupra situației sale de deținut politic încercat și de o grea suferință fizică, pe lângă încărcătura morală și presiunea psihică cauzate de starea în care se afla. În cele din urmă, Gheorghe Tătărescu a fost nevoit să scrie și să semneze cu propria-i mână declarația atât de așteptată de Gheorghiu-Dej și oamenii sai. Toți cei din cazul Pătrășcanu au fost condamnați, unii la moarte, alții la închisoare. Tătărescu n-a fost judecat sau condamnat și, totuși, a rămas în închisoare. Când a fost, mai târziu, eliberat, aproape concomitent au fost amnistiați de restul pedepsei și condamnații din “Procesul Pătrășcanu”. 

        Gheorghe Tătărăscu (n. 21 decembrie 1886, Poiana (astăzi un sat al comunei Turburea), Gorj - d. 28 martie 1957, București) a fost prim-ministru al României în perioada 1934-1937 și în perioada 1939-1940. Gheorghe Tătărăscu a deținut și alte portofolii ministeriale; a fost martor al acuzării în procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu. Numele lui s-a ortografiat și Tătărescu în epocă.    

       Cu două zile înainte de moartea sa, pe 18 martie 1957, la Spitalul Panduri, Gheorghe Tătărescu, i-a spus fiicei sale, Sanda Tătărescu-Negropontes: “ Cumplite vremi mi-a fost dat să trăiesc, copilule!”. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Kogalniceanu pune bazele CFR

          În 1889 Statul român a devenit proprietarul tuturor căilor ferate de pe teritoriul României, care măsurau 1.377 km.

         Istorie: în 1860, venind în fruntea guvernului, Mihail Kogălniceanu pune problema căilor ferate, spunând că dacă se va construi o cale ferată în Țara Românească, curând și Moldova ar putea face același lucru „adresându-se țării-soră de peste Milcov unde va găsi specialiști și ateliere”. Mihail Kogălniceanu încerca în acest fel să atenueze rivalitățile dintre cele două principate care puteau duce la jignirea Moldovei și despărțirea acesteia de Țara Românească.

        În septembrie 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat companiei engleze Barkley-Stanisforth construirea liniei ferate București-Filaret-Giurgiu (fiind calea cea mai scurtă care lega capitala țării cu Dunărea și astfel cu restul lumii). Lungimea liniei avea 70 km, la un preț de construcție de 196.500 franci pe kilometru. La 19/31 octombrie 1869 regele Carol I al României face inaugurarea acestei primei linii de cale ferată. Trenul, considerat a opta minune a lumii și tras de locomotiva „Mihai Bravul” era condus de către constructorul liniei, John Trevor Barkley. Această linie avea să fie prelungită în 1870 cu încă 2,6 km de la Giurgiu până la Smârda, această porțiune fiind construită în regie de către statul român.

      În septembrie 1866 Parlamentul României a aprobat construcția unei linii de 915 km, de la Vârciorova în sud până la Roman în nord, trecând prin Pitești, București, Buzău, Brăila, Galați și Tecuci, toate orașe importante la acea vreme. Costul construcției era la acel timp de 270.000 de franci de aur pe kilometru și construcția a fost încredințată consorțiului german Strousberg. Linia a fost deschisă în mai multe faze - prima parte, Pitești - București - Galați - Roman, a fost deschisă la 13 septembrie 1872, iar partea Varciorova - Pitești pe 9 mai 1878. Linia Vârciorova - Roman a fost o parte importantă a infrastructurii feroviare române deoarece a făcut legătura între extremitățile regatului, fiind o conexiune importantă pentru călători și marfă între orașe importante ale Țării Românești și ale Moldovei.

       În Transilvania, în 1867, existau trei linii de cale ferată care aveau o lungime totală de 332 km, în perioada 1867-1873 s-au dat în folosință alte șase linii noi cu o lungime de 910 km, pătrunzându-se în direcția Turnu Severin.

       La 10 septembrie 1868 a fost finalizată Gara de Nord din București. În ianuarie 1880 Parlamentul României a votat pentru transferul liniei Vârciorova - Roman din administrarea privată a consorțiului Strousberg la administrarea națională, guvernul formând instituția Căilor Ferate Române, care a continuat să existe până în prezent. Prima linie electrificată de pe teritoriul actual al României a fost Calea ferată îngustă Arad-Podgoria, electrificată în anul 1913. Până în anul 1965 aceasta a fost singura cale ferată electrificată din România.

     Rețeaua feroviară este integrată semnificativ cu alte rețele feroviare europene, oferind servicii paneuropene de transport de pasageri și marfă. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Ion Iliescu, în 1990, a decretat

controlul mass-media

       

    1990: Decret–Lege CFSN, nr. 30, privind trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului PCR. Emitent: Consiliul Frontului Salvării Naţionale; Încadrare: act normativ; Cu functie: de baza, de modificare; În vigoare: da.

        Acest decret prevede trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului Partid Comunist Român, patrimoniul care a aparţinut ziarelor şi revistelor fostelor comitete judeţene de partid se transmite administraţiilor locale pentru presă.

        “Tinind seama de necesitatea asigurarii conditiilor tehnico-materiale si financiare pentru aparitia si difuzarea ziarelor si revistelor care se tiparesc in judete,

                   Consiliul Frontului Salvarii Nationale decreteaza:

     Art. 1

        Se infiinteaza in judete administratii locale pentru presa, institutii specializate, cu personalitate juridica.

       Administratiile locale pentru presa din judete functioneaza autonom si au drept scop asigurarea tuturor conditiilor de tiparire, difuzare, precum si a celor tehnico-materiale, financiare, administrativ-gospodaresti, de publicitate si reclama pentru ziarele si revistele administrate.

      In judetele in care se editeaza un singur organ de presa, activitatea de administratie se organizeaza in cadrul redactiei publicatiei respective.

     Art. 2

       Activitatea administratiilor locale pentru presa, precum si cea a ziarelor si revistelor din administrare, se desfasoara in sistem de autofinantare integrala.

     Art. 3

       Patrimoniul care a apartinut ziarelor si revistelor fostelor comitete judetene de partid, trecut in proprietatea statului prin Decretul-lege nr. 30/1990 - inclusiv mijloacele financiare si constructiile pe care le-au folosit -, se transmite in administrare, pe baza de bilant, unitatilor infiintate potrivit art. 1, in vederea dotarii ziarelor si revistelor care si-au continuat activitatea de aparitie si difuzare.

     Art. 4

       Numarul si structura personalului din aparatul propriu al administratiilor locale pentru presa se stabilesc corespunzator cerintelor redactiilor administrate, in corelare cu indicatorii economici prevazuti in planurile anuale.

     Art. 5

     Ministerul Economiei Nationale si Ministerul Finantelor vor introduce modificarile corespunzatoare prevederilor prezentului decret in planul si in bugetul pe anul 1990.

PRESEDINTELE

CONSILIULUI FRONTULUI SALVARII NATIONALE

ION ILIESCU” (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Tudor Vladimirescu - “Cererile norodului românesc”

       

      In 1821 (acum 197 ani) a fost redactat un document care se numea "Cererile norodului românesc". Acest document avea caracter constituțional. În cele peste 30 de puncte ale acestui act, se evidenția scopul revoluției de la 1821, ca fiind acela de a se pune capăt amestecului puterilor străine în treburile interne ale țării, ca și realizarea unor reforme.

         “Cererile norodului românesc” a fost un document cu caracter constituțional elaborat de Tudor Vladimirescu în 17 ianuarie 1821. În cele peste 30 de puncte ale acestui act, se evidenția scopul revoluției de la 1821, ca fiind acela de a se pune capăt amestecului puterilor străine în treburile interne ale țării, ca și realizarea unor reforme. Se insista asupra înființării unui stat obștesc, domn pământean, ales de cler și boieri.

          Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaștere națională a României. Revoluția a avut cauze naționale, economice și sociale și, deși a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenția cancelariilor marilor puteri europene situația din Principatele Dunărene și a determinat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote. Revoluția română de la 1821 s-a integrat în mișcarile generale sociale și naționale care au zdruncinat continentul european de la vest la est, dar și dincolo de Oceanul Atlantic, în America Latină, la granița dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.

       În Țările Române, puterea suverană – Imperiul Otoman – impusese la începutul secolului al XVIII-lea înlocuirea domniilor pămantene cu cele ale fanarioților. Revoluția română de la 1821 nu a fost o izbucnire spontană, generată de anumiți factori conjucturali, ci a fost expresia nemulțumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor și claselor sociale de-a lungul secolelor al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, generate de grava criză economică și politică în care se aflau Țările Române. Toate clasele și păturile sociale românești – cu excepția unei minorități boierești – erau interesate de schimbarea, în primul rând, a regimului fanariot, care nu era decât o formă deghizată de ingerință a otomanilor în treburile interne ale Munteniei și Moldovei.

      Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât și de ambițiile domnitorilor, care fiind conștienți de statutul lor fragil, căutau să-și plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se îmbogățească cât încă se mai aflau la putere.

  

    Tudor Vladimirescu (sau Theodor, așa cum s-a iscălit întotdeauna) s-a născut în satul Vladimir din Gorj, pe la 1780, într-o familie de țărani liberi, A participat la războiul ruso-turc din 1806 – 1812 în fruntea unui corp de panduri olteni, fiind decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir” clasa a III-a și înălțat la gradul de locotenent. A călătorit mult în țară și în străinătate, a învățat câteva limbi străine și a legat o strânsă prietenie cu intelectuali ardeleni (Gheorghe Lazăr devenindu-i sfetnic apropiat), prin intermediul cărora a avut acces la lucrările unora dintre corifeii Școlii Ardelene. A dat dovadă de reale aptitudini de comandant și organizator militar, fiind cel care a pus bazele noilor unități de panduri, care trebuiau să devină nucleul „Adunării norodului” – oastea revoluției de la 1821. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com