1913: România declară război Bulgariei, intrând în al doilea război balcanic

(Regele Carol 1, foto wikipedia)

1913: România declară război Bulgariei, intrând în al doilea război balcanic, alături de Grecia, Serbia, Muntenegru și Turcia.

Anul 1913 a fost anul de glorie al diplomaţiei şi al armatei române. Participarea victorioasă la Al Doilea Război Balcanic a asigurat României poziţia mult-visată de către politicienii noştri, cea de putere regională, care şi-a impus obiectivele strategice şi politice la “Conferinţa de pace de la Bucureşti”; stăpânirea asupra Cadrilaterului şi recunoaşterea drepturilor culturale pentru aromâni. Pentru câteva săptămâni, Bucureştiul a devenit centrul lumii prin organizarea conferinţei de pace. Numele României s-a aflat de mai multe ori pe prima pagină a marilor ziare ale vremii, dar mai ales pe buzele politicienilor Europei. Cei mai mulţi lăudau intervenţia energică a României, în timp ce agenţii lor încercau să intervină pe lângă rege, prim-ministru sau alţi politicieni în favoarea intereselor lor sau ale protejaţilor lor. Beţia succesului României, atât pe plan militar, cât şi pe plan diplomatic, a fost însă de scurtă durată şi nici măcar murăturile bulgarilor din Cadrilaterul anexat nu au reuşit să îi trezească la realitate pe politicienii români. O retrospectivă la un secol de la anul de glorie al României pe plan internaţional ne arată dimensiunea reală a succesului militar şi diplomatic din 1913.

În urma războiului ruso-turc din 1877, România, care până atunci fusese un stat autonom în Imperiul Otoman, a obţinut independenţa. Rolul ei în război de partea ruşilor i-a asigurat recunoaşterea independenţei pe plan internaţional, statut consfinţit prin Tratatul de la Berlin din 1878. Rusia, pe de altă parte, a obţinut din partea turcilor teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, cunoscut sub numele Dobrogea;şi apoi a procedat la un schimb cu România, care a primit Dobrogea pentru sudul Basarabiei.

Dobrogea şi Cadrilaterul, mărul discordiei dintre români şi bulgari

În 1878, majoritatea populaţiei din Dobrogea era turcă şi tătară, doar în proporţie redusă erau români, ruşi şi bulgari. Pentru a justifica drepturile României asupra teritoriului, discursul politic şi istoriografic românesc invocă efemera stăpânire a lui Mircea cel Bătrân în jurul anului 1400 în Dobrogea, un argument „istoric” din aceeaşi categorie cu invocarea stăpânirii maghiare în Transilvania de către iredentismul maghiar. Acelaşi discurs al drepturilor „istorice” asupra Dobrogei l-au avut şi bulgarii.

Chestiunea aromânilor din Imperiul Otoman, între politică naţională şi obiectiv strategic

Izvoarele bizantine şi apoi cele otomane atestă încă din Evul Mediu existenţa vlahilor în sudul Dunării până în Munţii Pindului şi până pe coasta Mării Adriatice. Vlahii din centrul Peninsulei Balcanice sunt cunoscuţi publicului românesc mai mult sub numele de aromâni. Ocupaţia preponderentă a vlahilor era păstoritul, doar o parte dintre ei implicându-se, începând cu secolul al XVII-lea, în comerţ. Atât păstoritul, cât şi comerţul i-au adus pe vlahii balcanici în contact cu românii nord-dunăreni. Miron Costin şi Dimitrie Cantemir au remarcat că ei vorbesc aceeaşi limbă ca moldovenii, însă „mai stricată”, adică cu regionalisme specifice şi cu influenţe greceşti. În secolul al XVIII-lea, aromânii au dezvoltat comerţul internaţional dintre Imperiul Otoman şi centrul Europei şi, astfel, oraşul Moscopole, azi doar un sat din sudul Albaniei, a fost pentru câteva decenii al doilea oraş ca populaţie din Balcani (peste 30.000 locuitori). Dezvoltarea economică rapidă a determinat nu numai o intensă activitate culturală, prin construirea de biserici cu arhitectură şi pictură impresionante, prin funcţionarea unei tipografii, singura din Balcani în afara capitalei otomane, şi prin înfiinţarea Noii Academii, dar a atras şi interesul vecinilor turci şi albanezi. Jefuirea şi distrugerea oraşului Moscopole în 1769 a provocat un exod al populaţiei aromâne, mai ales către Imperiul Habsburgic, unde au continuat să-şi dezvolte afacerile. Contactele cu românii nord-dunăreni au devenit mai dese, mai ales că unii aromâni s-au stabilit nu numai în Transilvania, dar chiar şi în Ţara Românească. Negustorii aromâni frecventau piaţa Ţării Româneşti suficient de mult încât să conştientizeze că vorbesc aceeaşi limbă cu românii de aici. La cererea unui grup de negustori aromâni din Serres, în 1838, principele Ţării Româneşti, Alexandru Dimitrie Ghica, le-a dat un învăţător şi cărţi româneşti „cât au putut duce trei catâri”, fiind astfel înfiinţată prima şcoală românească printre aromâni, care a funcţionat până în 1845. (rezumat www.historia.ro)

https://rural-braila.blogspot.com