Țara Românească a fost menționată pentru prima dată în 1441

 

 

       1441: Prima mențiune a Adunării Țării în Moldova pentru Țara Românească va fi menționată pentru prima dată în 1522.

                   Istorie:

        Țara Românească sau Rumânească, cunoscută istoric și ca Ungro-Vlahia (Zemli Ungrovlahiskoi în actele slavone) iar în limbile străine Valahia (germană Walachei, engleză Wallachia, franceză Valachie...) este un stat apărut în Evul Mediu, al cărui teritoriu a fost inițial limitat în nord de Munții Carpați și de o linie pornind din Munții Vrancei până la răsărit de cetatea Chilia inclusiv (mai târziu de râurile Milcov, Putna și Siret), în sud de Dunăre de la Turnu-Severin până la Silistra inclusiv, iar la est de Marea Neagră (mai târziu de Dunăre și de limitele raialei Ibrahilei sau Proilavonului, adică Brăilei). Locuitorii săi foloseau endonimul de „rumâni”, exonimele uzuale utilizate până în epoca modernă fiind „vlahi” sau mai savant și recent „valahi”. Moldovenii îi numeau „munteni”.

          În zilele noastre, denumirea se referă exclusiv la zona geografică din sudul României moderne, dintre Dunăre, Carpați și râurile Milcov, Putna și Siret.

           “Țara Românească a existat între secolele al XIV-lea și secolul al XIX-lea timp de mai bine de 500 de ani, ea începându-și existența ca stat independent odată cu Bătălia de la Posada în jur de 10 noiembrie 1330, și încheindu-și existența ca stat (devenit autonom dar tributar Imperiului Otoman) la data de 24 ianuarie/5 februarie 1862, când, după trei ani de uniune personală cu Moldova, s-a unit cu această țară pentru a forma bazele României moderne. Străinii denumeau Țara Românească: „Walachei”, „Wallachia”, „Valacchia”, „Valachie” sau „Iflak-eli”, denumiri românizate ca Valahia. Această denumire, de origine germanică, nu desemna numai Țara Românească ci multe alte țări locuite de populații latinești în contact cu germanicii, de la Marea Nordului („Valcheren”) până la Marea Neagră (țările române) trecând prin sudul Germaniei („Walchengau”, „Walchensee”) și prin spațiul iliric („Vlasina”, „Vlahina”, „Vlaška”, ș.a.m.d.). Cărturarii și cartografii medievali deosebeau Ungro-Vlahia (adică Vlahia dinspre Ungaria, anume Țara Românească), pentru a nu o confunda cu Moldova numită și Bogdano-Vlahia (adică Vlahia întemeiată de voievodul Bogdan de Dolha al Maramureșului), sau cu Transilvania.

          În documentele latinești era cunoscută ca Transalpina (adică dincolo de Alpii Transilvăneni, cum numesc occidentalii Carpații meridionali). După numele primului domnitor Basarab I, unii numeau Țara Românească: Basarabia sau Țara Basarabească, nume conservat de Moldoveni pentru regiunea malurilor Dunării și Mării Negre (numită de Turci Bugeac), când o căpătară sub domnia lui Alexandru cel Bun. Moldovenii numeau Țara Românească Muntenia, iar Turcii îi spuneau Iflak sau Kara-Iflak, în timp ce Moldovei îi spuneau Bogdan Iflak. Polonezii numeau Țara Românească Basarabia, iar pe Moldova o numeau Volohia.

            Denumirea de Valahia a apărut mai întâi în cronicile arabe din secolul al XIII-lea; în loc de Țaratul Vlaho-Bulgar arabii menționau în scris doar Valahia, cu indicarea precisă a coordonatelor geografice arabe (47° și 30 minute longitudine și 50° latitudine) și cu specificarea faptului că Valahia se numea în arabă „al-Awalak" iar locuitorii „ulaqut" sau „ulagh". Într-o altă cronică arabă (Rashid ad-Din’s) s-a mentionat cucerirea Valahiei în jurul anului 1270, de către tătarii lui Nogai; tot Rashid menționează că tătarii au trecut prin țara "qara ulagh" (vlahii negri) și au intrat în Transilvania unde i-au infrânt pe "ulagh" (vlahi). (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com