1913: România declară război Bulgariei, intrând în al doilea război balcanic

(Regele Carol 1, foto wikipedia)

1913: România declară război Bulgariei, intrând în al doilea război balcanic, alături de Grecia, Serbia, Muntenegru și Turcia.

Anul 1913 a fost anul de glorie al diplomaţiei şi al armatei române. Participarea victorioasă la Al Doilea Război Balcanic a asigurat României poziţia mult-visată de către politicienii noştri, cea de putere regională, care şi-a impus obiectivele strategice şi politice la “Conferinţa de pace de la Bucureşti”; stăpânirea asupra Cadrilaterului şi recunoaşterea drepturilor culturale pentru aromâni. Pentru câteva săptămâni, Bucureştiul a devenit centrul lumii prin organizarea conferinţei de pace. Numele României s-a aflat de mai multe ori pe prima pagină a marilor ziare ale vremii, dar mai ales pe buzele politicienilor Europei. Cei mai mulţi lăudau intervenţia energică a României, în timp ce agenţii lor încercau să intervină pe lângă rege, prim-ministru sau alţi politicieni în favoarea intereselor lor sau ale protejaţilor lor. Beţia succesului României, atât pe plan militar, cât şi pe plan diplomatic, a fost însă de scurtă durată şi nici măcar murăturile bulgarilor din Cadrilaterul anexat nu au reuşit să îi trezească la realitate pe politicienii români. O retrospectivă la un secol de la anul de glorie al României pe plan internaţional ne arată dimensiunea reală a succesului militar şi diplomatic din 1913.

În urma războiului ruso-turc din 1877, România, care până atunci fusese un stat autonom în Imperiul Otoman, a obţinut independenţa. Rolul ei în război de partea ruşilor i-a asigurat recunoaşterea independenţei pe plan internaţional, statut consfinţit prin Tratatul de la Berlin din 1878. Rusia, pe de altă parte, a obţinut din partea turcilor teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, cunoscut sub numele Dobrogea;şi apoi a procedat la un schimb cu România, care a primit Dobrogea pentru sudul Basarabiei.

Dobrogea şi Cadrilaterul, mărul discordiei dintre români şi bulgari

În 1878, majoritatea populaţiei din Dobrogea era turcă şi tătară, doar în proporţie redusă erau români, ruşi şi bulgari. Pentru a justifica drepturile României asupra teritoriului, discursul politic şi istoriografic românesc invocă efemera stăpânire a lui Mircea cel Bătrân în jurul anului 1400 în Dobrogea, un argument „istoric” din aceeaşi categorie cu invocarea stăpânirii maghiare în Transilvania de către iredentismul maghiar. Acelaşi discurs al drepturilor „istorice” asupra Dobrogei l-au avut şi bulgarii.

Chestiunea aromânilor din Imperiul Otoman, între politică naţională şi obiectiv strategic

Izvoarele bizantine şi apoi cele otomane atestă încă din Evul Mediu existenţa vlahilor în sudul Dunării până în Munţii Pindului şi până pe coasta Mării Adriatice. Vlahii din centrul Peninsulei Balcanice sunt cunoscuţi publicului românesc mai mult sub numele de aromâni. Ocupaţia preponderentă a vlahilor era păstoritul, doar o parte dintre ei implicându-se, începând cu secolul al XVII-lea, în comerţ. Atât păstoritul, cât şi comerţul i-au adus pe vlahii balcanici în contact cu românii nord-dunăreni. Miron Costin şi Dimitrie Cantemir au remarcat că ei vorbesc aceeaşi limbă ca moldovenii, însă „mai stricată”, adică cu regionalisme specifice şi cu influenţe greceşti. În secolul al XVIII-lea, aromânii au dezvoltat comerţul internaţional dintre Imperiul Otoman şi centrul Europei şi, astfel, oraşul Moscopole, azi doar un sat din sudul Albaniei, a fost pentru câteva decenii al doilea oraş ca populaţie din Balcani (peste 30.000 locuitori). Dezvoltarea economică rapidă a determinat nu numai o intensă activitate culturală, prin construirea de biserici cu arhitectură şi pictură impresionante, prin funcţionarea unei tipografii, singura din Balcani în afara capitalei otomane, şi prin înfiinţarea Noii Academii, dar a atras şi interesul vecinilor turci şi albanezi. Jefuirea şi distrugerea oraşului Moscopole în 1769 a provocat un exod al populaţiei aromâne, mai ales către Imperiul Habsburgic, unde au continuat să-şi dezvolte afacerile. Contactele cu românii nord-dunăreni au devenit mai dese, mai ales că unii aromâni s-au stabilit nu numai în Transilvania, dar chiar şi în Ţara Românească. Negustorii aromâni frecventau piaţa Ţării Româneşti suficient de mult încât să conştientizeze că vorbesc aceeaşi limbă cu românii de aici. La cererea unui grup de negustori aromâni din Serres, în 1838, principele Ţării Româneşti, Alexandru Dimitrie Ghica, le-a dat un învăţător şi cărţi româneşti „cât au putut duce trei catâri”, fiind astfel înfiinţată prima şcoală românească printre aromâni, care a funcţionat până în 1845. (rezumat www.historia.ro)

https://rural-braila.blogspot.com

1441: Prima mențiune a Adunării Țării în Moldova

(Repartiția actuală a teritoriului moldovenesc, foto wikipedia)

1441: Prima mențiune a Adunării Țării în Moldova; în Țara Românească va fi menționată pentru prima dată în 1522.

Moldova (în engleză Moldavia, în germană Moldau, în franceză Moldavie, în rusă Молдавия, Молдова, în turcă Boğdan, în poloneză Mołdawia) este o regiune istorică și geografică a Europei, delimitată la vest de către Carpații Orientali și la est de către râul Nistru și care corespunde vechiului Principat al Moldovei. În prezent, arealul este împărțit între România, Republica Moldova și Ucraina. Suprafața cumulată a acestor teritorii (în limitele administrative actuale) este de 86.783 km², dintre care 35.806 km² în România (cele 8 județe ale Moldovei Occidentale cuprinzând Bucovina de Sud), 29.680 km² în Republica Moldova (partea din dreapta Nistrului cunoscută și ca Basarabia) și 21.297 km² în Ucraina (regiunea Cernăuți cuprinzând Bucovina de Nord, ținutul Herței și ținutul Hotinului, și cele 9 raioane din Bugeac). În sensul acelor de ceasornic, Moldova se învecinează la vest cu Transilvania și Maramureșul, la nord-vest cu Galiția, la nord și nord-est cu Podolia, la est cu Edisanul, la sud-est cu Marea Neagră, iar la sud cu Dobrogea și Muntenia.

Actualmente sensul termenului este echivoc, noțiunea fiind folosită pentru a desemna fie numai teritoriul aparținând României, fie numai pe cel al Republicii Moldova, fie întregul spațiu istoric și geografic omonim, descris în acest articol. Istoric vorbind, termenul a fost folosit pentru a desemna mai multe entități politice și administrative.

Populația arealului moldovenesc este formată, majoritar, de către etnici români numiți moldoveni, amestecați, în proporții variabile în nord, est și sud-est (înafara frontierelor actuale ale României), în principal cu populații de origine slavă.

Țara Românească sau Rumânească, cunoscută istoric și ca Ungro-Vlahia (Zemli Ungrovlahiskoi în actele slavone) iar în limbile străine Valahia (germană Walachei, engleză Wallachia, franceză Valachie...[a]) este un stat apărut în Evul Mediu, al cărui teritoriu a fost inițial limitat în nord de Munții Carpați și de o linie pornind din Munții Vrancei până la răsărit de cetatea Chilia inclusiv (mai târziu de râurile Milcov, Putna și Siret), în sud de Dunăre de la Turnu-Severin până la Silistra inclusiv, iar la est de Marea Neagră (mai târziu de Dunăre și de limitele raialei Ibrahilei sau Proilavonului, adică Brăilei). Locuitorii săi foloseau endonimul de „rumâni”, exonimele uzuale utilizate până în epoca modernă fiind „vlahi” sau mai savant și recent „valahi”. Moldovenii îi numeau „munteni”.

În zilele noastre, denumirea se referă exclusiv la zona geografică din sudul României moderne, dintre Dunăre, Carpați și râurile Milcov, Putna și Siret.

Țara Românească a existat între secolele al XIV-lea și secolul al XIX-lea timp de mai bine de 500 de ani, ea începându-și existența ca stat independent odată cu Bătălia de la Posada în jur de 10 noiembrie 1330, și încheindu-și existența ca stat (devenit autonom dar tributar Imperiului Otoman) la data de 24 ianuarie/5 februarie 1862, când, după trei ani de uniune personală cu Moldova, s-a unit cu această țară pentru a forma bazele României moderne. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

David Emmanuel, fost matematician român,

întemeietorul școlii matematice moderne din România

(David Emmanuel, foto wikipedia)

David Emmanuel (n. 31 ianuarie 1854, București - d. 4 februarie 1941, București) a fost matematician român. Este considerat drept întemeietorul școlii matematice moderne din România. A fost membru de onoare (din 1936) al Academiei Române.

Biografie: Tinerețea

S-a născut într-o familie săracă și numeroasă, fără posibilități materiale. A efectuat școala primară la Ploiești (1861 - 1864), ca în perioada 1865 - 1873 să parcurgă ciclul gimnazial la Gh. Lazăr și Gh. Șincai. Încă din tinerețe și-a dovedit înclinația către matematică. Ca elev, dădea meditații pentru a se putea întreține.

După nenumărate lipsuri și greutăți, reușește să plece la Paris pentru perioada 1873 - 1879. Aici urmează cursurile de matematici superioare la Facultatea de Științe și la École Pratique des Hautes Études. În anul 1879 își ia doctoratul la Sorbona cu teza Étude des intégrales abéliennes de troisième espèce, devenind astfel al doilea român, după Spiru Haret, doctor în matematici la Sorbona.

Activitatea pedagogică

În 1881, David Emmanuel devine profesor suplinitor la Catedra de Algebră și Geometrie Analitică la Facultatea de Științe din București, apoi la Școala Specială de Artilerie și Geniu.

În 1882 intră ca profesor de algebră superioară și de teoria funcțiilor la facultatea de Știință a Universității din București. Aici, în 1888, a ținut primele cursuri de teoria grupurilor și de teoria lui Galois. Printre studenții săi se numără Gheorghe Țițeica, Traian Lalescu și Simion Stoilow.

A fost președintele primului congres de matematică desfășurat în România. Sedința de deschidere a Congresului a avut loc în Aula Magna a Universității din Cluj, la data de 9 mai 1929.

Biroul Congresului l-a avut ca președinte de onoare pe profesorul David Emmanuel, președinți: Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu și I. Ionescu, iar secretar general, Petru Sergescu. Lucrările s-au desfășurat pe patru secțiuni: Algebră și Analiză (prezidată de Simion Stoilow și Constantin Popoviciu), Geometrie (prezidată de Simion Sanielevici), Matematici aplicate (prezidată de Em. Filipescu, Theodor Angheluță și A. Maior), Istoria și didactica matematicii (prezidată de G. Bratu, G. Iuga și Octav Onicescu).

David Emmanuel a avut un rol important în introducerea în România a studiului matematicilor moderne și în abordarea riguroasă a acestora.

Printre studenții săi cei mai notabili se pot enumera, Țițeica, Lalescu, Davidoglu, Pompeiu, Sanielevici, Myller, Onicescu, Moisil, Nicolescu, Vâlcovici, Froda și alții.

Activitatea științifică

Cercetările sale au avut ca obiectiv principal teoria funcțiilor eliptice și a obținut diverse rezultate originale în acest domeniu. A îmbinat ideile lui Weierstrass cu acelea ale lui Cauchy.

În cercetările sale a mai fost influențat de spiritul riguros al lui Cauchy, Puiseux, Briot, Bouquet. (rezumat wikiedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1848: poezia „Un răsunet", de Andrei Mureșanu, a devenit Imnul de Stat al României, cunoscut sub titlul „Deșteaptă-te, române!"

(Portretul al lui Andrei Mureşanu, foto wikipedia)

1848: În revista „Foaie pentru minte, inima și literatură" a apărut poezia „Un răsunet", de Andrei Mureșanu. Din data de 24 ianuarie 1990, această poezie, pe muzica lui Anton Pann, a devenit Imnul de Stat al României, cunoscut sub titlul „Deșteaptă-te, române!".

Andrei Mureșanu, scris și Mureșianu, (n. 16 noiembrie 1816, Bistrița - d. 12 octombrie 1863, Brașov) a fost un poet și revoluționar român din Transilvania. Născut în familia unui mic întreprinzător, a studiat filozofia și teologia Greco- Catolica la Blaj, lucrând apoi ca profesor la Brașov, începând cu 1838. A început să publice poezie în revista Foaie pentru minte, inimă și literatură. S-a numărat între conducătorii Revoluției din 1848, ca membru în delegația Brașovului la Adunarea de la Blaj, în mai 1848. Poemul său Un răsunet, scris la Brașov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii mele), poem denumit ulterior Deșteaptă-te, române!, a devenit imn revoluționar - fiind numit de Nicolae Bălcescu „Marseilleza românilor”. În 1990 Deșteaptă-te, române! a devenit imnul de stat al României. După Revoluția de la 1848 Mureșanu a muncit ca traducător la Sibiu și a publicat în revista Telegraful Român, operele sale având tentă patriotică și de protest social. În 1862 poeziile sale au fost adunate într-un volum. Având sănătatea precară, a murit în 1863 la Brașov.

Anton Pann (născut: Antonie Pantoleon-Petroveanu; data nașterii incertă, între 1796-1798, Sliven, Imperiul Otoman, azi Bulgaria - d. 2 noiembrie 1854, București, Țara Românească) a fost un poet, profesor de muzică religioasă, protopsalt, compozitor de muzică religioasă, folclorist, literat și publicist român, compozitor al muzicii imnului național al României. A fost supranumit de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb” în poemul Epigonii. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1954: S-a inaugurat podul cu tablier metalic peste Dunăre la Giurgiu, numit "Podul Prieteniei"

(Podul Prieteniei Giurgiu-Ruse, foto wikipedia)

1954: S-a inaugurat podul cu tablier metalic peste Dunăre la Giurgiu, numit Podul Prieteniei, pe atunci cel mai mare pod combinat (de cale ferată și rutier) din Europa, construit în doi ani și jumătate, în colaborare cu alte țări vecine.

Deschis la 20 iunie 1954, și proiectat de V. Andreev, podul are 2,8 kilometri lungime, și este unul dintre cele două poduri peste Dunăre, alături de Podul Calafat-Vidin, în sectorul de graniță dintre România și Bulgaria, restul traficului fiind preluat de bacuri. Are atât o punte rutieră cu două benzi, cât și una pentru traficul feroviar, precum și trotuare pentru pietoni. Secțiunea centrală de 85 m lungime poate fi ridicată pentru a permite trecerea navelor mai mari. Această secțiune centrală mobilă este supusă periodic la revizii de către partea română, în atribuțiile căreiă intră buna ei funcționare. Construcția a durat doi ani și jumătate și a beneficiat de sprijinul URSS.

Istorie

Studiile privind posibilitatea de a construi un pod peste Dunăre și de a implementa astfel o cale de comunicație între Europa de Vest și Centrală pe de o parte, și peninsula Balcanică pe de alta, încep încă de la sfârșitul Războiului Crimeei (1853–1856). Construcția podului peste acest sector navigabil al râului a fost gândită și în contextul construcției liniei de cale ferată. Sub presiunea Austro-Ungariei, Imperiul Otoman a colaborat la construcția liniei Viena – Belgrad – Sofia – Constantinopol, cu ramificație de la Niš la Salonic.

La trei ani după Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, care a dus la independența României și crearea unei Bulgarii autonome – în 1881, s-au stabilit primele contacte între principatele Bulgariei și României, la care s-a discutat și posibilitatea de construcție a podului peste Dunăre.

După al Doilea Război Mondial, s-au reluat negocierile cu privire la construcția podului peste Dunăre, care să lege malul românesc de cel bulgar. Obiectul a fost numit „889”. În decizia sa din 11 martie 1950, Biroul Politic al CC al Partidului Comunist Bulgar și-a exprimat acordul cu condițiile oferite de din partea guvernului sovietic pentru construirea unui pod peste Dunăre în zona desemnată – Giurgiu-Ruse, precum și cu încredințarea lucrărilor de construcție Ministerului Transporturilor din Uniunea Sovietică.

Podul a fost dat în folosință la 21 iunie 1954.

Întrucât de la construire podul nu a avut o renovare masivă, de partea română s-au efectuat lucrări de reamenajare a accesului și reabilitare a podului în anii 2015–2016. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Larisa Iordache, gimnastă română, medaliată olimpică, împlinește astăzi 23 de ani

(Larisa Iordache, foto wikipedia)

Larisa Iordache (n. 19 iunie 1996, București) este o gimnastă română, medaliată olimpică, mondială și europeană, câștigătoare a medaliei de bronz în proba pe echipe la olimpiada din 2012, cvadruplă medaliată mondială și de 12 ori medaliată europeană. S-a antrenat la Colegiul Național Sportiv „Cetate Deva” iar mai apoi a ajuns la lotul olimpic de la Izvorani. Începând cu februarie 2019, Larisa se antrenează alături de Octavian Bellu și Mariana Bitang.

Biografie

Larisa Iordache s-a născut la București pe 19 iunie 1996 și provine dintr-o familie de sportivi. Fratele ei practică fotbal de performanță, mama ei a făcut handbal, iar tatăl fotbal. S-a apucat de gimnastică întâmplător după ce a fost remarcată în parc de către Mariana Câmpeanu, antrenoarea clubului Dinamo pentru ambiția de care dădea dovadă încercând să meargă pe role. A cucerit prima medalie de campioană națională la 8 ani, la concursul "Mica Gimnastă".

"E unică în gimnastică", o caracterizează Mariana Bitang pe Larisa, despre care mai spune că: “Are explozie, are viteză, este o combinație între dificultate acrobatică și veleități artistice. Pe Larisa e dificil să o bagi într-un tipar. Tot ce-mi doresc este ca ea să fie un nou reper în gimnastica mondială, precum celelalte campioane ale noastre. Să fie Larisa Iordache!”.

Cariera la senioare

La începutul lunii martie, Iordache a concurat la American Cup în New York, Statele Unite ale Americii unde s-a clasat pe locul al treilea cu un total de 59.332, în spatele americancelor Jordyn Weiber și Aly Raisman.

În aprilie, Iordache a participat la un amical împotriva Franței în Cholet, Franța. A ajutat echipa să câștige competiția pe echipe, iar la individual compus a obținut medalia de aur cu un total de 60.150 de puncte. Același lucru s-a întâmplat și spre finalul lunii, Iordache câștigând la individual compus (59.750) și cu echipa o competiție amicală în Ulm, Germania.

La începutul lunii iulie, Iordache a ajutat echipa să câștige un amical care a avut loc la București împotriva Franței, Germaniei și Italiei. Larisa a luat aurul și la individual compus cu un total de 60.850 de puncte.

Campionatul european din 2012 a fost primul ca senioară al Larisei Iordache. Competiția a fost găzduită de orașul Bruxelles în perioada 9–13 mai. Larisa a participat în calificări la proba pe echipe, executând la fiecare aparat la fel ca și în finală. Delegația României a obținut prima medalie de aur în finala pe echipe. În finala de la bârnă, Iordache a câștigat medalia de argint fiind depășită. La sol, românca a obținut clasarea pe prima treaptă a podiumului cu nota 15.233. Larisa Iordache a cucerit în total trei medalii, la egalitate cu Cătălina Ponor.

La sfârșitul lunii iulie, Iordache a reprezentat România la Jocurile Olimpice de vară din 2012 în Londra, Marea Britanie. Înaintea competiției, ghinionul a lovit-o pe Larisa, dezvoltând o fasceită plantară la piciorul stâng, provocând durere severă. La antrenamentul pe podium Iordache a făcut integralele doar la bârnă și paralele. Mariana Bitang a declarat ulterior că sunt ”50 la sută șanse” ca Larisa să concureze la toate cele patru aparate. În cele din urmă, în calificări, Larisa a făcut un concurs complet, calificându-se astfel în finala la individual compus cu un total de 57.800 și ajutând echipa să acceadă în finala olimpică de pe a patra poziție. În ciuda problemelor și a durerilor accentuate, Larisa a contribuit la medalia de bronz a echipei pe toate cele patru aparate. În finala de la individual compus s-a clasat a noua (57.965), iar în cea de la bârnă a șasea (14.200). Jocurile Olimpice au fost ultima competiție a Larisei din 2012.

Larisa Iordache a câștigat bronzul la Jocurile Olimpice ”cu o gaură în palmă și cu sânge pe bară”, așa cum a declarat Mariana Bitang. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1951: A început deportarea în Bărăgan

(foto: www.vice.com)

1951 A început deportarea în Bărăgan a persoanelor care locuiau la 25 km de granița României cu Iugoslavia.

Deportările în Bărăgan au fost o acțiune întreprinsă în anii 1950 de regimul comunist din România, care a început prin relocarea forțată în Câmpia Bărăganului a populației dintr-o rază de aproximativ 25 km de granița cu Iugoslavia, din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, în urma conflictului izbucnit între Stalin și liderul comunist de la Belgrad, Iosip Broz Tito și, odată efectuat acest „transfer de amploare de dislocare”, a continuat prin condamnarea la muncă silnică a cetățenilor socotiți de regim ca fiind „nesiguri” sau „dușmani”.

Bărăganul ca zonă de deportare între 1950 și 1989

Primul val de deportați provenea din spațiul de 25 km de-a lungul frontierei iugoslave, care se întindea între satele Beba Veche (județul Timiș) și Gruia (județul Mehedinți), acoperind un număr de 203 localități. Au fost deportate și persoane de pe insula Ada Kaleh. În 1956 deportații din primul val au fost autorizați să se întoarcă pe meleagurile lor natale, dar nu și-au mai putut recăpăta casele.

Premise

În contextul încordării relațiilor dintre România și Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, granița dintre cele două țări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la București. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept "elemente cu un factor ridicat de risc". Urmând modelul sovietic, a fost emis H.C.M. nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificat prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, care reglementa parțial problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane, autorizându-se în acest sens Ministerul Afacerilor Interne. În document se prevedea că:

Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-și justifică prezența în acele centre, precum și mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările față de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate.

Această Hotărâre a Consiliului de Miniștri a creat cadrul prielnic desfășurării acțiunilor de deportare plănuite anterior. Aceasta urma să fie a doua mare deportare din istoria contemporană a României, după deportările din ianuarie 1945 când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani, au fost deportați în Uniunea Sovietică. Spre deosebire de prima deportare, de această data s-a ales ca destinație stepa Bărăganului, o zonă subdezvoltată și foarte puțin populată. Din acest punct de vedere operațiunea coincidea cu o acțiune de colonizare a regiunii.

Planurile urmăreau, după cum s-a descoperit ulterior într-un document redactat în 1956 la Timișoara, "igienizarea Banatului" urmărea, în primul rând, curățarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor. În al doilea rând se urmărea îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comuniști. Au fost vizați marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriași, hangii sau deținători de restaurante, refugiați basarabeni (2998 de familii, adică 8477 de persoane) sau macedoneni, foști membri în forțele armate germane, cetățeni străini, rude ale refugiaților, simpatizanți ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialități demise, rude ale contra-revoluționarilor și toți care i-au sprijinit, activiști politici și pentru drepturile cetățenești, foști oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.

Cronologia evenimentelor

În noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945. Un număr de 12791 de familii, respectiv 40320 de persoane, din 258 de localități situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele județe Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au fost ridicate din căminele lor și deportate în Bărăgan. Au fost duși români, germani, sârbi, bulgari, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei, aromâni. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com