1987 - Organizația Mondială a Sănătății a declarat “Ziua mondială fără tutun”

(Ziua mondială a tutunului. Ștampila din Paraguay, 2007, foto wikipedia)

Ziua mondială fără tutun

Ziua Mondială fără Tutun se serbează în toată lumea, în fiecare an pe 31 mai. Se intenționează să se încurajeze o perioadă de abstinență de 24 de ore de la toate formele de consum de tutun din întreaga lume. Ziua este menită, de asemenea, să atragă atenția asupra prevalenței răspândite a consumului de tutun și asupra efectelor negative asupra sănătății, care în prezent duc la peste 7 milioane de decese în fiecare an la nivel mondial, dintre care 890 000 sunt rezultatul expunerii nefumătorilor la afecțiuni secundare, fumul altor fumători. În ultimii peste douăzeci de ani, ziua a fost întâmpinată cu entuziasm și rezistență în întreaga lume de la guverne, organizații de sănătate publică, fumători, cultivatori și industria tutunului.

Organizația Mondială a Sănătății a declarat această zi, "Ziua Mondială fără Tutun" în anul 1987 într-o inițiativă de a atrage atenția asupra pericolul utilizării tutunului pentru societate, nu numai pentru fumători.

Din 1990, sloganul acestei zile diferă în fiecare an.

1990 : Copilărie și tinerețe fără tutun

1991 : Locurile publice: mai bune fără tutun

1992 : Locurile de muncă fără tutun: mai sigure și mai sănătoase

1993 : Servicii de sănătate: ferestrele noastre pentru o lume fără tutun

1994 : Media și tutunul: transmite mesajul lumii

1995 : Tutunul este mai scump decât se crede

1996 : Sportul și artele în afara tutunului: jucați, câștigați fără tutun

1997 : Toți uniți pentru o lume fără tutun

1998 : Tinerii împotriva tabagismului

1999 : Sevrajul tabagic

2000 : Fumatul ucide - Nu te lăsa înșelat

2001 : Fumatul celor de lângă tine te poate ucide

2002 : Sporturi fără tutun - Jucați curat!

2003 : Filmul sau moda fără tutun

2004 : Tutunul și sărăcia

2005 : Profesioniștii de sănătate împotriva fumatului

2013 : Radio Republica Verde rulează! Fără tutun.

2014 : Cresterea taxelor pentru tutun

2015 : Opriți comerțul ilicit cu produse din tutun

2016 : Pregătiți-vă pentru un ambalaj simplu

2017 : Tutunul – o amenințare în calea dezvoltării.

(de la Wikipedia, enciclopedia liberă)

https://rural-braila.blogspot.com

Brăileanca Anișoara Cușmir cucerește locul întâi la săritura în lungime, acum 39 de ani

(foto wikipedia)

1980: Campionatul internațional de atletism. Anișoara Cușmir cucerește locul întâi la săritura în lungime, realizând una din cele mai bune performanțe mondiale la această probă: 7 metri.

Anișoara Cușmir-Stanciu (n. 28 iunie 1962, Brăila, România) este o atletă română, laureată cu aur la Los Angeles 1984 la săritură în lungime. Sportivă la Clubul "Steaua" în anul 1984 a primit gradul de locotenent, ulterior în 1988 a devenit locotenent major. După retragerea din activitatea competițională a devenit antrenoare la Secția de atletism a Clubului Steaua.A studiat la ,,Colegiul National Gh. M. Murgoci" Braila. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1940: Olwaffen Pakt, („pactul petrolului”), adâncește dependența față de Germania hitleristă a economiei naționale

(foto: www.art-emis.ro)

1940: Acord economic româno–german (Olwaffen Pakt, „pactul petrolului”), care adâncește dependența față de Germania hitleristă a economiei naționale. România renunță astfel la declarația de neutralitate din 7 septembrie 1939.

Misiunea Militară Germană în România

Venirea Misiunii Militare Germane în România a fost legată, în literatura de specialitatea predecembristă, de numele lui Ion Antonescu. Dar bazele acestei colaborări au fost puse încă în mai 1940. Pactul cunoscut sub denumirea „Der Ol-Waffen Pakt", semnat, după îndelungate tratative, la 29 mai 1940, imediat după capitularea Franţei, a marcat prima fază a negocierilor pe care România le va purta în scopul aducerii unei misiuni militare germane în ţară. Complicarea situaţiei din sud-estul Europei, ameninţările sovietice la adresa României, care atingeau, de fapt, şi interesele Germaniei în zonă, l-au determinat pe Hitler să dea curs cererii regelui Carol de a trimite în România o misiune militară cu „trupe de instrucţie" pentru apărarea antiaeriană şi antitianc. Schimbarea politică internă din România de la începutul lunii septembrie 1940 nu a schimbat planurile guvernului german.

Prezenţa trupelor germane în România urma să asigure controlul Germaniei asupra zonei petrolifere şi să prevină un eventual atac sovietic asupra acesteia. Conducătorul Statului Român şi-a arătat disponibilitatea de a primi trupele germane. Hitler a aşteptat normalizarea situaţiei din România şi a trimis o delegaţie la negocieri. Conducătorul acestei delegaţii, general-locotenent Kurt von Tippelskirch, a primit de la Führer însărcinarea expresă de a constata gradul de dotare al armatei şi de a recepta dorinţele părţii române privind ajutorul militar german. La 17 septembrie 1940, Tippelskirch a părăsit ţara, iar pe 19 octombrie 1940 propunerile româneşti au fost înaintate lui Hitler. În paralel, la Bucureşti au continuat discuţiile privind colaborarea concretă româno-germană. La 21 octombrie 1940 a fost semnat Protocolul privind Misiunea Militară Germană, din partea României de către generalul Tătăranu, iar din partea germană de către dr. Lohmann. În afară de sprijinul pe care îl oferea, Misiunea Militară Germană a constituit, în acelaşi timp, unul dintre punctele de divergenţă între autorităţile celor două ţări, mai ales în ceea ce priveşte aprovizionarea şi neregulile săvârşite de soldaţii germani pe teritoriul României.

Primele formaţiuni de comandament ale Misiunii, conduse de generalul de cavalerie Erik Hansen, generalul Wilhelm Speidel, comandantul forţelor de aviaţie şi generalul Arthur Hauffe, şeful de stat major, au sosit la Bucureşti la 12 octombrie 1940. La 11 noiembrie 1940 în România se găseau 22.430 militari germani, dintre care 890 ofiţeri şi 21.540 soldaţi. La 24 decembrie 1940, Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat înainta Ministerului Apărării Naţionale o situaţie centralizatoare cuprinzând cheltuielile efectuate până la acea dată pentru Misiunea Militară Germană aflată în România. Totalul cheltuielilor se ridica la 184.879.596 lei.

Pe 23 august 1939 Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat pactul Ribbentrop-Molotov, al cărui protocol secret prevedea împărțirea Poloniei și României între cele două puteri totalitare. În România, URSS revendica Bucovina de Nord și Basarabia. În septembrie, Polonia este invadată și împărțită conform pactului. România a rămas, oficial, o țară neutră, dar a adăpostit refugiații polonezi și, mai ales, a transportat armata, guvernul și tezaurul băncii poloneze de la frontiera din Bucovina până în teritoriul britanic (Alexandria din Egipt), prin căile ferate, șoselele și porturile românești de la Marea Neagră, mulțumită mobilizării CFR, SMR și LARES. (scrie Dr. Vlad Hogea, 10 Ianuarie 2018, www.art-emis.ro)

https://rural-braila.blogspot.com

1986: Comunitatea Europeană adoptă steagul european

(steag Uniunea Europeana, foto wikipedia)

1986: Comunitatea Europeană adoptă steagul european.

Comunitatea Europeană a fost înființată la Roma sub numele de Comunitatea Economică Europeană (CEE), la data de 25 martie 1957, de către cele șase state membre (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda) ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Constituirea CE a avut la bază Tratatul privind constituirea Comunității Europene. Denumirea sa inițială a fost Tratatul privind constituirea Comunității Economice Europene, actul având însă și alte denumiri uzuale, cum ar fi „Tratatele de la Roma” sau „Tratatul CEE” Clauzele tratatului au fost elaborate în cea mai mare parte în cadrul Conferințelor de la Bilderberg. Concomitent cu CE s-a constituit și Comunitatea Europeană a Atomului (CEA, astăzi Euratom). Împreună cu CECO (constituită deja din 1951) au apărut atunci trei comunități, numite și Comunitățile Europene. Prin Tratatul de fuziune au fost puse bazele unor organe comune de conducere, printre acestea numărându-se Comisia și Consiliul unic. Constituită inițial pe o perioadă limitată la 50 de ani, CECO a fost integrată în CE în anul 2001 prin Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare în 2003). CECO nu mai este deci o instituție de sine stătătoare.

Odată cu constituirea Uniunii Europene (UE), s-a schimbat și denumirea CEE în „Comunitatea Europeană”, urmând ca „Tratatul CEE” să devină „Tratatul CE”. Aceste schimbări au exprimat transformările calitative suferite de CEE de la o simplă comunitate economică la o uniune politică. Cu toate acestea, existența celor trei comunități subsidiare (CECO, CEA, CE) nu a avut nimic de suferit în urma acestei noi denumiri, deoarece aceasta nu presupunea și unificarea formală a celor trei comunități.

În procesul de constituire al UE au fost redenumite și alte organe ale CE:

- Consiliul Comunităților Europene poartă din 8 noiembrie 1993 denumirea de Consiliul Uniunii Europene.

- Comisia Comunităților Europene s-a transformat în Comisia Europeană.

- Curtea de conturi și-a schimbat denumirea pe 17 ianuarie 1994 în Curtea Europeană de Conturi. Actele juridice adoptate de aceste organe rămân în continuare acte juridice ale fiecărei comunități în parte.

Datorită scăderii importanței CECO și al rolului restrâns al EURATOM, CE a devenit azi nucleul Comunităților Europene, care reprezintă la rândul lor primul și cel mai important pilon al Uniunii Europene. Obiectivul acestora constă în realizarea unei piețe comune și – pornind de la aceasta – a unei uniuni economice și monetare. Pe lângă aceasta, CE răspunde de o serie de alte domenii politice, cum ar fi: transporturile, protecția socială, cercetarea și tehnologiile moderne, sănătatea, educația, cultura, protecția consumatorilor, dezvoltarea economică.

În anul 2002, clauzele prevăzute în Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului au fost asimilate în Tratatul CE, deoarece Tratatul CECO expirase după perioada stabilită de 50 de ani. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Ștefan Augustin Doinaș – autorul poeziei “Mistreţul cu colţi de argint” a decedat acum 17 ani

(Ștefan Augustin Doinaș, foto wikipedia)

Ștefan Augustin Doinaș (n. Ștefan Popa, 26 aprilie 1922, Cherechiu, județul Arad - d. 25 mai 2002, București) a fost un poet, eseist, traducător, deținut politic, academician, și politician român, senator în legislatura 1992-1996, ales în municipiul București pe listele partidului Alianța Civică. Senatorul Ștefan Popa l-a înlocuit pe senatorul René-Radu Policrat de la data de 22 februarie 1993. În cadrul activitǎții sale parlamentare, Ștefan Popa a inițiat două propuneri legislative.

Biografie

Ștefan Augustin Doinaș (pseudonimul literar al lui Ștefan Popa) s-a născut la 26 aprilie 1922 în localitatea Cherechiu, comuna Sântana din județul Arad (interbelic), "într-o casă de oameni înstăriți" (este expresia folosită chiar de poet, într-o convorbire din 1998 cu publicistul Emil Șimăndan).

Împrejurarea, norocoasă în perioada dinainte de război, se va dovedi nefastă după instaurarea comunismului ("Pe vremea represiunii comuniste părinții mei au fost declarați chiaburi. În fond, erau proprietarii a 16 ha de pământ!").

Viitorul poet urmează școala primară în satul natal ("în satul meu se făcea o școală extrem de serioasă..."), iar apoi Liceul Moise Nicoară la Arad (care "avea un extraordinar director, pe Ascaniu Crișan, profesor de matematici").

Profesorul de română care îl cucerește pe tânărul venit de la țară este Alecu Constantinescu (tatăl dramaturgului Paul Everac).

Încă din liceu, Ștefan Augustin Doinaș citește poezie ( Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Coșbuc, dar și Tudor Arghezi, Ion Barbu, Stephane Mallarmé, Paul Valéry) și critică de poezie ("mențiunile critice ale lui Perpessicius... ... alături de el, adevăratul meu dascăl de poezie a fost Vladimir Streinu").

În toamna anului 1941, absolventul de liceu pleacă la Sibiu - unde se refugiase Universitatea clujeană, după trecerea Ardealului de Nord sub jurisdicție maghiară - și se înscrie la Medicină, dar încă din primul an frecventează și cursurile de la Litere și Filosofie.

În anul 1944 se transferă la această facultate, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga, la istoria culturii, pe Liviu Rusu, la estetică, pe D.D. Roșca, la istoria filosofiei și la filosofia generală. Activează în cadrul Cercului literar de la Sibiu, alături de Ion Negoițescu, Radu Stanca, Ion Dezideriu Sîrbu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruș, Radu Enescu ș.a.

În 1948 absolvă facultatea și se întoarce ca profesor în satul său natal; predă apoi româna la Hălmagiu și, în continuare, la Gurahonț, cheltuind în total cu profesoratul șapte ani (în această perioadă scrie o piesă de teatru, Brutus și fiii săi, un ciclu de sonete intitulat Sonetele mâniei etc.).

În 1955 renunță la învățământ și se stabilește la București, unde îi reîntâlnește pe unii dintre "cerchiști". Împreună cu ei își face iluzia că, după moartea lui Stalin și venirea la putere în URSS a lui Hrușciov, se va produce și în România un "dezgheț".

Trăiește din stilizări și reușește să publice și câte ceva din textele proprii, iar la 1 ian. 1956 se angajează ca redactor la revista Teatru, datorită intervenției lui Radu Stanca.

Mistreţul cu colţi de argint

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea

prin inimă neagră de codru trecea.

Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,

cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse

mistreţul cu colţi de argint, fioros,

ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse

copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,

mistreţul acela nu vine pe-aici.

Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,

ori vulpile roşii, ori iepurii mici...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte

privea printre arbori atent la culori,

lăsând în culcuş căprioara cuminte

şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:

- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn

mistreţul cu colţi de argint, nu departe:

veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,

zicea servitorul privindu-l isteţ.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:

- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,

mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:

veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

https://Versuri.ro/w/cw17

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,

zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:

- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc

mistreţul cu colţi de argint, din poveste:

veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,

zicea servitorul râzând cu dispreţ.

Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...

Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii

cum stă în amurg, la izvor aplecat,

veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii

îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,

oprind vânătoarea mistreţului meu?

Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?

Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,

chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.

Ascultă cum latră copoii gonindu-l...

Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.

Să suni până mor, către cerul senin...

Atunci asfinţi după creste luna

şi cornul sună, însă foarte puţin.

(rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Fănuș Neagu – scriitor brăilean ar fi împlinit astăzi 87 de ani

(Fănuș Neagu, foto cinemagia.ro)

Fănică (Fănuș) Neagu (n. 5 aprilie 1932, Grădiștea-de-Sus, județul interbelic Râmnicu Sărat — acum în județul Brăila, România – d. 24 mai 2011, București) a fost un povestitor, memorialist, nuvelist, romancier și dramaturg român. A colaborat adeseori în cinematografie ca scenarist sau creator de dialoguri. A îndeplinit funcția de director al Teatrului Național din București (1993-1996); a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1993 și membru titular în anul 2001.

Studii

S-a născut la 5 aprilie 1932, în orașul Grădiștea-de-Sus din județul Râmnicu Sărat, într-o familie de țărani. A studiat primii cinci ani de școală primară în satul natal. Își continuă studiile între 1944 și 1948 la Liceul Militar din Iași (trei ani îi urmează la Liceul Militar din Câmpulung-Muscel). Urmează apoi Școala Pedagogică nr. 2 din București, iar în 1951 devine cursant al școlii de literatură „Mihai Eminescu” până în anul 1952, fiind coleg de generație cu Nicolae Labiș, Radu Cosașu etc. Între 1954 și 1957 învață la Facultatea de Filologie din București, dar nu își încheie studiile.

24.05.2011, ora 3.30 a.m.: "...a încetat din viață la Spitalul Universitar de Urgență «Elias» maestrul Fănuș Neagu, ca urmare a unei afecțiuni neoplazice metastazante, consumptive și cu evoluție îndelungată", se arată într-un comunicat al unității sanitare.

Fănuș Neagu a fost internat mult timp la Spitalul Elias din cauza unui cancer la prostată, iar în ultimele săptămâni a fost în comă. A murit pe data de 24 mai 2011 la spitalul Elias din București.

Volume publicate

În anul 1954 debutează cu povestirea „Dușman cu lumea”, în revista „Tânărul scriitor”. În anul 1960 are loc debutul editorial cu volumul de povestiri „Ningea în Bărăgan”, volum retipărit în 1964 sub titlul „Cantonul părăsit”. În anul 1960 publică „Somn de la amiază”, iar în 1962 „Dincolo de nisipuri”. În anul 1967 publică „Vara buimacă”, piesa „Scoica de lemn”, care peste ani se va juca la Teatrul Nottara din București. În anul 1979 „Cartea cu prieteni”. În anul 1981 „Insomnii de mătase”. În anul 1985 „A doua carte cu prieteni”. În anul 1985 i se joacă piesele „Echipa de zgomote” la Teatrul Majestic și „Olelie” la Teatrul Național din București. În anul 1987 „Întâmplări aiurea și călătorii oranj”, volum de publicistică. În anul 1988 „Scaunul singurătății”, roman. În anul 1993 i se joacă la Teatrul Național din București și la Teatrul Național din Timișoara piesa „Casa de la Miezul Nopții sau Paiața sosește la timp”. În anul 1994 republică „Dincolo de nisipuri”, nuvele, la Editura Porto-Franco, Galați. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Vladimir Streinu - critic literar și scriitor a decedat acum 49 de ani

(Criticul literar Vladimir Streinu, foto wikipedia)

Vladimir Streinu (n. 23 mai 1902, Teiu, Teiu, Județul Argeș – d. 26 noiembrie 1970, București, RS România) a fost un autor, critic literar, deputat, estetician, istoric literar, pedagog, scriitor român.

Date biografice

Vladimir Streinu, pseudonim al lui Nicolae Iordache (a mai semnat și Apollonius), s-a născut în comuna Teiu, din județul Argeș, ca fiu al lui Șerban Iordache, din neam de moșneni, agricultor foarte avut, și al Leancăi.

A absolvit școala primară din satul natal în 1912, după care intră la Liceul I.C. Brătianu din Pitești, unde promovează primele patru clase. În anul scolar 1916/1917, prin suspendarea cursurilor pe teritoriul țării, ocupată de trupele germane, întrerupe școala și se refugiază în Moldova. În aprilie 1917, la 15 ani, declarându-se mai mare ca vârsta, se înscrie voluntar în armată. Va fi repartizat la Regimentul 29 infanterie, compania 10, Dorohoi. Între 1 octombrie 1917 - 21 iunie 1918, a urmat cursurile unei școli militare, primind gradul de sergent. Lăsat la vatră, timpul petrecut în armata i se socotește o clasă, a V-a, iar clasa a VI-a o absolvă în particular. Continuă la zi clasele următoare la Pitești. Din această perioadă datează primele sale încercări literare.

În 1920, după bacalaureat, se înscrie la Facultatea de litere și filosofie din București, specialitatea Filologie modernă (Franceză). Are ca profesori pe Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Charles Drouhet. Tot acum ia contact cu viața literară. În 1922, cu sprijinul poetului Vasile Voiculescu, este angajat secretar de redacție la revista “Cugetul românesc”, scoasă de Tudor Arghezi și Ion Pillat. În același timp, începe să frecventeze cenaclul “Sburătorul”.

În 1924, susține examenul de licență, după care e numit profesor la Liceul Traian din Turnu Severin. Aici o cunoaște și se căsătorește cu profesoara Elena Vasiliu, viitoarea scriitoare Elena Iordache-Streinu. În 1925, e profesor în București, iar peste un an, Vladimir Streinu pleacă la Paris, unde pregatește o teză de doctorat despre Rimbaud, având conducător pe profesorul Fortunat Strowsky.

Încă din 1926 fusese angajat ca redactor la revista “Sburătorul”, în paginile căreia publică cea mai mare parte din poeziile sale. Întors în țară în 1927, este numit profesor la Găești. Acolo scoate peste un an revista “Kalende”, împreună cu Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu și Tudor Șoimaru. Întreprinde o nouă călătorie de studii în Franța, la Nancy. După 1929 continuă să fie profesor la Găești și Pitești, până în 1938, când se stabilește definitiv în București, funcționând mai întâi la Școala normală de băieți și apoi la Liceul Mihai Viteazul. Făcând politică țărănistă, a fost pentru scurtă vreme (1932-1933) deputat.

Între 1948 - 1951, Vladimir Streinu este bolnav de plămâni, suferind o toracoplastie. După ce se reface, între 1953 - 1955, neavând nici un mijloc de existență, va presta umilitoare munci necalificate, precum paznic și ghid al muzeelor din parcul Herăstrău (pe atunci, I.V. Stalin), muncitor mozaicar. Din 1955, se află angajat ca cercetător stiințific principal la Institutul de lingvistică al Academiei, până în 1959, când înscenându-i-se o listă de fapte imaginare, este arestat (alături de alți intelectuali de forță interbelici, precum Constantin Noica) și condamnat la 7 ani închisoare pentru motive, evident, politice. Eliberat în 1962, devine cercetător științific principal la Institutul de Istorie și Teorie Literară (în 1965) la propunerea lui George Călinescu. Reabilitat, în 1969 a fost numit director la Editura Univers, profesor onorific la Facultatea de limbă și literatură română a Universității din București, unde ține un curs despre Estetica poeziei românești. Moare din cauza unui infarct miocardic, la 26 noiembrie 1970. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com