Regele Carol I - Prima Constituție modernă a României, acum 153 de ani. De ce?

(Portret al lui Carol I al României, de George P. A. Healy, 1873, foto wikipedia)

1871: Față de continuarea manifestărilor antigermane, Carol I convoacă guvernul și ia hotărîrea de a părăsi țara chiar a doua zi. Renunță la ideea abdicării cu condiția constituirii unui guvern care să obțină votarea bugetului și să rezolve problema concesionării căilor ferate. Guvernul liberal condus de Ion Ghica demisionează. Lascăr Catargiu își ia răspunderea noului guvern.

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen, Germania – d. 10 octombrie 1914, Castelul Peleș, România) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza.

Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.

În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în munții Carpați castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei), iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.

Prima Constituție a României

În aprilie 1866 au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a Deputaților ce urma să fie și Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Între 14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României.

Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituție a țării cu votul unanim al celor 91 de deputați din Adunarea Electivă, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831. Constituția din 1866 îi conferă domnului României dreptul de a numi titularii tuturor funcțiilor publice, de a conferi gradele militare, de a comanda armata, de a bate monedă, de a sancționa legile sau de a le refuza semnarea, de a amnistia condamnați sau de a le comuta pedepsele. Aceasta era liberală, însă nu și democratică. Constituția a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiune care s-a constituit într-un prim pas spre independență.

Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”. Prin Constituție s-a oficializat schimbarea denumirii din "Principatele Unite" în "România".

Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de „Alteță regală”. Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Laura Stoica - „Un actor grăbit” un cântec care a marcat generații, a decedat acum 13 ani. Cum?

(Laura Stoica într-o ținută rock, Mamaia, 1995, foto Sorin Lupșa, agerpres.ro)

Laura Stoica (numele complet Adriana-Laurenția Stoica) (n. 10 octombrie 1967 – d. 9 martie 2006) a fost o cântăreață, compozitoare de muzică pop rock și actriță română. Este adesea considerată drept cea mai importantă solistă de rock din România și una dintre cele mai puternice și originale personalități feminine ale scenei muzicale autohtone. În perioada 1990–2005 realizează patru albume, evoluează în peste 700 de concerte și spectacole, pe scenele românești și în străinătate, și are peste 650 de apariții televizate. Între cântecele cele mai cunoscute lansate de artistă se numără: „Un actor grăbit”, „Focul”, „Doar tu”, „Cartierul cântă rock”, „...Nici o stea”, „Toamnă pe autostradă”, „Sunt cuminte”, „Mereu mă ridic”, „Mai frumoasă”.

Biografie

Începuturile muzicale

După primii șase ani de viață petrecuți la Alba Iulia, Laura Stoica se mută la Târgoviște, orașul natal al părinților, unde, în paralel cu studiile liceale, urmează în perioada 1984–1986 cursurile de canto clasic la Școala Populară de Arte din localitate, sub îndrumarea profesorului Emil Niculescu.[4] După absolvirea cursurilor de canto, debutează ca solistă la Festivalul Trofeul Tinereții de la Amara în anul 1987, obținând locul al doilea la secțiunea de interpretare.[4] După acest prim succes, participă la majoritatea festivalurilor-concurs pentru tinere talente din țară, între care cele de la Ploiești, Buzău și Deva, iar în 1988 câștigă trofeul Festivalului de muzică ușoară de la Râmnicu Sărat. În decembrie 1987 tânăra solistă este remarcată de Iuliu Merca la unul dintre aceste festivaluri, iar acesta o cooptează pentru a participa într-un turneu alături de grupurile rock “Semnal M” din Cluj-Napoca și “Riff” din Sibiu. Acesta este primul turneu al artistei. În 1989 Laura se angajează, timp de un an, ca solistă a Teatrului de revistă „Toma Caragiu” din Ploiești. Tot în 1989 urcă pe scenă cu grupul rock “Statuar” din Oradea, în cadrul spectacolelor Retro Show organizate la Băile Felix, iar în 1990 participă la Festivalul București, unde obține premiul întâi la secțiunea creație, cu melodia „Călători în pustiu”, compoziție de Andrei Kerestely pe versurile lui Dan V. Dumitriu.

Lansarea și anii de consacrare: 1990–1992

După ce a participat la preselecțiile pentru Festivalul național de muzică ușoară de la Mamaia în anii 1987, 1988 și 1989, fără a avea vreun succes, Laura se înscrie pentru a patra oară la preselecții în anul 1990, în perioada în care activa ca solistă a Teatrului din Ploiești, fiind însă necunoscută publicului larg. De data aceasta impresionează juriul și trece de preselecție fără probleme. Participarea la prima ediție de după Revoluție a Festivalului de la Mamaia reprezintă un mare succes pentru Laura, care câștigă Marele premiu și premiul întâi la secțiunea interpretare, cu piesa „Dă, Doamne, cântec”, muzica aparținându-i lui Viorel Gavrilă, iar textul lui Eugen Rotaru. Tot cu această ocazie, obține premiul de telegenie al Carului 5 al Televiziunii Române. Festivalul Mamaia 1990 reprezintă momentul în care Laura Stoica reușește să devină un nume cunoscut pe scena muzicală românească, fapt subliniat și de celelalte premii câștigate pe parcursul acestui an: cele oferite de publicațiile Melos și Adevărul și cele ale Asociației Artiștilor Profesioniști din România și Ansamblului Tineretului din București, în timp ce Radiodifuziunea Română îi decernează premiul pentru cel mai bun debut muzical al anului.

Urmează o perioadă fastă pentru tânăra solistă, care reușește să intre rapid în preferințele publicului, devenind o artistă cu personalitate și stil. În 1991 Marius Țeicu îi scrie cântecul „Numai pentru tine, viață”. În același an înregistrează „Un actor grăbit”, piesă compusă de Bogdan Cristinoiu pe versurile Andreei Andrei, cu participarea lui Alin Constanțiu la saxofon și a lui Laurențiu Cazan la chitară acustică. Piesa, care beneficiază de două videoclipuri, este desemnată melodia anului în România, iar Laura este declarată cea mai bună voce pop feminină din 1991 la “Galele Pop, Rock & Show”. Tânăra artistă efectuează primul ei turneu peste hotare, în Bulgaria, și urcă din nou pe scena Festivalului de la Mamaia, de data aceasta în calitate de invitată în recital.

Anii de glorie: 1993–1997

Dorința Laurei de a aborda stilul rock se concretizează în anul 1993 prin înființarea propriei formații, Laura Stoica Band, alcătuită din instrumentiști cu experiență, componenți ai unor grupuri rock cunoscute la nivel național. Astfel, prima formulă îi include pe chitaristul Eugen Mihăescu de la Krypton, basistul Iulian Vrabete de la Holograf, claviaturistul Vlady Cnejevici de la Compact și Pasărea Colibri, respectiv pe Florin Ionescu, toboșarul de la Direcția 5 și cel care a devenit soțul Laurei în octombrie 1992. Acestora li se alătură saxofonistul de jazz Cristian Soleanu. În această componență, Laura Stoica Band susține primul concert în cadrul Festivalului București 1993. Artista urcă din nou pe scena Festivalului Mamaia, iar revista “Pop, Rock & Show” o clasează încă o dată pe prima poziție în rândul solistelor de muzică pop din România.

În 1994 artista lansează primul ei album, “Focul”, apărut sub egida casei de discuri “Edgar Surin Records” și produs de Florin Ionescu. Discul are mare succes la public, fiind rodul participării tuturor membrilor din “Laura Stoica Band”, atât la compoziții, cât și la înregistrări. Majoritatea pieselor de pe album au devenit hit-uri, având parte de filmări și videoclipuri: „Când ești singur”, „Doar tu”, „Ea nu știe ce vrea”, „Cui îi pasă”, „Am nevoie de iubire”. Tot în 1994 Laura înființează fundația care îi poartă numele cu scopul de a sprijini tinerele talente și susține un recital la Festivalul de la Mamaia, de data aceasta alături de formația sa, participând și în concursul de creație cu piesa „Doar tu”. Revista “Pop, Rock & Show” o desemnează ca fiind cea mai sexy cântăreață pop a anului.Acesta un link catre melodia "Un actor grabit"

(https://www.youtube.com/watch?v=RX-Bn71QYn0)

Decesul și evenimente postume

Se stinge din viață în seara zilei de 9 martie 2006, în urma unui accident rutier, pe când se întorcea la București de la un concert susținut la Urziceni. În momentul decesului, Laura era însărcinată. Împreună cu ea, se stinge și cel care urma să-i devină soț, Cristian Mărgescu, cu care avea o relație din 2004. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

De ce, acum 98 de ani Lenin a decis sărbătorirea femeiei pe 8 martie?

(foto: media.tvrnews.ro)

1921: Lenin declară 8 martie ziua femeilor.

Istoric

Ziua femeilor a fost sărbătorită pentru prima dată la 28 februarie 1909 în New York, în amintirea unei greve a unui sindicat al femeilor, grevă care avusese loc în 1908. În ciuda a ceea ce s-a pretins mai târziu, pe data de 8 martie nu a avut loc de fapt nici o grevă. În august 1910, cu ocazia Internaționalei Socialiste reunită la Copenhaga, activista socialistă germană Luise Zietz împreună cu colega ei Clara Zetkin propun sărbătorirea zilei internaționale a femeii, fără a specifica însă o dată anume. Ziua internațională a femeii a fost sărbătorită pentru prima dată anul următor, în 19 martie 1911. Începând cu anul 1913, femeile din Rusia au sărbătorit ziua femeii în ultima duminică din februarie. În anul 1917, ultima duminică din februarie conform calendarului pe stil vechi a coincis cu ziua de 8 martie pe stil nou. Femeile din Sankt Petersburg au declanșat o grevă cerând încheierea Primului Razboi Mondial, sfârșitul raționalizării alimentelor și abolirea dinastiei țariste. După Revoluția din Octombrie, comuniștii Alexandra Kollontai si Vladimir Ilici Lenin au declarat 8 martie ca sărbătoare oficială în Uniunea Sovietică, iar abia la 8 mai 1965 aceasta a devenit zi nelucrătoare. Următoarea etapă în instituirea unei zile dedicate femeii l-a constituit proclamarea, în 1977, de către ONU, a Anului Internațional al Femeilor și declararea perioadei 1976–1985 ca Deceniul ONU pentru condiția femeii.

Ziua Internațională a femeii (denumită generic Ziua femeii) este sărbătorită anual la data de 8 martie pentru a comemora atât realizările sociale, politicile și condițiile economice ale femeilor, cât și discriminarea și violența care își fac încă simțită prezența în multe părți ale lumii. Ziua Internațională a Femeii a fost adoptată în 1977, printr-o rezoluție a Adunării Generale a ONU. ONU a sărbătorit pentru prima dată Ziua internațională a femeii pe 8 martie, în 1975 — Anul internațional al femeii.

Vladimir Ilici Lenin, numele de familie originar: Ulianov, (n. 10 aprilie 1870 (S.N. 22 aprilie) – d. 21 ianuarie 1924) a fost un revoluționar rus care a condus partidul bolșevic, primul premier al Uniunii Sovietice și fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism. S-a născut în Simbirsk (Ulyanovsk) avându-i ca părinți pe Ilia Ulianov și Maria Alexandrovna. A avut doi frați și trei surori, el fiind al treilea născut. Tatăl său Ilia era inspector al școlilor primare din provincia Simbirsk în momentul nașterii lui Vladimir Ilici Lenin.

„Lenin” a fost unul dintre pseudonimele sale. Se crede că l-a creat ca să demonstreze antagonismul față de Gheorghi Plehanov, care folosea pseudonimul Volghin, după râul Volga; Lenin a ales râul Lena care este mai lung și care curge în direcția opusă. În orice caz, sunt multe teorii despre proveniența pseudonimului său, iar Lenin nu a explicat niciodată alegerea sa. În trecut biografiile lui Lenin explicau prin faptul ca țarul l-a exilat cinci ani pe râul Lena din Siberia Răsăriteană. Uneori, în Occident, este în mod eronat numit „Nikolai Lenin”, deși niciodată nu a purtat acest nume în Rusia.

Anii lungi de război și-au pus pecetea pe Rusia și, într-un final, cea mai mare parte a țării era în ruine. În martie 1921, Lenin a înlocuit politica comunismului de război, (care fusese folosită pe perioada războiului civil), cu aceea a Noii Politici Economice (NPE), în încercarea de a reconstrui industria și, în mod special, agricultura. Dar în aceeași lună s-a petrecut și înăbușirea răscoalei marinarilor din Kronstadt. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Acum 171 de ani este emisă Petițiunea Proclamațiune la Iași, redactată de Vasile Alecsandri. De ce?

(Studenți revoluționari din Moldova și Țara Românească, prezentând la Paris tricolorul românesc cu mențiunile „Dreptate, Frăție” în 1848. Acuarelă de C. Petrescu., foto wikipedia)

1848: Revoluția Română din 1848: este emisă Petițiunea Proclamațiune la Iași, redactată de Vasile Alecsandri.

Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același an și expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor deosebit de important l-a constituit Revoluția Franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregii Europe. Deoarece Franța era un stat național unitar, revoluția de aici a avut un predominant caracter social, pe când în celelalte țări a luat diferite forme, după necesitățile locale. Astfel că, principiul libertăților cetățenești cerute de revoluționarii francezi a evoluat și s-a transformat în libertăți naționale pentru popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate națională.

Revoluția Română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina), în timp ce Moldova și Muntenia erau constrânse să accepte protectoratul Rusiei țariste și suzeranitatea Imperiului Otoman.

(Constantin Daniel Stahi - Portretul lui Vasile Alecsandri, foto wikipedia)

În Moldova, revoluția de la 1848 a avut un caracter pașnic, fiind denumită în epocă și „revolta poeților români”, și s-a concretizat printr-o petiție în martie 1848 și printr-un program în august 1848. Petiția cuprindea 35 de puncte și a fost redactată, de către Vasile Alecsandri, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, în seara zilei de 28 martie 1848 cu știrea domnitorului Mihail Sturza. Această „Petițiune-proclamațiune a comitetului desemnat a prezenta revendicările moldovenilor...” avea un caracter moderat datorită atitudinii rezervate a principelui Sturza, care era presat de prezența trupelor ruse la graniță. Simțind pericolul unei mișcări și în Moldova, sub influența celor de afară, domnitorul însuși le-a cerut petiția. Cu toate că memoriul lor nu cuprindea decât reforme moderate, mai mult de ordin administrativ și cultural, în conformitate cu Regulamentul Organic, domnitorul l-a folosit ca pretext pentru arestarea capilor mișcării. Dintre cei arestați făceau parte Manolache Costache Epureanu, Alexandru Ioan Cuza, Alecu Romalo, trei frați Rosetti, Zaharia Moldovanu, N. Catargiu, Dumitru Filipescu și Alecu Moruzi. Aceștia urmau să fie trimiși în Turcia, însă au reușit să-i cumpere pe cei care trebuiau să-i treacă Dunărea (una dintre persoanele care au jucat un rol definitoriu a fost Maria Rosetti, care „mergea pe talvegul Dunării cu copilul în brațe și cu pungile de galbeni” pentru a-i elibera pe cei căzuți prizonieri), ajungând la Brăila. Viitorul domnitor, Alexandru Ioan Cuza, a fost salvat de către soția sa, Elena Cuza, care a intervenit pe lângă consulul englez Cunningham. După eliberare, acesta s-a refugiat la Viena, fiind urmat mai târziu de soție.

De aici au reușit să plece în Transilvania, de unde au trecut în Bucovina.

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie S.N. 2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22 august S.N. 3 septembrie 1890, Mircești, județul Roman, România) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Paul Grigoriu, un simbol al Radiodifuziunii Române, a decedat acum 4 ani

(foto: romaniatv.net)

Paul Grigoriu (n. 6 martie 1945, Bacău – d. 3 aprilie 2015, Buciumeni, Dâmbovița) a fost un jurnalist și scriitor român, realizator de emisiuni la postul public Radio România.

Biografie

Născut la 6 martie 1945 la Bacău, Paul Grigoriu este absolvent al Facultății de limbi romanice, clasice și orientale - Universitatea București (secția franceză-spaniolă), iar din 1969 a lucrat la Radiodifuziunea Română, Redacția emisiunilor pentru străinătate (REPS), secția franceză. După 1990 a devenit realizator al emisiunii „Matinal” de la Radio România Actualități.

A fost redactor-șef al Programului III (Radio România Tineret) și – din 1992 – director general adjunct al Radiodifuziunii Române. Între octombrie 1994 – septembrie 1995 a fost director general interimar al Societății Române de Radiodifuziune. Director general adjunct (șef al canalelor naționale) până în anul 2002, când demisionează din funcție. A fost realizator de emisiuni, profesionist de excepție și moderator al cotidianului program „Sfertul academic”.

Cariera jurnalistică a lui Paul Grigoriu este marcată de prestațiile estivale de la Radio Vacanța – până în 1989 – și de radioprograme precum „Noapte albastră”. Succesul de public – nemaiîntâlnit până la el – i l-a adus populara emisiune „Matinal”, al cărei inițiator a fost după 1990.[2] Radiogenia și talentul său publicistic au făcut din această emisiune vârful de lance al audienței Radioului național, într-un moment în care concurența cu posturile comerciale se acutiza din ce în ce mai mult. Personalitate de prim-plan a Radiodifuziunii Române (pentru mulți chiar o emblemă vie a acesteia), Paul Grigoriu a marcat prin prestația sa inspirată secțiunea postdecembristă a istoriei radioului românesc.

A avut și o activitate literară, debutând cu poezie în 1967, în revista “Amfiteatru”. Prima sa carte apărută a fost “Anatomia unei străzi” (1992), urmată de “Vară franceză” (Un romantic la Paris) (1998), “Moștenirea tinichigiului” (2000) și “Radiografii 1969-1989” (apărută tot în anul 2000). În 2013 Paul Grigoriu a lansat volumul “G de la Gugiumeni. Falsă monografie”, la Editura Casa Radio.

A primit din partea Președinției României două importante distincții: Ordinul Meritul Cultural și Ordinul Național „Serviciul Credincios”. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Întemeietorul școlii românești de pedologie, profesorul brăilean Gheorghe Munteanu-Murgoci a fost fondator al Institutului de Studii Sud Est Europene (decedat acum 94 ani)

(foto wikipedia)

Gheorghe Munteanu-Murgoci (n. 20 iulie 1872, Vădeni, Brăila – d. 5 martie 1925, București) a fost un geolog, mineralog și pedolog român, care împreună cu Nicolae Iorga și Vasile Pârvan și-a înscris numele printre fondatorii "Institutului de Studii Sud Est Europene" din București. A fost membru corespondent al Academiei Române.

Date biografice

Profesorul Gheorghe Munteanu Murgoci s-a născut la Vădeni, județul Brăila, ca fiu al ciobanului Radu Murgoci. Numele de Munteanu este dat de colegii săi din clasele primare, care știau că originea sa este de la munte. De fapt, după propriile relatări, nașterea (înregistrată la Vădeni) ar fi avut loc în căruță, în timpul transhumanței, undeva pe drumul dintre munții Buzăului și bălțile Dunării, părinții săi fiind originari din Bisoca, plasa Rm.Sarat - la acea vreme.

Urmează școala primară la Brăila, iar studiile liceale la liceul real "Nicolae Bălcescu" din acelasi oraș. În 1892, susține bacalaureatul și se înscrie la Facultatea de științe a Universității din București, la secțiile de matematică și științe fizico-chimice. În timpul studenției împreună cu profesorul Ludovic Mrazec face cercetări geologice și petrografice în regiunea Dobrogei și a Carpaților Meridionali. După terminarea studiilor universitare, pleacă la specializare în Austria și apoi în Germania. Teza sa de doctorat (1900), tratând probleme de petrografie, este distinsă cu mențiunea "Magna cum laude" a Universității din Munchen.

În 1903, Gheorghe Munteanu Murgoci devine primul docent universitar din România în mineralogie, în lucrarea sa tratând problema chihlimbarului românesc. Face călătorii de studiu în Anglia, America, Rusia și California. Din 1908 activează ca profesor de mineralogie și geologie la "Școala națională de poduri și șosele" din București, iar când aceasta se transformă în "Școala Politehnică" îi este încredințată catreda de mineralogie (1920). Din 1923, este președinte al Comisiei Internaționale de Cartografie a Solului.

Creația sa științifică cuprinde pe de o parte studiile sale de geologie-mineralogie-petrografie, iar pe de altă parte studiile sale asupra solurilor din România. A realizat studii asupra muntilor Dobrogei, Carpaților Meridionali, Masivului Parâng, Munților Lotrului. A descoperit lotritul - înscriind în geologie un nou mineral. În legătură cu studiile sale petrografice, mineralogice și tectonice, mare importanță o prezintă cercetările sale privind bogățiile subsolului romanesc, fiind cel dintâi care a precizat condițiile de zăcământ ale petrolului din Oltenia.

Gheorghe M. Murgoci a fost întemeietorul școlii românești de pedologie, în 1909 prezentând prima schița de hartă agrogeologică a țării la scara 1: 2500000, unde repartiția principalelor tipuri de sol apare cu o deosebită claritate. A descoperit noi minerale și zăcăminte de substanțe minerale utile și a elaborat teorii intrate în patrimoniul științei mondiale.

În anul 1913, într-o ședință a “Asociației Sportive” (Federația Societăților Sportive din România - FSSR), profesorul Gheorghe M. Murgoci a făcut prima comunicare asupra cercetășiei. Împreună cu un grup de profesori, ofițeri, ziariști, oameni de litere și politicieni a ajutat la pornirea mișcării de cercetași din România și la dezvoltarea organizației “Cercetașii României”. A fost si unul dintre întemeietorii turismului în România. Numit de Regele Carol I - drept profesor de științele naturii pentru printul Carol, viitorul Rege Carol al II, inclusiv la bacalaureatului acestuia de la Sinaia din 1912. Mare patriot, de la începutul anului 1917 până în primavara lui 1918, a lucrat în Basarabia pentru unirea acesteia cu patria mamă - România. În anul 1918 a fost chemat de către ministrul nostru la Paris, Victor Antonescu, drept consilier tehnic al delegației Romaniei la “Conferința de Pace de la Paris” (1918-1920), când se lua în discuție problema Basarabiei. A fost printre primii care a făcut studii geologice în Cadrilater, după 1913, el fiind cel care a dat denumirea de ''Coasta de argint '' - zonei orașului Balcic, din Bulgaria de astăzi.

În anul 1923, când consacrarea lui Murgoci era universal recunoscută Academia Română îl alege printre membrii săi corespondenți, membru al Academiei franceze de agricultură, membru al Academiei Cehoslovace, iar 1924 a fost ales ca membru de onoare al Comitetului “Asociației Internaționale a științei solului” și director al “Hărții pedologice a Europei”. A fost căsătorit cu cetățeanca britanică Agnes Kelly, cu care a avut doi copii: o fată - Hellen, născută in 1905 si un băiat botezat Radu- Maxwell, născut in 1907. În 1925 moare prematur, în plină putere a creației, la numai 53 de ani. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Toma Caragiu s-a stins sub dărâmăturile cutremurului din 1977, acum 42 de ani

(Toma Caragiu, foto wikipedia)

Toma Caragiu (n. 21 august 1925, Argos Orestiko, Grecia – a decedat pe 4 martie 1977, în urma cutremurului, la București) a fost un actor român cu activitate bogată în teatru, TV și film. A interpretat cu precădere roluri de comedie, dar a jucat și în drame, unul dintre filmele sale de referință fiind “Actorul și sălbaticii” (1975).

Biografie

S-a născut la 21 august 1925 într-o familie de aromâni (Nico Caragiu și Atena Papastere Caragiu) originară din satul grecesc Aetomilitsa, provincia Konitsa, prefectura Ioannina, regiunea Epir. Familia Caragiu se stabilește la Ploiești, pe str. Rudului 144. Toma este elev în clasa a opta la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești. Actorul va declara mai târziu:

„...am copilărit și am făcut școala la Ploiești. Sunt deci ploieștean get-beget.” - Toma Caragiu.

Este cooptat în trupa de teatru a liceului și scrie în revista liceului Frământări. Primește diploma de bacalaureat în vara anului 1945. Se înscrie la Drept, dar abandonează cursurile și intră la “Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică București”, clasa Victor Ion Popa. În vacanțe susține o muncă vie de animator cultural și adunând în jurul său alți artiști realizează spectacolul “Take, Ianke și Cadîr” de V. I. Popa, pe care îl joacă la cinematograful „Modern” din Ploiești, apoi “Trandafirii roșii” de Zaharia Bârsan. Astfel ia ființă nucleul denumit „Brigada culturală Prahova” ce se transformă în „Teatrul Sindicatelor Unite” (1947) din care se va naște „Teatrul de Stat Ploiești” (1949). Debutul pe scenă îl face pe scena studioului „Teatrului Național” din Piața Amzei (1948), când încă student în anul III, i se încredințează rolul unui scutier în piesa “Toreadorul din Olmado” pus în scenă de regizorul Ion Șahighian.

La 1 mai 1948 se angajează ca membru al corpului artistic al Teatrului Național. Obține diploma de absolvire a IATC în 1949, la vârsta de 24 de ani. La 1 aprilie 1951 se angajează la „Teatrul de Stat” din Constanța, recent înființat, unde joacă, printre alte roluri, pe Rică Venturiano în piesa “O noapte furtunoasă”.

În 1953, la vârsta de 28 de ani, este numit director al „Teatrului de Stat” din Ploiești, funcție pe care o va deține timp de 12 ani. A interpretat pe scena ploieșteană 34 de roluri. În 1965 este invitat de Liviu Ciulei și pleacă la “Teatrul Bulandra” din București, lăsând în urmă o zestre de 90 de premiere.

A jucat alături de alți monștri sacri cum ar fi Ștefan Bănică, Octavian Cotescu, Anda Călugăreanu și alții. A murit în mod tragic, sub dărâmăturile blocului din București unde locuia în Cutremurul din 1977 4 martie, care va lua viața și bunului său prieten, regizorul Alexandru Bocăneț.] Toma Caragiu a fost înmormântat la cimitirul Belu din București. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com