Powered By Blogger

miercuri, 19 iunie 2019

Larisa Iordache, gimnastă română, medaliată olimpică, împlinește astăzi 23 de ani

(Larisa Iordache, foto wikipedia)
Larisa Iordache (n. 19 iunie 1996, București) este o gimnastă română, medaliată olimpică, mondială și europeană, câștigătoare a medaliei de bronz în proba pe echipe la olimpiada din 2012, cvadruplă medaliată mondială și de 12 ori medaliată europeană. S-a antrenat la Colegiul Național Sportiv „Cetate Deva” iar mai apoi a ajuns la lotul olimpic de la Izvorani. Începând cu februarie 2019, Larisa se antrenează alături de Octavian Bellu și Mariana Bitang.
Biografie
Larisa Iordache s-a născut la București pe 19 iunie 1996 și provine dintr-o familie de sportivi. Fratele ei practică fotbal de performanță, mama ei a făcut handbal, iar tatăl fotbal. S-a apucat de gimnastică întâmplător după ce a fost remarcată în parc de către Mariana Câmpeanu, antrenoarea clubului Dinamo pentru ambiția de care dădea dovadă încercând să meargă pe role. A cucerit prima medalie de campioană națională la 8 ani, la concursul "Mica Gimnastă".
"E unică în gimnastică", o caracterizează Mariana Bitang pe Larisa, despre care mai spune că: “Are explozie, are viteză, este o combinație între dificultate acrobatică și veleități artistice. Pe Larisa e dificil să o bagi într-un tipar. Tot ce-mi doresc este ca ea să fie un nou reper în gimnastica mondială, precum celelalte campioane ale noastre. Să fie Larisa Iordache!”.
Cariera la senioare
La începutul lunii martie, Iordache a concurat la American Cup în New York, Statele Unite ale Americii unde s-a clasat pe locul al treilea cu un total de 59.332, în spatele americancelor Jordyn Weiber și Aly Raisman.
În aprilie, Iordache a participat la un amical împotriva Franței în Cholet, Franța. A ajutat echipa să câștige competiția pe echipe, iar la individual compus a obținut medalia de aur cu un total de 60.150 de puncte. Același lucru s-a întâmplat și spre finalul lunii, Iordache câștigând la individual compus (59.750) și cu echipa o competiție amicală în Ulm, Germania.
La începutul lunii iulie, Iordache a ajutat echipa să câștige un amical care a avut loc la București împotriva Franței, Germaniei și Italiei. Larisa a luat aurul și la individual compus cu un total de 60.850 de puncte.
Campionatul european din 2012 a fost primul ca senioară al Larisei Iordache. Competiția a fost găzduită de orașul Bruxelles în perioada 9–13 mai. Larisa a participat în calificări la proba pe echipe, executând la fiecare aparat la fel ca și în finală. Delegația României a obținut prima medalie de aur în finala pe echipe. În finala de la bârnă, Iordache a câștigat medalia de argint fiind depășită. La sol, românca a obținut clasarea pe prima treaptă a podiumului cu nota 15.233. Larisa Iordache a cucerit în total trei medalii, la egalitate cu Cătălina Ponor.
La sfârșitul lunii iulie, Iordache a reprezentat România la Jocurile Olimpice de vară din 2012 în Londra, Marea Britanie. Înaintea competiției, ghinionul a lovit-o pe Larisa, dezvoltând o fasceită plantară la piciorul stâng, provocând durere severă. La antrenamentul pe podium Iordache a făcut integralele doar la bârnă și paralele. Mariana Bitang a declarat ulterior că sunt ”50 la sută șanse” ca Larisa să concureze la toate cele patru aparate. În cele din urmă, în calificări, Larisa a făcut un concurs complet, calificându-se astfel în finala la individual compus cu un total de 57.800 și ajutând echipa să acceadă în finala olimpică de pe a patra poziție. În ciuda problemelor și a durerilor accentuate, Larisa a contribuit la medalia de bronz a echipei pe toate cele patru aparate. În finala de la individual compus s-a clasat a noua (57.965), iar în cea de la bârnă a șasea (14.200). Jocurile Olimpice au fost ultima competiție a Larisei din 2012.
Larisa Iordache a câștigat bronzul la Jocurile Olimpice ”cu o gaură în palmă și cu sânge pe bară”, așa cum a declarat Mariana Bitang. (rezumat wikipedia)

marți, 18 iunie 2019

1951: A început deportarea în Bărăgan

(foto: www.vice.com)
1951 A început deportarea în Bărăgan a persoanelor care locuiau la 25 km de granița României cu Iugoslavia.
Deportările în Bărăgan au fost o acțiune întreprinsă în anii 1950 de regimul comunist din România, care a început prin relocarea forțată în Câmpia Bărăganului a populației dintr-o rază de aproximativ 25 km de granița cu Iugoslavia, din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, în urma conflictului izbucnit între Stalin și liderul comunist de la Belgrad, Iosip Broz Tito și, odată efectuat acest „transfer de amploare de dislocare”, a continuat prin condamnarea la muncă silnică a cetățenilor socotiți de regim ca fiind „nesiguri” sau „dușmani”.
Bărăganul ca zonă de deportare între 1950 și 1989
Primul val de deportați provenea din spațiul de 25 km de-a lungul frontierei iugoslave, care se întindea între satele Beba Veche (județul Timiș) și Gruia (județul Mehedinți), acoperind un număr de 203 localități. Au fost deportate și persoane de pe insula Ada Kaleh. În 1956 deportații din primul val au fost autorizați să se întoarcă pe meleagurile lor natale, dar nu și-au mai putut recăpăta casele.
Premise
În contextul încordării relațiilor dintre România și Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, granița dintre cele două țări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la București. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept "elemente cu un factor ridicat de risc". Urmând modelul sovietic, a fost emis H.C.M. nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificat prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, care reglementa parțial problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane, autorizându-se în acest sens Ministerul Afacerilor Interne. În document se prevedea că:
Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-și justifică prezența în acele centre, precum și mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările față de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate.
Această Hotărâre a Consiliului de Miniștri a creat cadrul prielnic desfășurării acțiunilor de deportare plănuite anterior. Aceasta urma să fie a doua mare deportare din istoria contemporană a României, după deportările din ianuarie 1945 când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani, au fost deportați în Uniunea Sovietică. Spre deosebire de prima deportare, de această data s-a ales ca destinație stepa Bărăganului, o zonă subdezvoltată și foarte puțin populată. Din acest punct de vedere operațiunea coincidea cu o acțiune de colonizare a regiunii.
Planurile urmăreau, după cum s-a descoperit ulterior într-un document redactat în 1956 la Timișoara, "igienizarea Banatului" urmărea, în primul rând, curățarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor. În al doilea rând se urmărea îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comuniști. Au fost vizați marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriași, hangii sau deținători de restaurante, refugiați basarabeni (2998 de familii, adică 8477 de persoane) sau macedoneni, foști membri în forțele armate germane, cetățeni străini, rude ale refugiaților, simpatizanți ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialități demise, rude ale contra-revoluționarilor și toți care i-au sprijinit, activiști politici și pentru drepturile cetățenești, foști oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.
Cronologia evenimentelor
În noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945. Un număr de 12791 de familii, respectiv 40320 de persoane, din 258 de localități situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele județe Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au fost ridicate din căminele lor și deportate în Bărăgan. Au fost duși români, germani, sârbi, bulgari, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei, aromâni. (rezumat wikipedia)

luni, 17 iunie 2019

1889: Înmormântarea lui Mihai Eminescu la cimitirul Bellu

(Portrait of Mihai Eminescu - photograph taken by Jan Tomas (1841-1912) in Prague, 1869, foto wikipedia)
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15/27 iunie 1889, București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé, bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la “Timpul”, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul “Caritas”. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române. (rezumat wikipedia)

duminică, 16 iunie 2019

Nae Ionescu, brăilean, a fost un filozof, logician, pedagog și jurnalist român, s-a născut acum 129 de ani

(Nae Ionescu, foto wikipedia)
Nicolae C. Ionescu (mai cunoscut ca Nae Ionescu, n. 16 iunie 1890, Brăila - d. 15 martie 1940, București) a fost un filozof, logician, pedagog și jurnalist român. Orientarea sa filozofică a fost numită trăirism. A știut să adune în jurul său și să eleveze o pleiadă de membri ai generației de aur interbelice a literaturii și gândirii românești ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Petre Țuțea, Constantin Noica, Vasile Moisescu și George Murnu. În anii 1930 a fost puternic implicat în politică, susținându-l inițial pe Regele Carol al II-lea și apoi Mișcarea legionară.
Biografie
Nae Ionescu s-a născut la Brăila pe data de 4 iunie 1890 (pe stil vechi). Urmează studiile primare, gimnaziale și liceale în orașul natal. În timpul liceului, se apropie de cercul socialist și îl cunoaște pe Panait Istrati. Este exmatriculat din liceul Nicolae Bălcescu din Brăila în ultimul an de studiu, se spune că pentru republicanism național. Termină studiile liceale la alt liceu. Își continuă studiile la Facultatea de Litere și Filosofie din București, ale cărei cursuri le încheie în 1912, cu specializare în filosofie. În anul 1912, este numit profesor la Liceul Matei Basarab din București. După o vreme în care colaborează la Studii filosofice sau la Noua Revistă Română, pleacă în Germania, la Göttingen, în vederea desăvârșirii studiilor. Aici îl prinde Primul Război Mondial. Revine în România și își satisface stagiul militar la Brăila. Pe 25 noiembrie 1915 se căsătorește cu Elena Margareta Fotino. În ianuarie 1916 pleacă în Germania, împreună cu soția, pentru continuarea studiilor. Intrarea României în război, în luna august 1916, îl surprinde acolo. Este închis în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, de unde va fi eliberat în august 1917. Primul său fiu, Radu, se naște în lagăr, la începutul anului 1917. Al doilea fiu, Răzvan, i se naște în luna iunie a anului 1918. În anul 1919 își susține doctoratul în filosofie la Universitatea din München, cu profesorul Bäumker, cu teza: Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii). Revine în țară în 1919 dedicându-se carierei didactice și jurnalistice. Convingerile sale politice de dreapta vor face să fie de mai multe ori arestat și închis. Bolnav de inimă, moare la 15 martie 1940, în vila sa de la Băneasa, în prezența Cellei Delavrancea.
Este cunoscut și pentru legăturile sale romantice cu câteva dintre femeile celebre ale vremii, printre care Maruca Cantacuzino-Enescu (soția muzicianului George Enescu), Elena Popovici-Lupa și pianista Cella Delavrancea.
Biografia sa este legată de două clădiri istorice existente și azi, amintite de către elevii săi în memoriile lor: vila Marucăi Cantacuzino de la Sinaia (azi Muzeul „George Enescu” de la Cumpătu) și „Vila de la Băneasa” (azi sediul unei societății comerciale de pe Str. Ion-Ionescu de la Brad din București). Despre cea de a doua clădire se spune că ar fi primit-o în dar de la Nicolae Malaxa. După moartea lui N. Ionescu în 1940, vila de la Băneasa a servit ca reședință Mareșalului Ion Antonescu.
Cariera didactică
Revenit în țară în 1919, este pentru scurtă vreme profesor, apoi director la Liceul militar Mânăstirea Dealu pentru ca, în același an, să fie numit asistent la catedra de Logică și Teoria cunoașterii a profesorului Constantin Rădulescu-Motru. Nae Ionescu își inaugurează activitatea universitară cu lecția “Funcțiunea epistemologică a iubirii”.
Le-a fost profesor universitar lui Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Țuțea, Jeni Acterian, Mircea Vulcănescu, Constantin Floru etc. (rezumat wikipedia)

sâmbătă, 15 iunie 2019

1848: A fost sfințit drapelul național tricolor

(drapel, foto wikipedia)
1848: A fost sfințit drapelul național tricolor, adoptat prin decret la 14 iunie de către Guvernul revoluționar de la București; drapelul avea culorile albastru, galben, roșu și avea înscrisă deviza „Dreptate, Frăție".
A doua Adunare populară de la Lugoj a românilor din Banat, a hotărât: înființarea unei armate populare române în frunte cu Eftimie Murgu, introducerea limbii române, recunoașterea naționalității române.
Eftimie Murgu (n. 28 decembrie 1805, Rudăria, comitatul Caraș-Severin - d. 30 aprilie 1870, Budapesta) a fost un jurist și profesor de filosofie român, om politic, deputat în parlamentul revoluționar maghiar din timpul Revoluției de la 1848 (Dieta de la Debrețin), apoi avocat în Budapesta.
Marea Adunare de pe Câmpia Filaretului, numită apoi Câmpia Libertății, în timpul careia s-a depus juramântul pe Constituție și s-a aprobat constituirea Guvernului provizoriu.
Eftimie Murgu a fost unul dintre cei mai clarvăzători revoluționari democrați pașoptiști români, una din marile personalități pașoptiste "care n-a pregetat a se jertfi pentru obșteasca fericire a poporului și a țării". El își începe activitatea în 1830 când intră în viața publică odată cu tipărirea lucrării sale "Combaterea dizertației" - (Wiederlegung) - ca răspuns împotriva defăimărilor maghiarului Sava Tököly, care punea la îndoială autenticitatea limbii și istoriei poporului român. La activitatea cărturărească a lui Murgu se adaugă și faptul că a fost unul din deschizătorii de drum ai învățământului filosofic în limba română.

(Eftimie Murgu, foto wikipedia)
În toată activitatea sa Eftimie Murgu a fost un mare adversar al absolutismului habsburgic, lucrul dovedit în 1849 în Dieta de la Debrețin unde votează detronarea habsburgilor, fapt care va constitui unul din principalele acte de acuzare în urma cărora va fi condamnat la moarte; el declarându-se împotriva oligarhiei Bisericii Ortodoxe Sârbești conduse de Iosif Rajacič, dispută ce avea ca temei și scop obținerea dreptului ca Biserica Ortodoxă din Banat și Transilvania să-și desfășoare activitatea în limba maternă.
În concepția sa revoluționară, Eftimie Murgu era un adept înflăcărat al ideii de republică, un neobosit luptător pentru desființarea relațiilor feudale cât și pentru unitate națională a românilor.
În iarna anului 1848 Eftimie Murgu era la a doua detenție, iar la 6 februarie procesul lui se reia; el cerând să fie dus în fața împăratului. Astfel, datorită manifestațiilor tineretului român din Pesta, Murgu este eliberat la 9 aprilie. După câteva zile i se propune de către Timotei Cipariu să prezideze Adunarea de la Blaj, ofertă pe care o refuză.
La 24 iunie este ales deputat simultan în circumscripțiile electorale Lugoj, Oravița și Făget. Cu ocazia validărilor la ședința Adunării Naționale din 6 iulie 1948 va opta pentru mandatul Lugojului.[3] Obține dreptul de a convoca o adunare populară la Lugoj și la 27 iunie în deschiderea adunării este proclamat președinte al acesteia.
Unul dintre cele mai importante centre ale mișcării culturale din Transilvania și Banat, Lugojul este cunoscut pentru rolul important pe care l-a jucat în dezvoltarea învățământului, în mișcarea de eliberare socială și națională și consolidarea unității naționale a românilor. Aici a avut loc în 1848 a doua Adunare națională a românilor din Banat. Astăzi este un important centru cultural și renumit centru muzical. Este a doua unitate urbană ca mărime și importanță din județul Timiș, după Municipiul Timișoara. Conform recensământului din 2011, Lugojul are o populație de 40.361 locuitori (2011), iar la 1 Iulie 2016 - 47.445 locuitori.
1870 mai 12 – moare la Buda, fiind înmormântat în cimitirul Kerepesy din Budapesta. (rezumat wikipedia)

joi, 13 iunie 2019

Gheorghe Cucu se angajează ca tenor al bisericii Sfinții Voievozi, la Brăila, acum 125 de ani

(Gheorghe Cucu, foto wikipedia)
Gheorghe Cucu (n. 11 februarie 1882, Puiești, județul Tutova - d. 24 august 1932) a fost un compozitor, dirijor și folclorist român.
A fost un clasic al muzicii corale românești. De la el au rămas peste 100 de piese muzicale, unele tipărite. Prin folosirea creatoare a cântecului popular în lucrările sale corale, a contribuit la dezvoltarea școlii muzicale naționale românești. Autor al unor lucrări de bază în acest sens, caracterizate prin conținut realist și umor, prin intonație populară și măiestrie a compunerii („Frumosul vine pe apă”, 1931; „Haz de necaz”). A armonizat colinde și a scris muzică bisericească.
Biografie
În comuna Puiești a județului Tutova a văzut lumina zilei la 11 februarie 1882, ca al șaselea copil din cei nouă, al țăranului sărac și ciobotarului Vasile Cucu și al Smarandei Cucu.
În Bârlad urmează cursurile școlii primare (1890–1894) și ale Școlii de cântăreți bisericești, având profesor pe psaltul Damian Rânzescu (director), pe profesorul de teorie – solfegii și dirijorul corului bisericii “Domneasca”, Athanasie Popovici, și pe psaltul Ion Botoi. Pleacă la Brăila unde se angajează tenor al bisericii Sfinții Voievozi.
A urmat cursurile Conservatorului din București (1890 – 1905) cu profesorul Eduard Wachmann, Dumitru Chiriac și Gheorghe Brătianu. Devine cântăreț de strană la Biserica Brezoianu (1901 – 1904) la care devine dirijorul corului ei (1904 – 1932). Între timp (1901 – 1907 și 1912 – 1928) a fost dirijor secund al Corului Carmen.
A urmat un Curs pregătitor de Armonie și Contrapunct la Conservatorul Național din Paris (din 1907) și la Schola Cantorum din Paris, cu Vincent d’Indy (Contrapunctul și orchestrația). Acolo a fost dirijorul corului capelei române (1907 – 1911). Întors în țară (1911) se angajează “maestru suplinitor de muzică” în Pitești (1912–1915), Turnu Severin (1915) și Slatina. A fost dirijorul corului Mitropoliei bucureștene, la care a rămas în anii 1916 – 1919. A obținut premiul al doilea “George Enescu” pentru “coruri religioase” (1919), Premiul Societății Compozitorilor pentru culegeri de folclor (1925), Medalia de aur a expoziției din 1906. A funcționat ca profesor provizoriu la Catedra de Teorie și Solfegii la Conservatorul din București (1920), profesor la Seminarul “Nifon” din București (1920–1932), profesor de Armonie la Academia de Muzică Religioasă din Capitală (1928 – 1932).
Moare în București la 24 august 1932, fiind înmormântat la cimitirul Ghencea. (rezumat wikipedia)

marți, 11 iunie 2019

Acum 22 de ani Jacques-Yves Cousteau, explorator al vieții subacvatice, a decedat la Paris

(Jacques-Yves Cousteau, foto wikipedia)
Jacques-Yves Cousteau (n. 11 iunie, 1910, Saint-André-de-Cubzac, departamentul Gironde, Franța; d. 25 iunie 1997, Paris) a fost un ofițer francez de marină, explorator al vieții subacvatice în domeniul oceanografiei, fotograf, producător de filme și inventator de aparate submarine. A fost de asemenea redactor, colaborând cu scriitori precum Philippe Tailliez (de asemenea marinar și explorator, primul său mentor), James Dugan, Frédéric Dumas (arheolog submarin), Philippe Diolé, Yves Paccalet (biologi), care a devenit cunoscut în întreaga lume în calitate de comandant al navei Calypso.
Tinerețea și începutul carierei
Fiu al lui Daniel Cousteau, avocat internațional și al lui Elisabeth Cousteau, nepot al unui notar din Bordeaux și frate al unui scriitor colaboraționist în timpului celui de-al doilea război mondial - Pierre-Antoine Cousteau, Jacques-Yves Cousteau a descoperit marea pe coastele mediteraneene din aproprierea Marsiliei, unde locuia familia sa. În cadrul unei expediții de 12 luni în jurul lumii, alături de colegii săi de clasă, va îndeplini rolul de documentarist, filmând locuri și diverse evenimente. La vârsta de 13 ani, în urma unei excursii în Mexic, va publica prima sa carte, și singura integral scrisă de el: O aventură în Mexic.
Invenția scufundărilor submarine moderne (1943)
Anii celui de-al doilea război mondial sunt decisivi pentru istoria scufundărilor. Austriacul Hans Hass inventează atunci aparatul de filmare submarină „Rolleimarin” ; comandanții francezi Louis de Corlieu și Yves le Prieur - respectiv labele de înot rapid și butelia cu aer comprimat și detentor manual. După înfrângerea Franței din iunie 1940, familia Simone și Jacques-Yves Cousteau se refugiază la Megève, unde se împrietenesc cu familia Ichac, care locuia și ea acolo. Jacques-Yves Cousteau și Marcel Ichac împărtășeau aceeași dorință de a dezvălui marelui public locuri necunoscute și inaccesibile: primul dintre ei, lumea acvatică, cel de-al doilea, marile înălțimi montane. Cei doi vecini de refugiu au obținut împreună, la egalitate, premiul întâi al Congresului filmului documentar din 1943, primul pentru filmul submarin: La 18m adâncime, turnat anul precedent. În anul 1943, s-a turnat filmul “Epave”, ocazie cu care Cousteau și ingenerul Émile Gagnan au inventat scafandrul autonom modern prin adaptarea la butelia “Le Prieur” și modernizarea unei invenții din Secolul XIX (detentorul Rouquayrol și Denayrouze). Brevetul pe care l-au co-înregistrat pentru această invenție i-a pus la adăpost din punct de vedere financiar pentru tot restul vieții lor.
Calypso și Campaniile oceanografice franceze (1949-1972)
În 1949 Cousteau părăsește Marina pentru a fonda un an mai târziu propria sa societate: „Campaniile Oceanografice Franceze”. Milionarul irlandez Loel Guinness, descendentul fondatorului berăriei Guiness, cumpără un vechi dragor de mine, evenit feribot în Malta și botezat Calypso, după numele nimfei ce își avea sălașul pe o insulă din Mediterana (presupusă a fi Malta). Nava este echipată ca laborator mobil pentru cercetări oceanografice conform specificațiilor căpitanului Cousteau, și „închiriată" de Loel Guiness „Campaniilor Oceanografice Franceze” pentru numai un franc pe an. Ca parteneri de drum, Cousteau i-a avut, în primul rând, pe soția sa, Simone, și pe fiul mai mic, Philippe, apoi numeroși oameni de știință: geologi, geofizicieni, biologi, zoologi, arheologi, ecologiști.
Cu aceasta, timp de patru decenii, a explorat mările și oceanele lumii, din ghețurile Antarcticii și ale Nordului până în Marea Roșie, Marea Caraibelor și Marea Mediterană. (rezumat wikipedia)


1979: Trupa rock Pink Floyd lansează opera rock “The Wall” (foto www.wikipedia.com) Pink Floyd a fost o formație britanică de muzică...

Translate

Persoane interesate

stiri rurale Braila

stiri, evenimente, literatura, arta, sport

Faceți căutări pe acest blog