Acum 84 de ani a decedat Panait Istrati scriitor brăilean

(Panait Istrati, Romanian author (1884-1935), foto wikipedia)

Biografie

Panait Istrati (numele la naștere: Gherasim Istrati, n. 10 august 1884, Brăila, România – d. 16 aprilie 1935, București, România) a fost un scriitor român de limbă română și franceză.

Viața

Panait Istrati s-a născut în Brăila, ca fiu nelegitim al unei spălătorese, Joița Istrate, și al unui contrabandist grec, Gherasim Valsamis, grec chefalonit.

A copilărit în Baldovinești, a terminat șase ani de școală primară, doi fiind nevoit să-i repete. Ca și Maxim Gorki, scriitorul rus și apoi sovietic cu care a fost comparat adesea, și-a câștigat existența ca ucenic al unui cârciumar, al unui brutar și al unui vânzător ambulant. O vreme a fost și cărbunar la bordul navelor Serviciului Maritim Român. În acest timp a citit cu aviditate tot ce i-a căzut în mână. Hoinărelile l-au purtat prin diferite orașe: București, Constantinopol, Alexandria din Egipt, Cairo, Napoli, Paris și Lausanne.

Primele încercări literare datează din 1906, cu preponderență făcând publicistică în presa muncitorească din România, debutul fiindu-i articolul “Hotel Regina” în revista “România muncitoare”. Între 1910-1912 își publică, în aceeași revistă, primele povestiri: “Mântuitorul”, “Calul lui Bălan”, “Familia noastră”, “1 Mai”. Colaborează și la alte ziare: “Viața socială”, “Dimineața”, “Adevărul” etc. Se apropie de cercurile socialiste.

Trăind în sărăcie, bolnav și singur, a încercat să se sinucidă în 1921 pe când era la Nisa, dar a fost salvat, iar în buzunar i s-a găsit o scrisoare netrimisă, adresată lui Romain Rolland. Acesta este avertizat și îi răspunde imediat încurajându-l să urmeze cariera sa de scriitor. Povestirea Chira Chiralina a fost publicată în 1923 cu o prefață semnată chiar de Romain Rolland. A publicat romanele: Ciulinii Bărăganului, Les Récits d'Adrien Zograffi („Povestile lui Adrian Zograffi”).

Nicolae Iorga nu l-a apreciat deloc pe Panait Istrati. Într-un interviu luat de Ioan Massoff și apărut în ziarul “Rampa” din 12 noiembrie 1924, Iorga declara: "Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei. D-nul Panait Istrati mi-a trimis Kyra Kyralina cu dedicație. Am încercat să o citesc, dar am fost nevoit să arunc cartea imediat; asemenea lucruri nu se pot citi. [...] Eu nu-i găsesc absolut nici o calitate. Am spus: avem de a face cu un hamal din portul dunărean".

În 1927 a vizitat Moscova și Kievul (și a asistat chiar la filmarea unui film despre călătoria sa acolo). În Rusia îl întâlnește pe scriitorul grec Nikos Kazantzakis (care îl va menționa mai târziu în romanul său Zorba Grecul și în Raport către “El Greco”). În 1929 a călătorit din nou în Rusia sovietică. Voiajul său în Rusia a fost sursa de inspirație a operei “Vers l'autre flamme-Confession pour vaincus” (tradusă în limba engleză sub titlul “The Confession of a Loser”) în care denunță abuzurile regimului comunist. Una din remarcile sale celebre la adresa regimului sovietic și a omletei proverbiale: "Văd ouăle sparte, dar unde este omleta?". Antologia “Vers l'autre flamme” cuprinde nu doar textul “Spovedania unui învins a lui Istrati”, ci și alte scrieri căci Victor Serge este, de pildă, un alt autor. Publicarea cărții va provoca izolarea scriitorului, acesta fiind abandonat de prietenii săi de ideologie socialistă (unii din prietenii săi comuniști considerându-l fascist).

În 1930 se reîntoarce definitiv în România. Publică în 1933 eseul “L’Homme qui n’adhère à rien”, în care se conturează atitudinea sa în privința independenței. Chintesența acestui eseu îi atrage vehemente contestări.

A fost tratat de TBC în Franța la Nisa și apoi a revenit la București. Izolat, singur și bolnav de tuberculoză, a murit la sanatoriul Filaret. Monumentul de la mormântul său a fost realizat de către Milița Petrașcu.

Prozele și romanele sale descriu lumea proletariatului, pe care a avut ocazia să o cunoască de aproape, mirificele ținuturi ale Brăilei natale, Delta Dunării, un amestec de rase și religii și diverse orașele din Europa prin care a trecut de-a lungul vieții. Opera lui Panait Istrati, scrisă în limbile franceză și română, a fost tradusă în peste 30 de limbi. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1949: Are loc premiera dramei "Bălcescu" de Camil Petrescu

(Camil Petrescu, foto wikipedia)

Biografie

S-a născut la București, în 22 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, înainte de nașterea scriitorului) și al Anei Cheler. A fost crescut de o doică din familia subcomisarului de poliție Tudor Popescu, din mahalaua Moșilor. După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul „Sfântul Sava” și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București. Rezultatele bune la învățătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile Facultății de Filozofie și Litere de la Universitatea București. Își ia cu brio licența, cu calificativul „magna cum laude“, în fața unei comisii prezidată de profesorul de filosofie P.P. Negulescu. Devine mai apoi profesor de liceu la Timișoara. Își ia doctoratul în filosofie cu o teză despre teatru, intitulată „Modalitatea estetică a teatrului“. A publicat un studiu în lucrarea „Istoria filosofiei“, coordonată de N. Bagdasar, legat de un câmp nou, fenomenologia în opera lui Husserl.

Debutează în revista “Facla” (1914), cu articolul “Femeile și fetele de azi”, sub pseudonimul „Raul D”.

Moare la 14 mai 1957, la București. Astfel, masivul roman social închinat lui Nicolae Bălcescu “Un om între oameni” rămâne neterminat. Ion Negoițescu îi va caracteriza sec romanul, drept „o întreprindere jalnică” pe motiv că autorul îmbrățișase principiile realismului socialist și devenise unul dintre susținătorii noului regim comunist. O opinie diametral opusă asupra romanului “Un om între oameni” aparține profesorului și criticului literar Șerban Cioculescu, exprimată în volumul “Varietăți critice” (1966): "Lucrare de vastă documentare și de pătrunzătoare reconstituire a momentului istoric, romanul [Un om între oameni] este poate capodopera lui Camil Petrescu și una dintre culmile literaturii noastre epice". Este de remarcat adverbul poate din afirmația lui Ș.Cioculescu, care atenuează întrucâtva calificarea superlativă "una dintre culmile literaturii noastre epice".

Opera literară

Crezul literar al lui Camil Petrescu este exprimat în mod sugestiv în volumul de “Versuri. Ideea. Ciclul morții”, care are ca moto: Jocul ideilor e jocul ielelor:

Dar eu,

Eu am văzut idei...

(...)

Eu sunt dintre acei

Cu ochi halucinați și mistuiți lăuntric,

Cu sufletul mărit

Căci am văzut idei.”

(rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Acum 130 de ani, a început să funcționeze prima agenție de presă din România, „Agenția Română"

(Palatul Postelor, foto wikipedia)

1889: A început să funcționeze prima agenție de presă din România, „Agenția Română".

Știrea de agenție. Presa de agenție

Orice informație nouă sau o informație referitoare la evenimente curente, care este prezentată publicului larg, în formă scrisă, audio sau video, sau prin intermediul Internetului se numește știre. Relatarea și investigarea informațiilor cu valoare de știre revin profesiei de jurnalist. Știrile sunt adesea relatate de o varietate de surse, cum sunt ziarele, programele televizate sau radiodifuzate, serviciile prin cablu și paginile web. Dar știrea, de la petrecerea evenimentului și până când aceasta ajunge sub forma finală în fața publicului, prin diferitele mass-medii, mai sus amintite, trece de cele mai multe ori printr-un prim „filtru”, cel al agențiilor de știri. Agenția de știri este o organizație de jurnaliști stabilită pentru a furniza informații de primă mână, contracost, pieței media: ziare, reviste, radio și televiziune.

UNESCO definea în 1953 agenția de presă astfel: „O agenție de informații este o întreprindere care are ca principal obiect, oricare ar fi forma sa juridică, să caute știri și, de o manieră generală, documente de actualitate, (...) și să le distribuie unui ansamblu de întreprinderi de informație și, în mod excepțional, particularilor, în vederea asigurării, contra plății unui abonament și în condiții conforme legilor și uzanțelor comerțului, un serviciu de informații cât se poate de complet și de imparțial”.

Carmen Ionescu consideră agențiile de presă uzine cu foc continuu, unde muncitori anonimi topesc și toarnă în forme comprehensibile cea mai de temut substanță a momentului: informația.

O agenție de presă este deci o întreprindere care comercializează pentru clienții săi (presă, instituții, întreprinderi în general) un serviciu de informații brute sau cu valoare adăugată, știri neutre din punct de vedere ideologic și politic, pe un suport definit (hârtie, foto, informatică, audio, video).

Conform Histoire de la presse française, Ed. Spes, Lausanne, „Agențiile de presă sunt instituții care adună, clasează și tratează informațiile-texte de orice natură, precum și ilustrații, pentru a le transmite, contra cost, cel mai adesea sub formă de abonament, diferitelor media: cotidiane, periodice, radio, televiziune, care sunt clienții lor. Niciun ziar nu poate avea corespondenți în toate colțurile planetei pentru a acoperi 24 din 24 de ore activitățile politice, sociale, culturale, sportive, economice, religioase. Această funcție o asigură agențiile de presă.”

Agenția de presă în România

Prima agenție de presă românească a fost înființată la 30 martie 1889, la București, sub numele de „Agence Telegraphique de Roumanie” - Roumagence. «Știm data exactă dintr-o notă trimisă ministrului de externe la 31 mai 1889 de M. Brăneanu, primul director al agenției, în care se spunea: „ieri am expediat prima telegramă” (Arhiva MAE, Fond Arhivă istorică, vol. 38 bis.)» Aceasta era subordonată Ministerului de Externe. Intrarea pe piață a noii agenții a fost grea, deoarece Havas era foarte puternică. Totuși Havas este înlăturată de la monopolul știrilor oficiale ale ministerului de externe și ca urmare, sucursala de la București este dizolvată în perioada iunie-iulie 1889. Aceasta acceptă să cedeze toți abonații agenției române.

La 1 iulie 1905, ia naștere "serviciul comercial al Agenției Române, care editează un buletin special: prețul grânelor pe piețele noastre, dar și pe cele mai importante piețe ale Europei și Americii. Pentru aceasta, agenția deschide sucursale la Brăila și la Constanța și cere ministerului de externe să oblige băncile populare să se aboneze la aceste buletine."

Agenția nu este lipsită de probleme, doarece în 1907 încearcă să transmită în română pentru ziare, până acum serviciul fiind în franceză. Ziarele reclamă acest lucru, doarece în contracte era stipulat ca știrile să fie transmise în franceză, așa cum vin de la telegraf.

„Până la dispariția sa în 1917, Agenția Română nu mai înregistrează momente ieșite din comun. Cu serviciul său politic contestat în continuare de ziare, care acuzau întârzieri, denaturări în conținutul știrilor și obediență față de putere și cu buletinele sale comercial-financiare, veniturile agenției sunt totuți în creștere.”

Agenția a fost evacuată din Palatul Poștelor la sfârșitul anului 1916, în condițiile ofensivei germane. «La 27 iulie 1917, Ministerul de Externe întreabă Ministerul Cultelor dacă agenția funcționează cumva la Iași. Pe adresa sa venise o telegramă de la legația din Paris cu această întrebare și trebuia să-i dea un răspuns. Răspunsul Ministerului Cultelor este ironic: „Domniile voastre ați fi fost în măsura de a ști ce s-a făcut la evacuarea Bucureștilor?” (Arhiva MAE, Problema 105, vol. III.) Probabil funcționarii ministerului au căutat agenția și n-au găsit-o, pentru că la 2 noiembrie 1917 anunță legația de la Paris că Agenția Română nu mai funcționează". (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

La mulți ani Florin Zamfirescu!

(Florin Zamfirescu, foto www.libertatea.ro)

 

Florin Zamfirescu, numele la naștere, Gheorghe Florin Zamfirescu (născut 12 aprilie 1949, Călimănești, Vâlcea) este un actor, pedagog și regizor român.

Scurtă prezentare biografică

Născut în orașul Călimănești, Vâlcea, Florin Zamfirescu a frecventat și absolvit atât școala generală cât și liceul în localitatea natală. În anul 1967 a intrat pe primul loc la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie Ion Luca Caragiale din București la Facultatea “Arta Actorului”, clasa Profesor Constantin Moruzan, absolvind-o 1971 ca șef de promoție. Fiind repartizat la Teatrul de Stat din Târgu Mureș, s-a mutat după doi ani la București, în noiembrie 1973, la Teatrul Giulești, actualmente Teatrul Odeon. Între anii 1991 și 1994 a funcționat ca director adjunct artistic al acestui teatru. Începând cu 1996 și până în prezent lucrează la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică București (cunoscută și sub acronimul UNATC) ca profesor universitar. A fost rector al UNATC din ianuarie 2000 până în 2008. În paralel cu aceste activități, și-a continuat activitatea de actor de scenă și film, respectiv ulterior de regizor de teatru, din 1974 până în prezent.

Debut actoricesc

Debutul său absolut s-a produs la 27 martie 1966, când, în calitate de elev de liceu, a participat la emisiunea-concurs televizată “Dialog la distanță” în care a recitat cu succes poezia “Legenda mănăstirii Argeș”. Mai târziu ca student al IATC, a interpretat în cadrul Studioului Cassandra roluri în piese scrise de Costache Facca (personajul Ianache din Comedia Vremii), Constantin Negruzzi (Mitropolitul din Alexandru Lăpușneanu), respectiv personajul Varravin din piesa A murit Tarelkin de Suhovo-Kobalin, ca parte a examenului de diplomă. A fost, de asemenea, parte a echipei de producție a piesei “Divertisement 70”, considerată un simbol al generației sale. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1880: Ia ființă prima direcție a Căilor Ferate Române

(Rețeaua feroviară a României, foto wikipedia)

1880: Ia ființă prima direcție a Căilor Ferate Române.

Căile Ferate Române (CFR) a fost, până în 1998, compania națională de transport feroviar a României. CFR, ca instituție, a fost fondată în 1880, după ce prima cale ferată pe teritoriul actual al României a fost deschisă în 1854. După divizarea companiei, CFR S.A. a rămas administratorul infrastructurii pentru transportul de călători și marfă pe calea ferată din țară și au fost înființate alte companii deținute integral de stat pentru asigurarea transportului de călători și marfă. Sediul central al CFR este în București, în Palatul CFR, situat în apropierea Gării de Nord. Compania are sucursale regionale în orașele Brașov, Cluj-Napoca, Craiova, Constanța, Galați, Iași și Timișoara. Codul internațional UIC este 53-SNTFC.

Rețeaua feroviară este integrată semnificativ cu alte rețele feroviare europene, oferind servicii paneuropene de transport de pasageri și marfă.

Istorie

Secolul al XIX-lea

Prima cale ferată dată în folosință pe teritoriul de azi al României a fost calea ferată Oravița–Baziaș din Banat (1854), pentru trafic de marfă. Prima cale ferată construită pentru trafic de călători a fost calea ferată Szeged–Timișoara, care a conectat Timișoara în anul 1857 la rețeaua feroviară. Aceasta a fost extinsă în anii 1860-1870 spre Transilvania (1868), Bucovina, Muntenia și Moldova (1869) și Oltenia (1875). Până la încheierea procesului de desăvârșire a statului român de la 1 decembrie 1918, căile ferate s-au dezvoltat o perioadă în cadrul a două rețele separate; una în vechea Românie și alta (St.E.G.) în Imperiul Austriac, care din 1867, în urma pactului dualist, a devenit Austro-Ungaria.

Prima linie de cale ferată pe actualul teritoriu românesc, care este și cea mai veche de pe rețeaua C.F.R., a fost deschisă pentru traficul de mărfuri la data de 20 august 1854 între portul dunărean Baziaș și Oravița. Calea ferată Oravița-Baziaș, având o lungime de 62,5 km, a fost folosită inițial doar pentru transportul cărbunelui. Traseul de 62,5 km trecea prin localitățile: Răcășdia, Iam, Jassenova (Jasenovo) și Bela Crkva (Biserica Albă), ultimele două localități aflate în Districtul Banatul de Sud, Voivodina, Serbia. Denumită "Kohlenbahn" (linia cărbunelui) aceasta era destinată înlesnirii transportului cărbunelui de la minele din zona Aninei la Dunăre. Construcția liniei a început în anul 1846, fiind întreruptă în timpul revoluției de la 1847-1848, apoi reluată în anul 1850 și terminată în anul 1854.

Până la deschiderea liniei Oravița-Anina cu tracțiune cu abur, pe 15 decembrie 1863, cărbunele era transportat la Oravița, pe porțiuni orizontale prin așa-numitele "Pferdebahn" (cale ferată cu tracțiune cabalină), iar pe porțiuni în rampe, prin planuri înclinate de funiculare. Urmele terasamentelor acestei linii provizorii precum și o parte din tunele unele amplasate chiar în imediata apropiere a traseului actual, se mai păstrează și astăzi. De la 12 ianuarie 1855 linia a fost administrată de Căile ferate de stat cezaro-crăiești, Banatul fiind în acel timp parte a Imperiului Austriac. După diverse îmbunătățiri tehnice la linie în următoarele luni, relația Oravița-Baziaș a fost deschisă pentru traficul de pasageri la 1 noiembrie 1856.

În Moldova și Țara Românească au existat proiecte de construcție de căi ferate cu tracțiune animală sau cu aburi încă din 1842, însă din motive necunoscute primele inițiative nu au fost duse la bun sfârșit. De-abia după unirea lor în cadrul Principatelor Unite, proiectele de construcție au început să se concretizeze, între 1864 și 1880 fiind construite, în concesiune, mai multe căi ferate pe teritoriul principatelor.

Magistrale CFR

Rețeaua feroviară a României

În prezent rețeaua de cale ferată este formată din 9 magistrale principale din care se desprind mai multe magistrale secundare.

Cele 9 magistrale administrate de operatorul național CFR reprezintă principalele artere feroviare din România. Întreaga infrastructură a CFR însumează 13.807 km la care se adaugă cei 6.923 km de linii existente în stații[33]. Din cei 20.730 km aflați în exploatarea CFR, 17.535 km de infrastructură este publică, iar 3.197 km privată. Infrastructura feroviară publică aparține statului, atribuită în concesiune Companiei Naționale de Căi Ferate “CFR” -SA. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1970: A fost inaugurat Aeroportul Internațional București–Otopeni (actualemente Henri Coandă)

(Aeroportul Internațional Henri Coandă București (martie 2013), foto wikipedia)

Aeroportul Internațional Henri Coandă (IATA: OTP, ICAO: LROP) este cel mai mare aeroport din România și unul dintre cele două aeroporturi importante din București (cel de al doilea fiind Aeroportul Internațional București Băneasa - Aurel Vlaicu din cartierul Băneasa). Aeroportul Henri Coandă este situat în afara zonei urbane a Bucureștiului, în orașul Otopeni, județul Ilfov. În anul 2017 pe Aeroportul Henri Coandă au tranzitat 12.804.191 de pasageri.

Numele aeroportului a fost schimbat în mai 2004, până atunci el numindu-se Aeroportul Internațional Otopeni.

Istoric

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, aeroportul Otopeni a fost o bază pentru Al Treilea Reich al lui Hitler. Înainte de 1965, doar Aeroportul Băneasa oferea zboruri comerciale. Totuși, în locul vechii baze militare de la Otopeni, a fost construit un nou aeroport cu scopuri comerciale. Pista modernizată avea o lungime de 3500 m, fiind mai lungă decât cea a Aeroportului Orly din Paris. În programul de modernizări a fost inclus și un nou terminal de pasageri, atât pentru zboruri interne, cât și pentru zboruri externe.

Modernizările au continuat prin crearea unui foaier pentru celebrități, odată cu vizita în România a președintelui SUA, Richard Nixon, în august 1969. În anul 1986 a fost inaugurată a doua pistă, cu o lungime de 3500 m și a fost implementat un nou sistem de balizaj. Capacitatea de prelucrare a ajuns la 35–40 de aeronave pe oră.

În 1992 Aeroportul Otopeni a devenit un membru cu drepturi depline al Consiliului Aeroportuar Internațional.

Aeroportul București Otopeni este unul dintre cele mai moderne din Europa de Est și încă este în proces de dezvoltare. În ultimii zece ani, exclusivitatea în domeniul aeroportuar a fost încheiată mai ales datorită dezvoltării aeroporturilor Cluj, Iași și Timișoara, care au devenit stații importante pentru TAROM și Blue Air.

Aeroportul Otopeni are un terminal cu două corpuri principale de clădiri (numite în limbaj colocvial, "terminale"), unul pentru plecări și altul pentru sosiri În martie 2011 s-a extins corpul finger și s-a mărit numărul de porți de îmbarcare la 24, în urma unei investiții de 70 de milioane de euro.

Din februarie 2010 aeroportul este administrat de Compania Națională Aeroporturi București, care administrează și Aeroportul Băneasa. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Emil Cioran - filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză

(Emil Cioran, Charcoal on studio paper, foto wikipedia)

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari - d. 20 iunie 1995, Paris) a fost un filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză.

Familia

Emil Cioran s-a născut la Rășinari, aflat pe atunci în comitatul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneția de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraș. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autoritățile austro-ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

Formarea

După studii clasice la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din București. A fost coleg cu Constantin Noica și Mircea Eliade, elev al lui Tudor Vianu și Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinerețe a arătat înclinație spre agnosticism, apărându-i evidentă "incoveniența existenței". În timpul studenției a fost în mod deosebit influențat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. În 1933 obține o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann și Ludwig Klages.

Prima lui carte apărută în 1934 în România, “Pe culmile disperării”, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: “Cartea amăgirilor” (1935), “Schimbarea la față a României” (1936), “Lacrimi și Sfinți” (1937). Cel de-al doilea volum, “Schimbarea la față a României” a fost autocenzurat în ediția a doua apărută la începutul anilor '90, autorul însuși eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, "pretențioase și stupide".

În 1937 Emil Cioran pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în România (două luni, sfârșitul lui 1940- începutul lui 1941), el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris. Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție și finețe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard - editură care va publica mai târziu majoritatea cărților sale - prima lucrare scrisă în limba franceză, “Précis de décomposition”, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincțiile literare care i-au fost atribuite.

Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În schimb a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu, Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreținut o vastă corespondență, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar. 

Post scriptum de dincolo de moarte

(Mormântul lui Emil Cioran și al lui Simone Boué din Cimitirul Montparnasse, foto wikipedia)

După moartea Simonei Boué, prietena de o viață a lui Emil Cioran, o serie de manuscrise ale acestuia (peste 30 de caiete) au fost găsite în apartamentul lor de o menajeră, care a încercat în 2005 scoaterea la licitație și valorificarea lor. Într-o primă etapă, o hotărâre a Curții de Apel din Paris a oprit comercializarea acestora. În urma judecării, Tribunalul din Paris decide în decembrie 2008 restituirea tuturor documentelor către persoana găsitoare, urmând ca aceasta să dispună de ele cum crede de cuviință. Printre manuscrise, în general versiuni ale unor lucrări deja apărute, se află și un jurnal inedit al lui Cioran, cuprinzând câțiva ani din perioada ulterioară lui 1965-1972 (anii în care și-a scris Caietele sale), document de un excepțional interes pentru editori și cititori, și probabil ultima scriere inedită a filozofului. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com