Theodor Aman, pictor și grafician, primul artist modern român, s-a născut acum188 de ani

(Theodor Aman (1831-1891) - Autoportret, semnat dreapta jos în monograma cu creion, laviu şi guaşă, datat 1851, 16.5x11.5cm foto wikipedia)

Theodor Aman (n. 20 martie 1831, Câmpulung-Muscel — d. 19 august 1891, București) a fost pictor și grafician, pedagog, academician român, întemeietor al primelor școli românești de arte frumoase de la Iași și București. Theodor Aman reprezintă pentru istoria plasticii românești primul artist modern în adevăratul sens al cuvântului. El a influențat prin activitatea sa și a grăbit în același timp, în Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, deschiderea spre modernitate și dezvoltarea instituțională până la izbucnirea Războiului Ruso-Turc din 1877. Theodor Aman și Gheorghe Tattarescu au fost, în data de 5 octombrie 1864, întemeietorii Școlii de Arte Frumoase din București.

Biografie

Theodor Aman s-a născut în data de 20 martie 1831 în familia unui negustor bogat, Dimitrie Dimo (poreclit Aman) de origine cuțovlah (macedonean), dar și armean, care a fost ridicat la rangul boieresc de serdar în anul 1818 de către Ioan Vodă Caragea. Mama sa era de origine greacă, se numea Despina (alintată Pepica) și s-a născut la Paris.

Aman a fost pentru societatea conservatoare locală care abia s-a desprins de obiceiurile fanariote de purtare a ișlicului și giubelei, o adevărată revoluție. El însuși a fost ridicat la rang de boier pitar de către domnitorul Barbu Știrbei în anul 1856, fiind răsplătit astfel pentru eforturile sale de afirmare în domeniul artelor. Fără să-și renege averea, titlul și originile sale boierești, Theodor Aman a reușit pe tot parcursul vieții sale să se comporte ca un senior al artelor.

Atelierul și casa în care locuia, care a fost construită în anul 1869 în stil pompeian, era în acea vreme o locație mondenă unde se întâlnea protipendada Bucureștiului. Astfel, despre acest loc monden, Alexandru Tzigara-Samurcaș spunea „Atelierul său (...) era singurul centru artistic în care se aduna elita bucureșteană a timpului.”

Cariera

Din punct de vedere al formației sale ideologice, trecerea lui Aman pe la liceul Sfîntul Sava a avut multă însemnătate. În acești ani se pregătea în Țara Românească revoluția de la 1848. Ideile ei, care trezeau conștiința națională militînd pentru înlăturarea feudalității, unirea Principatelor și întemeierea unui stat autonom, erau cu înflăcărare promovate de la catedră de profesori ca A. Treboniu Laurian, Costache Aristia și Aaron Florian (care îi fusese profesor și la Craiova).

Pe băncile școlii se împrietenește cu partizanii înfocați ai revoluției, ca de pildă George Cretzianu. Însuși fratele pictorului, Alexandru, student în Franța, era înscris în anii 1846 și 1847 în „Societatea studenților români din Paris”, care nu era decît filiala de peste hotare a „Asociației literare” din Muntenia, îndărătul căreia acționau de fapt revoluționarii pașoptiști. Între 1848-1850 colegiul Sfîntul Sava este închis.

Tînărul pictor nu avea motive să se întoarcă la București. Viața artistică era acum foarte redusă. Școlile de artă nu existau. „Meseria„ de artist continuă sa fie disprețuită; prejudecățile, ignoranța și totala lipsă de înțelegere a claselor dominante îngreunau calea dezvoltării picturii în Principate. Astfel, în 1850, Theodor Aman pleacă la Paris la studii. Aici, Aman se înscrie ca elev în atelierul lui Drolling și un an mai tîrziu – după moartea acestuia survenită la 9 ianuarie 1851 – în cel al Picot. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost ales președinte al Consiliului de Stat, acum 54 de ani

(Gheorghiu-Dej cu Hrușciov în 1960, foto wikipedia)

1965: Marea Adunare Națională a ales ca președinte al Consiliului de Stat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar ca președinte al consiliului de Miniștri pe Ion Gheorghe Maurer.

Marea Adunare Națională a fost organismul legislativ unicameral al Republicii Populare Române și al Republicii Socialiste România în perioada 1947-1989. Organul suprem al puterii din stat a avut sediul în Palatul Marii Adunări Naționale (Palatul Camerei Deputaților - după evenimentele din 1989 până în 1997, sediul Camerei Deputaților, din 1997 Palatul Patriarhal).

Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe numele original Gheorghe Gheorghiu, n. 8 noiembrie 1901, Bârlad, România – d. 19 martie 1965, București, Republica Populară Română, a fost liderul comunist al României din 1947 până la moartea sa și Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 - 19 martie 1965.

Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă până la moartea lui Stalin iar imediat după aceea a început procesul de destalinizare a României, prin susținerea creării industriei grele, eliminarea influenței culturale a URSS-ului, încurajarea sentimentelor antisovietice și stabilirea de relații diplomatice cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii ceea ce i-a adus și moartea subită în anul 1965, în cadrul ultimei vizite la Varșovia când a fost iradiat.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit pe 19 martie 1965 de cancer la plămâni. Au existat numeroase zvonuri cu privire la o iradiere intenționată a liderului comunist în timpul ultimei sale vizite la Varșovia, ca urmare a politicii sale tot mai independente. Ion Mihai Pacepa aducea un argument în favoarea teoriei iradierii lui Dej, reproducând afirmațiile lui Nicolae Ceaușescu, care îl informase despre cei „zece lideri internaționali pe care Kremlinul i-a ucis sau a încercat să-i ucidă” (László Rajk și Imre Nagy din Ungaria; Lucrețiu Pătrășcanu și Gheorghiu-Dej din România; Rudolf Slánský și Jan Masaryk din Cehoslovacia; șahinșahul Iranului; liderul Palmiro Togliatti din Italia; președintele american John Fitzgerald Kennedy și liderul chinez Mao Zedong).

Gheorghe Apostol susținea că el fusese numit personal de Dej ca succesor la conducerea partidului, dar Ion Gheorghe Maurer, care îl privea cu deosebită ostilitate, a manevrat în așa fel încât în fruntea partidului să fie ales Nicolae Ceaușescu, unul dintre protejații liderului decedat și un personaj de prim-plan în partid.

Trupul îmbălsămat al lui Gheorghiu-Dej a fost depus într-un mausoleu din Parcul Libertății din București. După 1990, trupul său a fost exhumat și reînmormântat în cimitirul Bellu (Șerban-Vodă), câteva alei mai sus de mormântul lui Aurel Vlaicu și a câtorva mari generali români (intrarea dinspre Bulevardul Olteniței a cimitirului). (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Ion Ghica – economist, a plecat de la Brăila, pentru a negocia înființarea “Bank of Roumania” la Constantinopol, acum 153 de ani

(Ion Ghica, foto wikipedia)

1866: A început să funcționeze Banca României, creată prin transformarea Băncii Imperiului Otoman sub numele de “Bank of Roumania”. Primul președinte al Consiliului de administrație a fost Ion Ghica.

Ion Ghica (n. 12 august 1816, București, Țara Românească – d. 7 mai 1897, Ghergani, România) a fost o personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat și om politic, Ion Ghica a fost prim-ministru de cinci ori: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 1870-1871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care țările române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne separate.

A fost din 1874 membru titular al Societății Academice Române și președinte al ei, ales la 18 septembrie 1876 până în 1879, când instituția a fost redenumită în Academia Română. A fost președinte al Academiei Române de mai multe ori (1879 - 1882, 1884 - 1887, 1890 - 1893 și 1894 - 1895). Cartea “Scrisori către Vasile Alecsandri” este capodopera sa de scriitor.

Participarea la Revoluția de la 1848

În timpul revoluției de la 1848, Ion Ghica a fost trimis de către guvernul provizoriu al Valahiei și Comitetul revoluționar ca reprezentant al acestora la Constantinopol, pentru a negocia cu guvernul turc, fiind împuternicit să apeleze la guvernul otoman, pentru a întreprinde măsurile necesare care să preîntâmpine intervenția armată rusească în Principate. A avut și misiunea de a neutraliza acțiunea fraților Nicolae și Miltiade Aristarchi care au fost, succesiv, agenții noului Domnitor al Valahiei, Barbu Știrbei. Ion Ghica nu a fost însă acceptat oficial ca reprezentant al guvernului român. A plecat spre Constantinopol, cu această misiune, în 17/29 mai 1848, cu un vapor austriac, de la Brăila, cu o scrisoare din partea doctorului Mandl, un amic al lui Alphonse de Lamartine (ministru al „trebilor din afară” al Franței, în acel timp).

Exilul

După înfrângerea revoluției, înăbușită brutal cu forța armată de trupele otomane și de cele țariste, a rămas în exil la Constantinopol. În timpul refugiului de la Constantinopol a legat o prietenie strânsă cu Ion Ionescu de la Brad, un agronom eminent. Ulterior a fost numit de autoritățile turce, la recomandarea ambasadorului Angliei la Constantinopol, Stratford Canning de Redcliffe, în funcția de guvernator sau Bei al insulei Samos (1853 - 1859), unde a reușit să stârpească pirateria, în floare în acea insulă, care afecta în mod serios mișcările flotelor franceză și britanică, pregătite pentru aprovizionarea pe mare a trupelor ce luptau în războiul Crimeii. Peste 600 de pirați s-au predat sau au fugit, astfel încât, prin 1855, liniștea în arhipelag fusese restabilită (cf. Anastasie Iordache, op. cit.). Sub supravegherea sa, în insula Samos s-au construit drumuri, s-au înființat școli, inclusiv un pensionat de fete, îngrijit de soția sa. Din timpul șederii la Constantinopol datează două scrisori inedite ale lui Ion Ghica, existente la Biblioteca Poloneză din Paris.

În prima scrisoare, din 5 martie 1849, adresată lui C. A. Rosetti, Ghica îl pune la curent asupra întreținerilor ruso-turce de la Constantinopol, dintre generalul rus Grabbe și Poartă și care au condus la semnarea Convenției de la Balta-Liman din mai 1849.

A doua scrisoare a fost adresată la 27 februarie 1854 contelui polonez Andrei Zamoiski, însărcinat cu o misiune pe lângă Poartă de șeful emigrației poloneze, prințul Adam Czartoryski. În scrisoare, Ghica îi cere lui Andrei Zamoisky să facă corecturile necesare la un „proiect de firman” pe care urma să-l remită fostului mare vizir Reșid-Pașa.

La terminarea misiunii sale, în 1859, a primit de la sultanul Abdul-Medjid titlul onorific de Bei (prinț) de Samos.(rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Filmul “Răscoala”, a obținut premiul “Opera prima”, la Festivalul de Film de la Cannes, acum 53 de ani

(Liviu Rebreanu, foto wikipedia)

1966: A avut loc premiera filmului “Răscoala”, după romanul omonim al lui Liviu Rebreanu, în regia lui Mircea Mureșan. Filmul a obținut premiul “Opera prima”, la Festivalul de Film de la Cannes.

Primii ani

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca - azi județul Bistrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu). În tinerețe, mama sa (1865/1945) era pasionată de teatru, fiind considerată "primă diletantă" pe scena Becleanului de baștină. Ambii părinți constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila, etc.

În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului Mare. Potrivit afirmației scriitorului: “În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.”

În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și, apoi, în limba română, multe amintiri din copilărie aduc în prim-plan pe oamenii acestor locuri. Deși localizate în imaginarul Pripas (identificat de cercetători cu vechiul sat Prislop, astăzi, suburbie a orașului Năsăud, în care Liviu Rebreanu a locuit mai târziu), unele episoade din Ion au păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate de scriitor).

În toamna anului 1910 se afla într-o situație materială precară. A avut convingerea că nu stăpânește cum se cuvine limba literară românească:

"A trebuit să-mi dau seama că, dacă vreau să realizez ceva trebuie să nimicesc în prealabil, în sufletul meu și în mintea mea, tot ce mi-au împrumutat atâția ani de mediu străin, tocmai la vârsta cea mai accesibilă tuturor influențelor, și că aceasta nu se poate împlini cu adevărat decât acolo unde voi respira o atmosferă românească, absolut pură și ferită de miasmele de până ieri, adică în Țară și mai ales în București."

"Întâiul meu contact cu literații români s-a efectuat cu prilejul unui congres al Astrei la Sibiu, unde am fost trimis ca gazetar român. Profitând de această unică ocazie, am și trecut dincoace, la București."

Revenit intre timp la București întâmpină o serie de greutăți financiare: “Am sosit cu 300 de lei în buzunar... Și aici... aici... aici începe un capitol întunecat al vieții mele, o epocă grea, de luptă dârză cu mizeria și pasiunea de scriitor. [...] Am venit în contact cu toți corifeii literaturii de atunci. Gârleanu mai ales era marele prozator al epocii. În vremea aceea, am încercat acest gen nou de nuvele, care nu prea era înțeles de gingașii povestitori din jurul meu. Până atunci, nuvela era un fel de anecdotă, scrisă viu, curgător, cu înflorituri de stil, dar fără nici o preocupare a fondului sau a conflictului psihologic.”

A fost angajat la publicația "Ordinea", unde redactor-șef era Ștefan Antim: în “Răscoala” apare ca personajul Antimiu. La 25 octombrie 1910 a debutat în București, în revista Convorbiri critice. Împreună cu Mihail Sorbul, în acea perioadă scoate revista "Scena", dedicată teatrului și muzicii. Anul 1911 și l-a dedicat teatrului. Până în 1912, a avut îndeletniciri diverse: de la întocmirea repertoriului la reclama publicitară; de la traducerea unor piese (Hoții de Schiller și Ofițerul de Franz Molnar) la pregătirea revistei bilunare Teatrul. În iunie, 1911, este numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova, condus de Emil Gârleanu. O lună mai târziu, la teatrul din Craiova a sosit și Ștefana (Fanny) Rădulescu (viitoarea soție a scriitorului); ca artistă, va debuta pe scena teatrului din localitate, în spectacolul cu piesa Rapsozii de Victor Eftimiu (9 octombrie). Între timp devine membru al Societății Scriitorilor Români.

La 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras în satul argeșean Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La 7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal: „Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.”

La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. După câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Generalul Gheorghe Mihail, născut la Brăila acum 132 de ani, șef al Marelui Stat Major, a fost acuzat de sabotaj. De ce?

(Generalul Gheorghe Mihail, foto wikipedia)

Gheorghe Mihail (n. 13/25 martie 1887, Brăila, România – d. 31 ianuarie 1982, București, RS România) a fost un general de armată român, care a deținut funcția de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (4 iulie - 24 august 1940) în guvernul Ion Gigurtu și a exercitat în două rânduri funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (23 august - 6 septembrie 1940 și 23 august - 12 octombrie 1944), conducând operațiunile militare de lichidare a rezistenței germane de pe teritoriul românesc în cel de-al Doilea Război Mondial.

A fost arestat în 1948, judecat alături de ceilalți membri ai guvernului progerman condus de Ion Gigurtu și condamnat la pedeapsa de 12 ani de detenție riguroasă, dar a fost grațiat și eliberat din închisoare în 1957.

Biografie

Tinerețea și începutul carierei militare

Gheorghe Mihail s-a născut la data de 13/25 martie 1887 la Brăila ca fiu al colonelului Dumitru Mihail și al soției lui, Elena. După absolvirea studiilor primare, a învățat timp de 7 sau 8 ani la “Școala Fiilor de Militari” din Iași. A urmat apoi “Școala Militară de Infanterie și Cavalerie” din București (1 septembrie 1905 - 1 iulie 1907), în aceeași promoție cu viitorii generali Constantin Sănătescu și Nicolae Macici, iar după absolvire a fost avansat la gradul de sublocotenent și repartizat comandant de pluton în Batalionul 6 Vânători. La 1 iulie 1910 a fost promovat locotenent și transferat în Regimentul 34 Infanterie din Constanța. În perioada 16 martie - 16 octombrie 1911 a deținut funcția de adjutant al comandantului Brigăzii 17 Infanterie, după care a revenit la Regimentul 34 Infanterie.

În 1911 a câștigat un concurs pentru a urma un curs de specializare de doi ani în Armata Austro-Ungară, fiind înrolat în Divizia 7 Infanterie la Esseg. În timpul vacanțelor a călătorit la Berlin, Breslau, Veneția, Paris și Roma, a asistat la manevre în Belgia și Elveția și a petrecut o lună în Egipt în iarna anilor 1911–1912. Întors în România în vara anului 1913, a fost mobilizat pentru campania din Bulgaria din 1913, dar regimentul de infanterie din care făcea parte nu a traversat Dunărea și a primit misiunea de a apăra capitala București de la fortul Tunari. După demobilizare și-a continuat serviciul militar la Constanța. În vara anului 1914 s-a clasat pe locul 1 la examenul de admitere la “Școala Superioară de Război”, dar nu a putut să urmeze cursurile deoarece școala a fost închisă din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. A fost numit curând comandant al noii școli de ofițeri de rezervă din Constanța. A fost avansat la gradul de căpitan la 1 aprilie 1915 și numit apoi comandant al noii școli de ofițeri activi din Constanța.

Al Doilea Război Mondial

Trecut în rezervă

A fost trecut în retragere prin decretul-lege nr. 3.094 din 9 septembrie 1940 al generalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român și președinte al Consiliului de Miniștri, împreună cu mai mulți generali considerați a fi apropiați fostului rege Carol al II-lea și acuzați că, în calitate de înalți comandanți militari, s-ar fi comportat necorespunzător în împrejurările dramatice din vara anului 1940. Decretul-lege prevedea scoaterea mai multor generali din cadrele active ale armatei cu următoarea justificare: „având în vedere că următorii ofițeri generali au săvârșit acte grave de incapacitate, demoralizând prin fapta lor prestigiul oștirii și elementarele comandamente ale răspunderii de ostaș. Având în vedere că prin lingușiri și metode incompatibile cu demnitatea de ostaș au ocupat înalte comandamente, încurajând apoi neseriozitatea și lipsa demnității ofițerești; Având în vedere că prin incapacitatea acestor ofițeri generali s'a ajuns la decăderea oștirii și la acte grave prin pierderea granițelor; Socotind că Națiunea trebue să primească exemplul datoriei și al răspunderii prin sancționarea celor care s'au făcut vinovați de aceste abateri”.

După 23 august 1944

Evenimentele de la 23 august 1944 l-au găsit la București. A fost reactivat (oficial de la 1 septembrie 1944) și numit șeful Marelui Stat Major al Armatei Române (oficial tot de la 1 septembrie 1944), iar în noaptea de 23-24 august 1944 a transmis unităților militare române directiva operativ-strategică de dezarmare a unităților militare germane de pe teritoriul României și de nimicire a grupărilor germane care opuneau rezistență armată. Armatele 3 și 4, aflate pe frontul din Moldova, trebuiau să se retragă pe linia Adjud-Nămoloasa-Focșani-Brăila. În următoarele opt zile, până la 31 august 1944, unitățile militare germane aflate pe teritoriul românesc au fost înfrânte, iar în aceste lupte dure au murit peste 5.000 de militari germani și au fost luați prizonieri 56.455 de militari germani, printre care 14 generali și 1.421 de ofițeri.

Recunoscându-i-se meritele în eliberarea României de sub ocupația germană, Gheorghe Mihail a fost avansat la 9 septembrie 1944 la gradul de general de corp de armată, recunoscându-i-se vechimea în grad de la 24 ianuarie 1942. A refuzat categoric cererea mareșalului Rodion Malinovski de a desființa diviziile române din interiorul României sau a de a le trimite pe front. A refuzat, de asemenea, să semneze Protocolul de colaborare militară și a cerut în repetate rânduri eliberarea soldaților români luați prizonieri de sovietici în Moldova după 24 august 1944, dar fără succes.

Persecuția și moartea

Generalul Mihail a fost arestat preventiv la 20 ianuarie 1948 de către autoritățile noului regim comunist și transportat de la Sinaia la București pentru a fi judecat împreună cu Ion Gigurtu și cu alți membri ai guvernului său pentru măsurile luate împotriva comuniștilor în 1940. În casa lui din Sinaia au fost găsite manuscrise care includeau, în opinia procurorului, „o mulțime de fraze care conțineau insulte și calomnii la adresa URSS-ului și a regimului din România”. A fost acuzat de sabotaj alături de „un grup de moșieri sabotori din județul Ilfov” și apoi, în 1954, de „activitate intensă contra clasei muncitoare”, trecând prin penitenciarele Pitești, Aiud, Ocnele Mari, Sighet, Văcărești și Jilava. A fost condamnat pe 23 ianuarie 1957 de către Tribunalul Militar al Regiunii II Militare la pedeapsa de 12 ani de detenție riguroasă și confiscarea averii, care urma să se încheie în 1960. A fost eliberat de la închisoarea Jilava pe 10 octombrie 1957 pe baza decretului de grațiere al Prezidiului Marii Adunări Naționale nr. 460 din 25 septembrie 1957.

A decedat la București, aproape 25 de ani mai târziu, pe 31 ianuarie 1982 și a fost înmormântat în Cimitirul Șețu din Sinaia. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Echipa de handbal masculin a României a devenit campioană mondială, acum 58 de ani. Cum, și de ce?

(foto: https://cristianchinabirta.ro)

1961: Echipa de handbal masculin a României a câștigat campionatul mondial din RFG după ce a învins în finală echipa Cehoslovaciei cu scorul de 9-8 și a devenit pentru prima dată campioană mondială.

Campionatul Mondial de Handbal Masculin este organizat de Federația Internațională de Handbal începând cu anul 1938.

Primul Campionat Mondial a avut loc în Germania în 1938, care implică patru echipe din Europa. De-a lungul istoriei lor, Campionatul Mondial a fost dominată de echipe europene, orice medalie a fost încă să fie câștigată de non-europeni.

De-a lungul anilor, organizarea Campionatelor Mondiale s-a schimbat. Inițial, au existat jocuri de grup, atât în rundele preliminare și principalele, dar mai recent un sistem knock-out a fost aplicată după runda preliminară.

A 4-a ediție a Campionatului Mondial de Handbal Masculin s-a desfășurat în perioada 1 martie-12 martie 1961 în RFG. Echipa României a câștigat campionatul după ce a învins în finală echipa Cehoslovaciei cu scorul de 9 - 8 și a devenit pentru prima dată campioană mondială. (rezumat wikipedia)

Povestea titlului mondial din 1961 începe mult mai devreme. Naționala masculină a suferit un amplu proces de întinerire, astfel că la Campionatul Mondial în 11 jucători, cel din Austria 1959, s-a abordat competiția cu o echipă nouă, cu metode de pregătire și cu scheme tactice specifice jocului în 7. Tendința de renunțare la jocul cu echipe de 11 jucători era clară, așa că Federația Română de Handbal a luat o decizie ”futuristă”. Surpriza plăcută a fost că în aceste circumstanțe, la mondialul austriac am luat medalia de argint, după o finală pierdută cu echipa Germaniei unite.

România se prezentase în premieră, la un Mondial masculin de handbal în 7, în 1958, când performanța, locurile 13-16, fusese foarte modestă.

La Dortmund am început grupa preliminară cu o victorie facilă, 21-11 cu Japonia, după care Cehoslovacia ne-a bătut cu 12-8. În grupa semifinală am mers ceas, cu trei victorii din tot atâtea posibile: 15-13 cu Danemarca, 12-9 cu Germania unită și 16-14 cu Norvegia. Ce rezultate! Să bați asemenea forțe, acum pare totalmente neverosimil.

După revanșa contra Germaniei unite, care ne ”suflase” titlul mondial în 1959, a venit finala, în care ne-am confruntat cu câștigătoarea de pe cealaltă parte a tabloului. Cehoslovacia a intrat pe data de 12 martie 1961, în celebra Westphallen Halle, în postura de primă favorită. În tribune au fost 15 000 de spectatori, care au creat o atmosferă infernală.

Jocul în sine a fost extrem de echilibrat, primul gol fiind marcat abia în minutul 6, când Covaci, centrul nostru, a spart gheața după o pătrundere individuală printre apărătorii adverși. La pauză tabela a indicat egalitate, 4-4, iar la final remiza a persistat, 7-7.

S-a recurs la următorul criteriu de departajare, două reprize de câte 5 minute fiecare. Rezultatul prelungirilor a fost alb, așa că din nou s-a citit regulamentul, iar arbitrii au rechemat echipele pe teren, pentru alte 10 minute suplimentare. În minutul 75, scorul era tot 7-7, apărările fiind ermetice. În cazul în care în ultimele 5 minute nu se decidea o învingătoare, atunci la 24 de ore distanță, finala s-ar fi rejucat.

Moser a transformat o aruncare de la 7 metri scoasă de Ivănescu, dar cehii a egalat tot de la linia de fault, prin golgheterul Rada. Era a opta situație de egalitate consemnată de statistica meciului. Electrizantul verdict ne-a fost favorabil, după golul marcat de pivotul Mircea Costache II (foto stânga), care a plonjat la sacrificiu pe semicerc, reușind golul decisiv.

România s-a impus apoteotic cu 9-8, echipa noastră fiind frenetic susținută din tribună, deoarece reprezenta ”buturuga mică”. Zic că nu consumăm degeaba hârtia digitală, dacă amintim lotul triumfător de la Dortmund: Mihai Redl și Ion Bogolea portari, Otto Tellman, Petre Ivănescu, Gheorghe Covaci, Ioan Moser, Aurel Bulgariu, MIrcea Costache II, Geo Bădulescu, Mircea Costache I, Cornel Oțelea, Gheorghe Coman, Olimpiu Nodea și Virgil Hnat, jucători de câmp.

Antrenori au fost Oprea Vlase și Niculae Nedef, iar medicul cu care echipa s-a aflat în pregătiri se numește Wilhelm Wagner. Lesne de înțeles de ce doctorului nu i s-a aprobat deplasarea pe tărâm nemțesc.

Imediat după finală, Mihai Redl a primit o superbă cupă de cristal, pentru cel mai bun portar al competiției, iar Petre Ivănescu, marcator de 34 de ori, a fost desemnat golgheter. (scrie https://cristianchinabirta.ro)

https://rural-braila.blogspot.com

Caragiale a fost implicat într-un proces de calomnie acum 117 de ani. Pentru ce?

(Caragiale și fiul său Mateiu, scanned from an issue of Magazin Istoric)

1902: Se dă sentința în procesul Caion-Caragiale. Caion este condamnat la 3 luni închisoare, 500 de lei amendă către stat și 10.000 de lei despăgubuiri către Caragiale pentru calomnie, după ce afirmase că drama “Năpasta” ar fi un plagiat.

Ion Luca Caragiale (n. 1/13 februarie 1852 Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – 9 iunie 1912, Berlin, Imperiul German) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. George Călinescu îl considera a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

“Năpasta” este ultima piesă de teatru a dramaturgului Ion Luca Caragiale, apărută în 1890. Premiera acestei piese, avea să determine o creștere a adversității față de opera marelui dramaturg.

Este singura dramă scrisă de acesta și probabil prima piesă românească jucată într-o limbă străină.

Origine

Conform I. D. Suchianu, Caragiale și niște prieteni se aflau într-o excursie pe valea Oltului când s-au oprit în satul Tigveni, pe malul Topologului. În cârciumă, aceștia s-au minunat de frumusețea unei sătence. La ieșire s-au întâlnit cu un grup de tineri care au observat că „pentru fata asta o să se facă moarte de om”.

Premiera piesei și recepție

''Năpasta'' a avut premiera în 3 februarie 1890 la Teatrul național din București cu o distribuție de excepție: C. I. Nottara (Ion), Aristizza Romanescu (Anca), Grigore Manolescu (Dragomir) și Costin Mărculescu (Gheorghe). “Năpasta” a fost primită cu răceală de public și de către cronici, multe defavorabile.

În favoarea operei sale dramatice și, mai târziu, și a celei în proză, s-au pronunțat condeie de mare greutate, ceea ce a rezultat în opera lui Caragiale fiind rezultatul unor polemici acerbe. În februarie 1890, Nicolae Iorga a debutat ca și critic literar la 19 ani cu un articol judicios în „Lupta” despre “Năpasta”, complimentând precizia caracterizării psihicului țărănesc în “Anca și Dragomir” și numind “Năpasta” ca una dintre cele mai de calitate piese de teatru românești. Caragiale i-a trimis un exemplar din “Năpasta” cu următoarea dedicație:

„Criticului inteligent și conștiincios care a binevoit, ca om rar ce este, întâi să citească Năpasta și să gândească asupra ei, și apoi s-o critice.”

(Original stage set for the Romania drama Năpasta, as envisaged by the author Caragiale (and drawn in Caragiale's own hand, foto wikipedia)

În favoarea piesei s-au mai pronunțat Constantin Dobrogeanu-Gherea, cu o interpretare diferită, Anca fiind, după el o reflexie a conștiinței vinovate și adesea prea unilaterală pentru gustul acestuia. Alături de mulți alții acest tip discuții au subliniat ambiguitatea piesei, o problemă atacată frecvent și aprig. Eugen Lovinescu argumentează că Anca este, dimpotrivă, axa centrală, dar e lipsită de realitate sufletească. În 1922, Paul Zarifopol găsește piesa răsuflată, artificială și melodramatică, o opinie care a rezonat cu Pompiliu Constantinescu în 1939. În contrast, la mijlocul secolului, Ion Roman adună și dezmințește aceste acuzații, subliniind cum piesa a treut testul timpului. În 1972, Silvian Iosifescu a subliniat dimpotrivă, rădăcinile clasice ale piesei, care respectă cele trei unități ale lui Aristotel. Doi ani mai târziu, I. Constantinescu compara Năpasta cu începuturile teatrului modern, cu accentul pe un singur spațiu închis simbolizând alienarea față de societate.

Aceste polemici, alături de procesul de calomnie, au fost principalele motive pentru care Șerban Cioculescu observă că până la sfârșitul primului război mondial piesa nu a mai fost jucată. În 1891 volumele lui Caragiale (Teatru și Năpasta) sunt respinse și de la premiul Academiei. Consecventă, Academia va respinge în 1901 și premierea volumului Momente.

Acuzație de plagiat

În 30 noiembrie 1901 redactorul Constantin A. Ionescu al “Revistei literare” a publicat anonim sub pseudonimul „Caion” articolul „Domnul Caragiale” pe baza piesei „Năpasta”, unde îl acuza pe Caragiale că ar fi copiat piesa “Nenorocul” de Kemény Istvan. Chemat în instanță, Ionescu a susținut că autorul ar fi copiat din “Puterea întunericului” („La Puissance de ténèbres”) de Lev Tolstoi. Procesul de calomnie care a urmat i-a adus lui Caragiale o mare tristețe datorită unui mare scandal de presă. În justiție, în ciuda celebrei pledoarii a lui Delavrancea și a problelor administrate, calomniatorul este achitat. “Năpasta” este ultima piesă de teatru scrisă de autor, nemaiputând să mai închege nimic într-un gen căruia îi adusese, incontestabil, strălucirea marii arte. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com