Cum apărut “FORD” acum 115 ani!

1903: Fondarea, la Detroit, a Companiei „Ford Motor Company" de către Henry Ford.

Istorie:

Henry Ford a fost fondator al industriei americane de automobile, a întemeiat Ford Motor Company (1903), autor al unui nou mod de organizare a producției industriale, cunoscut sub denumirea de fordism.

Henry Ford s-a născut pe data de 30 iulie 1863, în districtul Wayne, Michigan. Fiul unor emigranți irlandezi, Mary și William Ford, care s-au stabilit la o fermă în Dearborn, își ajută tatăl cu gospodăria, și urmă școala într-o clădire cu o singură clasă. Cu toate acestea, Ford nu a fost atras nici de școală, nici de viața de la fermă și, la vârsta de 16 ani, a plecat la Detroit pentru a-și găsi o slujbă.

Când, în 1903, Henry Ford și-a deschis afacerea de la Detroit, tot ce-și dorea era să producă și să vândă mașini. Și timp de 19 ani a vândut numai un singur fel de mașină: cunoscutul Model T. Dar într-un număr impresionant: 15.500.000, jumătate din producția mondială.

Linia sa de asamblare, de-a dreptul revoluționară, i-a permis să vândă mașinile la un preț la care putea să aibă acces o familie americană cu venituri medii. Celebrul constructor de automobile a reușit performanța de a dubla salariile muncitorilor simultan cu reducerea orelor de lucru. Ceea ce până atunci era doar o jucărie pentru capriciile celor bogați a devenit, grație lui Henry Ford, o necesitate a vieții cotidiene, fericind lumea cu autostrăzi, stații de benzină și ambuteiaje.

În 1908, Ford a proiectat Modelul T, special conceput pentru a face apel la mase. Era usor, rapid, si puternic. Henry a descoperit și folosit oțelul vanadiu în cadrul Modelului T, care a fost mult mai puternic decât orice alt oțel disponibil la momentul respectiv. De asemenea, toate model T au fost vopsite în negru, pentru că culoare vopselei se usca cel mai rapid. Deoarece Modelul T a devenit repede atât de popular încât a fost vandut mai repede decât a putut produce Ford, a început să caute modalități de a accelera procesul de fabricație. În 1913, Ford a adaugat o linie de asamblare cu motor în instalație. Centurile motorizate transportoare au fost întrebuințate lucrătoriilor, care adăugau acum fiecare o componentă a mașinii noi dintr-o mașină mai veche. Linia de asamblare motorizata reducea semnificativ timpul și, astfel, costul de fabricație pentru fiecare masina. Ford a trecut pe aceste economii pentru client. Deși Modelul T a fost vândut pentru suma de $ 850, în cele din urmă prețul a scăzut la sub $ 300. Ford a produs Model T din 1908 până în 1927, fabricând 15 milioane de mașini. Deși modelul T l-au făcut pe Henry Ford bogat și faimos, el a continuat să susțină accesul la masini pentru mase. În 1914, Ford a instituit o crestere de salariu pe zi de 5 $ pentru lucrătorii săi, care a fost aproape dublu față de muncitorii din alte fabrici auto . Ford crede că, prin ridicarea plății muncitorilor, muncitorii ar fi mai fericiți (și mai rapizi și mai eficienți) la locul de muncă, soțiile lor ar putea sta acasă să aibă grijă de familie, iar muncitorii au mai multe sanse sa stea la Ford Motor Company (ceea ce duce la atragerea lucrătorilor și distrugerea competiției).

Edison, Burroughs si Ford

Ford a creat, de asemenea, un departament sociologic în fabrică, care examina viețile lucrătorilor pentru bunăstare. Din moment ce el a crezut că știa ce era mai bine pentru muncitorii săi, Henry a fost împotriva sindicatelor. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Drapelul național sfințit acum 170 de ani!

1848: A fost sfințit drapelul național tricolor, adoptat prin decret la 14 iunie de către Guvernul revoluționar de la București; drapelul avea culorile albastru, galben, roșu și avea înscrisă deviza „Dreptate, Frăție". (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Acum 83 de ani rămășițele pământești ale lui Dimitrie Cantemir au fost repatriate!

1935: În portul Constanța sosește vasul "Prințesa Maria" cu rămășițele pământești ale lui Dimitrie Cantemir și cu câteva arhive din Tezaurul României care a fost trimis la Moscova în timpul Primului Război Mondial. Arhivele au constat în registrele contabile ale unor bănci, state de servicii ale funcționarilor Ministerului Agriculturii, bancnote românești tipărite în 1917 la Moscova și nici un document istoric.

Cine a fost Dimitrie Cantemir?

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a fost domnul Moldovei în două rânduri (martie-aprilie 1693 și 1710 - 1711) și un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin. George Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru.”

În Encyclopædia Britannica, ediția a 11-a, vol. 5, în articolul Dimitrie Cantemir se menționează: „Demetrius or Demeter Cantemir was known as one of the greatest linguists of his time, speaking and writing eleven languages, and being well versed in Oriental scholarship.”

Dimitrie era fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. La moartea tatălui său în 1693, a fost proclamat domn după modelul lui Constantin Brâncoveanu, însă Poarta nu l-a confirmat în domnie. Și-a petrecut următorii ani la Constantinopol, unde a fost capuchehaie (trimis la Poartă ca garant al fidelității) și a însoțit armata otomană în expediția eșuată din Ungaria, fiind martor al înfrângerii otomanilor în Bătălia de la Zenta, unde s-a convins de decadența Imperiului Otoman.

În 1710 a fost numit la tronul Moldovei, având misiunea de a-l supraveghea pe Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de Imperiul Otoman, în schimb a încheiat el însuși un tratat cu Imperiul Rus al lui Petru cel Mare. Armata rusă ajutată de moldoveni a suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănilești. În consecință, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde și-a petrecut restul vieții în mijlocul preocupărilor intelectuale. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Gheorghe Bibescu, domnul Țării Românești, abdică, acum 170 de ani. De ce?

                      Istorie:
      Gheorghe Bibescu a fost domn în Țara Românească în perioada 1 ianuarie 1843 – 13 iunie 1848.
                  Biografie:
       Gheorghe Bibescu era descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu. Este frate cu principele Barbu Știrbei. După ce-și face studiile la București și Paris, intră în 1824 în administrația publică a țării, la Ministerul de Justiție și de Externe, dar demisionează în 1834, trăind până la 1842 la Paris și Viena. Reîntors, conduce opoziția contra domnului Alexandru D. Ghica și reușește să câștige alegerile din 20 decembrie 1842, cu circa 69% dintre voturi.
     Ca domn a luat unele măsuri bune: a mărit armata numeric, a pus ordine în finanțele țării, i-a ajutat pe sinistrații bucu reșteni care și-au pierdut casele în urma unui incendiu în ziua de Paști a lui 1847. Domnia lui a suferit din cauza influenței covârșitoare a Rusiei.
     Concesia minelor dată rusului Trandafiloff, produce mari nemulțumiri, iar adunarea țării o anulează. Bibescu însă, suspendă adunarea "pentru rele aplicări și gândiri", după care a condus autoritar țara, prin decrete, până în noiembrie 1846.
        Apoi s-au făcut din nou alegeri, în care Bibescu a dobândit în Adunare o majoritate prietenoasă. La fel de rău a fost primită încercarea lui de a introduce limba franceză ca limbă de predare în școlile superioare. Revoluția Franceză de la 1848, se repercutează și în București. După citirea Proclamației de la Islaz (9 iunie), ea este impusă și domnului la București.
     Bibescu a fost indecis, nu a trecut nici de partea revoluției și nici nu a înăbușit-o, astfel încât este nevoit să abdice la 13 iunie 1848 și să părăsească țara plecând în Transilvania.
          S-a căsătorit prima dată cu Zoe Brâncoveanu. La 12/24 decembrie 1827 s-a născut primul copil, Grigore Bibescu, care primește numele de la nașul său banul Brâncoveanu. A doua oară se căsătorește cu Marițica Văcărescu-Ghica la 21 septembrie 1845, la Focșani.
         Maria Bibescu, contesă de Montesquiou-Fézensac este una dintre fiicele domnitorului Gheorghe Bibescu cu a doua sa soție, Marițica Văcărescu-Ghica. Pe o porțiune din moșia ei din nordul Bucureștiului au luat naștere Aeroportul Băneasa și cartierul Băneasa de azi. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Regatul Marii Britanii sărbătorește 311 de ani ziua națională, de ce?

Regele Carol al II-lea al Angliei a restaurat monarhia și pacea după Războiul Civil Englez

                         Istorie:

           Anglia (în engleză England) este cea mai mare și cea mai dens populată țară din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Până în anul 1707 Anglia a fost un regat suveran, de sine stătător, Regatul Angliei. În 1707 acesta a fuzionat cu Scoția, dând astfel naștere Regatului Marii Britanii.

          Pentru majoritatea locuitorilor Europei continentale, Anglia nu se referă nici la numele din latina evului mediu al țării engleze din Regatul Unit, nici la denumirea actualei regiuni din estul acestei țări, ci este sinonim cu Marea Britanie sau chiar cu Regatul Unit, lucru care însă este incorect din punct de vedere politic și exclude scoțienii, galezii și nord-irlandezii.

          Oasele și uneltele din piatră (cremene) găsite în Norfolk și Suffolk dovedesc că Homo erectus a trăit pe teritoriul Angliei de azi acum 700.000 de ani. La acea vreme, Marea Britanie era legată de continentul European. Ceea ce astăzi este Canalul Mânecii (English Channel) era atunci un fluviu ce curgea spre vest și era alimentat de afluenți care mai târziu au devenit Tamisa și Sena (Seine). Această zonă a fost depopulată în perioada Marii Glaciațiuni, așa cum au fost și alte regiuni ale Insulelor Britanice. În timpul recolonizării, după dezgheț, cercetarea genetică arată că Anglia de azi a fost ultima zonă a Insulelor Britanice care a fost repopulată, cam acum 13.000 de ani. Popoarele migratoare care au ajuns în această perioadă contrastează cu ceilalți locuitori ai Insulelor Britanice, venind de pe continent din sud-estul Europei, în timp ce locuitorii care au venit mai devreme au sosit din nord de-a lungul coastei din Iberia. Acești migratori au adoptat cultura Celtică care a devenit dominantă în mare parte a Europei vestice.

         Până la 43 d.Hr., momentul marii invazii romane, Britania fusese deja ținta unor frecvente invazii, plănuite de forțele Republicii Romane și ale Imperiului Roman. A fost invadată pentru prima oară de dictatorul roman Iulius Cezar în 55 î.Hr., dar a fost pe deplin cucerită de împăratul Claudius în 43 d.Hr. Ca și alte regiuni aflate la marginea imperiului, Britannia s-a bucurat o perioadă lungă de legături comerciale cu romanii, și influența lor economică și culturală a avut o semnificație deosebită asupra epocii de fier pre-romană a britanicilor, în special în sud. Odată cu căderea Imperiului Roman 400 de ani mai târziu, romanii au părăsit Provincia Britannia, teritoriu care în mare parte a stat la baza a ceea ce s-a numit apoi Anglia.

                       Etimologie:

        Denumirea „Anglia” provine de la „Țara anglilor” (în engleză: „England” pentru „Land of the Angles”) referindu-se la angli, trib germanic de vest, care s-a așezat în insulă în secolul V și care provenea din peninsula Iutlanda (azi Germania și Danemarca). Alături de aceștia s-au așezat încă alte 2 triburi germanice de vest: Iuții (tot din peninsula Iutlanda) și saxonii (din nord-vestul Germaniei de azi). Numele Angliei în limba cornică este Pow Sows, care înseamnă „Țara Saxonilor”. Se numea așa deoarece anglo-saxonii și alți germani din Europa continentală au impus limba și cultura băștinașilor britoni în toată Anglia, mai puțin în Țara Galilor, Cornvalia și Cambria.

                    Geografie:

Harta Marii Britanii și a Irlandei, cu Anglia în verde închis

       

     Anglia se întinde pe două treimi din centrul și sudul insulei Marea Britanie, plus insulele dinspre coastă din larg, dintre care cea mai mare este Insula Wight.

Anglia se învecinează la nord cu Scoția și la vest cu Țara Galilor. Este mai aproape de Europa continentală decât oricare altă parte a Britaniei, separată de Franța de 52 km de mare (22 mile nautice). Tunelul Canalului, lângă Folkstone, leagă direct Anglia de Europa continentală. Granița anglo-franceză este la jumătatea drumului de-a lungul tunelului.

         Mare parte din Anglia este deluroasă, în general muntoasă în nord cu un lanț de munți nu prea înalți, Munții Penini (Pennines), care despart estul de vest. Alte zone deluroase în nord și Midlands sunt Ținutul Lacurilor (The Lake District), the North York Moors (Mlaștinile din North York) și Districtul Peak. Linia aproximativă de demarcație dintre tipurile de teren este adesea indicata de linia Tees-Exe. La sud de această linie sunt suprafețe întinse de teren plat, incluzând East Anglia și the Fens, zonele deluroase incluzând the Cotswolds, the Chilterns și the North și South Downs.

Cel mai mare port natural din Anglia este Poole, pe coasta sud-centrală. Unii îl consideră al doilea cel mai mare port din lume, după Sydney, Australia, deși lucrul acesta este discutabil.

                   Capitală:

       Londra este capitala Angliei dar și capitala Regatului Unit. Aglomerația urbană a Londrei numără aproximativ 7.350.000 de locuitori. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Jacques-Yves Cousteau, ales membru de onoare al Academiei Române, la propunerea academicianului Mihai Băcescu acum 28 de ani

                 Istorie:

          Jacques-Yves Cousteau (n. 11 iunie, 1910, Saint-André-de-Cubzac, departamentul Gironde, Franța; d. 25 iunie 1997, Paris) a fost un ofițer francez de marină, explorator al vieții subacvatice în domeniul oceanografiei, fotograf, producător de filme și inventator de aparate submarine. A fost de asemenea redactor, colaborând cu scriitori precum Philippe Tailliez (de asemenea marinar și explorator, primul său mentor), James Dugan, Frédéric Dumas (arheolog submarin), Philippe Diolé, Yves Paccalet (biologi), care a devenit cunoscut în întreaga lume în calitate de comandant al navei Calypso.

               Invenția scufundărilor submarine moderne (1943)

      Anii celui de-al doilea război mondial sunt decisivi pentru istoria scufundărilor. Austriacul Hans Hass inventează atunci aparatul de filmare submarină „Rolleimarin”; comandanții francezi Louis de Corlieu și Yves le Prieur - respectiv labele de înot rapid și butelia cu aer comprimat și detentor manual. După înfrângerea Franței din iunie 1940, familia Simone și Jacques-Yves Cousteau se refugiază la Megève, unde se împrietenesc cu familia Ichac, care locuia și ea acolo. Jacques-Yves Cousteau și Marcel Ichac împărtășeau aceeași dorință de a dezvălui marelui public locuri necunoscute și inaccesibile: primul dintre ei, lumea acvatică, cel de-al doilea, marile înălțimi montane. Cei doi vecini de refugiu au obținut împreună, la egalitate, premiul întâi al Congresului filmului documentar din 1943, primul pentru filmul submarin: La 18m adâncime, turnat anul precedent. În anul 1943, s-a turnat filmul Epave, ocazie cu care Cousteau și ingenerul Émile Gagnan au inventat scafandrul autonom modern prin adaptarea la butelia Le Prieur și modernizarea unei invenții din Secolul XIX (detentorul Rouquayrol și Denayrouze). Brevetul pe care l-au co-înregistrat pentru această invenție i-a pus la adăpost din punct de vedere financiar pentru tot restul vieții lor.

        Deși Franța înfrântă devenise o aliată a Germaniei naziste, Jacques-Yves Cousteau păstrase legături cu lumea anglo-saxonă (și-a petrecut o parte a copilăriei în Statele Unite și vorbea curent engleza) și cu militari francezi din Africa de Nord. Cousteau, a cărui vilă Baobab de la Sanary (Var) se găsește față în față cu vila Reine a amiralului Darlan (comandantul Marinei franceze și adjunctul lui Philippe Pétain), încearcă să deschidă un dialog între guvernul francez și Aliați. În aceste împrejurări, întreprinde o operațiune de comando împotriva serviciilor de spionaj italiene în Franța, motiv pentru care va primi mai multe decorații militare pentru fapte de război.

                      Apărarea mediului înconjurător

      Jacques-Yves Cousteau a fost observatorul întregului Ocean Planetar, studiindu-i gradul de poluare. A demonstrat practic pericolul pe care-l reprezintă vehicularea a tot mai multor deșeuri industriale către marile fluvii (Nilul, Amazonul, Fluviul Galben etc.). A fost director al Muzeului de Oceanografie din Monaco. În 1992 a fost invitat oficial la conferința Națiunilor Unite pentru mediu și dezvoltare de la Rio de Janeiro, iar în 1993 a fost numit în Comitetul consultativ al Națiunilor Unite și consilier pentru dezvoltare durabilă al Băncii Mondiale.

                   Cousteau în România

          Prima vizită a lui Cousteau în România a avut loc în octombrie 1966, împreună cu Rainier III, suveranul Principatului Monaco, însoțit fiind și de vechiul său colaborator Jean Alinat. La Constanța, cu ocazia încheierii lucrărilor Adunării Generale a Comisiei Internaționale pentru Cercetarea științifică a Mării Mediterane (CIESMM), Jacques-Yves Cousteau a fost ales Secretar general al acestui important for științific. Cousteau a fost atunci primit și însțit de oceanologul și biologul Pr. Mihai C. Băcescu, reprezentantul României la CIESSM și director al Muzeului Antipa.

      Cu acest prilej, colaboratorul lui Cousteau la conducerea celebrului Muzeu Oceanografic din Monaco, comandantul Jean Alinat, a prezentat la București ultima realizare cinematografică a acestuia, „Precontinent III”, filmul care relata experiența celor șase acvanauți care au trăit într-o sferă metalică ancorată la 100 m adâncime, timp de 21 zile și 17 ore, în perioada 17 Septembrie-17 Octombrie 1965 în largul Mării Meditarane.

          

         Cea de a doua vizită a avut loc în octombrie 1977, când Jacques-Yves Cousteau și echipa sa au propus autorităților române să facă o expediție în Marea Neagră și la gurile Dunării, împreună cu Pr. Mihai C. Băcescu și Dr. Alexandru Marinescu. Cu acest prilej nava “Calypso” a ancorat la Constanța și apoi a lucrat în apele din fața gurilor Dunării pentru a studia gradul de poluare al Mării Negre și al Dunării. Jacques-Yves Cousteau a trecut atunci și pe la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” apoi a ținut o conferință în amfiteatrul Institutului Botanic. Băcescu, Marinescu și Cousteau au sugerat atunci un proiect de înființare a “Rezervației Biosferei Deltei Dunării”, dar regimul condus de Nicolae Ceaușescu avea cu totul alte preocupări și proiectul a fost respins, trecându-se dimpotrivă la desecarea bălților din lunca Dunării și a mai multor mari zone din Deltă precum arealul Pardina, la îndiguiri masive și la închiderea „portiței” legând complexul Razim-Sinoe de Marea Neagră. Proiectul s-a concretizat abia în anii 1990–1992, după căderea conducerii Ceaușescu.

Ales membru de onoare al Academiei Române, la propunerea academicianului Mihai Băcescu la 13 noiembrie 1990, Jacques-Yves Cousteau se întoarce în România cu toată echipa sa (Jacques Constans, comandantul Traonouil, scafandrul Grégoire Koulbanis, biologul François Sarano și alții) în scopul de a realiza un film de televiziune consacrat Dunării și deltei sale, în patru episoade. Scenariul a fost scris de Francine Cousteau, Ion Cepleanu, Anne-Marie Roth și Radu Anton Roman, cu consultanța științifică a lui Adrian Gagea, Petre Bănărescu, Alexandru Marinescu, Traian Gomoiu, Victor Petrescu, Alexandru Bologa și alții. Odată terminat turnajul, Cousteau și-a prezentat discursul de recepție la Academie la 8 aprilie 1991, iar în 1993 a fost, din nou, oaspetele Bucureștiului a cărui universitate i-a conferit titlul de „Doctor honoris causa”. Universitatea din București a fost printre primele în Europa care, după 1990, a înființat o „catedră Cousteau” în cadrul căreia se predau ecotehnia și geonomia, științe în care ecologia se îmbină cu tehnologiile marilor construcții.

                    Trebuie să prezentăm și biografia lui Mihai Băcescu:

         Născut în satul evocat de Ion Creangă în "Amintiri din copilărie", Mihai Băcescu, copilul învățătorului din sat, își pierde ambii părinți la vârsta fragedă de 4 ani și este crescut timp de 3 ani la Pleșești de o bunică, apoi la Fălticeni de Nicolae Baciu, un unchi matern. La școala primară îl are ca învățător pe Vasile Jitaru (tatăl academicianului Petre Jitaru). Copil de caracter, aventurier și voluntar, trece de la unchiul său la o mătușă tot maternă, apoi la altă bunică din Bogdănești, urmând cu succes cursurile la gimnaziu și la liceul Nicu Gane din Fălticeni, unde îi are ca profesori pe Vasile Ciurea și pe Ioan Hudiță. Acesta din urmă, de asemenea profesor universitar, îl recomandă în 1922 la liceul Bogdan Petriceicu Hașdeu din Chișinău, unde o întâlnește pentru prima oară pe viitoarea sa soție, Eliza (originară din Soroca). (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Mircea cel Bătrân, înființează, acum 603 ani, un post de „spătar"

          1415: Prima mențiune documentară a funcției de „spătar" în Țara Românească (atribuțiile acestuia erau comanda armatei și prezentarea însemnelor autorității domnești la ceremonii).

         În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică. El a introdus în staful său și funcția de “Spătar” (din ngr. “spatharios” „spadă, paloș“) era în Moldova și Țara Românească denumirea oficială a unui dregător la curtea domnească, având la început sarcina de a purta la festivități sabia și buzduganul domnitorului iar mai târziu avea comanda cavaleriei, devenind comandant suprem al armatei în lipsa domnului. Mai târziu a fost șeful poliției.

              Această dregătorie a apărut în Țara Românească la 1415, în vremea lui “Mircea cel Bătrân”, când “spătarul” era, de obicei, al patrulea dregător din Sfatul domnesc.

Definiție: SPĂTÁR, spătari, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Dregător la curtea domnească care purta la ceremonii sabia și buzduganul domnului, iar mai târziu avea comanda cavaleriei. Mare spătar = comandant suprem al armatei în lipsa domnului. – Din ngr. spathários. (scrie DEXonline.ro)

           Dregătoriile au fost înființate treptat, odată cu organizarea Țării Românești și Moldovei, ca state nou înființate. Ele erau departamente medievale publice sau de curte domnească în statele românești din evul mediu. Chiar dacă izvoarele atestă aceste dregătorii treptat și târziu, cele mai multe dintre ele datează din perioada de început a statului. Dregătorii (în sens modern, Înalți funcționari) puteau îndeplini sarcini din porunca domnească indiferent de atribuțiile principale ale funcției lor. În general pot fi deosebite două tipuri de dregătorii: dregătorii publice, în care posesorul avea atribuții publice (administrative și judecătorești) și dregătorii de curte, în care posesorii prestau în primul rând activități admistrative și de protocol la curtea domnească. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com