8 februarie 1859 Alexandru Ioan Cuza – ajunge în Bucuresti si initiaza reforme

         

        1859: Intrarea triumfală a lui Alexandru Ioan Cuza în București, după dubla sa alegere ca domn al Principatelor Române.

      Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

       Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.

                 Reformele lui Cuza

     După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864), reforma justiției (1864) ș.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării.

     Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii și ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (lovitura de stat de la 2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituție și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universități din țară, respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată și armata națională.

               Reforma fiscală

    Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta inițiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a țării, cea ieșeană.”

    

    Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluționar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din țară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătățiri și înnoiri organizatorice pe baza noilor cerințe ale epocii moderne. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1929 - România ratificã Pactul Briand-Kellog

      

       Ce înseamnă acest tratat: Pactul “Kellogg-Briand”, cunoscut și ca “Pactul de la Paris”, după orașul în care a fost semnată această înțelegere pe 27 august 1928, a fost un tratat internațional "care milita pentru renunțarea la război ca instrument al politicii naționale". Scopurile sale nu au fost atinse, dar a fost un pas înainte pentru dezvoltarea doctrinelor dreptului internațional. Pactul a fost botezat cu numele secretarului de stat american Frank B. Kellogg și al ministrului de externe francez Aristide Briand, inițiatorii tratatului.

         Pactul a fost propus de Aristide Briand, ministrul de externe al Franței și laureat al Premiului Nobel pentru Pace, ca un tratat bilateral între Franța și Statele Unite ale Americii, prin care se scotea în afara legii folosirea războiului pentru rezolvarea problemelor dintre cele două țări. Briand a considerat că o asemenea inițiativă avea să încălzească relațiile răcite dintre foștii aliați și, mult mai important, avea să asigure o viitoare alianță a SUA cu Franța într-un eventual nou război european.

        Din punct de vedere practic, Pactul “Kellogg-Briand” nu a reușit să-și atingă obiectivele nobile de împiedicare a războiului și de menținere a păcii internaționale pe o lungă perioadă. Pactul s-a dovedit ineficient, deoarece, în anii care au urmat, imediat după semnarea lui, s-a declanșat invazia japoneză în Manciuria (1931) și China (1937), invazia italiană în Etiopia (1935) și invazia germană în Polonia (1939). Cu toate acestea, pactul a fost un important tratat multilateral pentru că, în afară de aducerea mai multor națiuni la aceeași masă a tratativelor, a servit ca una dintre bazele legale ale stabilirii normelor de drept prin care amenințarea cu folosirea forței sau folosirea forței militare în relațiile internaționale, precum și cuceririle teritoriale care ar fi fost rezultatul agresiunii, au fost scoase în afara legii.

        Interzicerea războaielor de agresiune a fost confirmată și lărgită în Carta Națiunilor Unite, care, în articolul 2, paragraful 4 stabilește: "Toți Membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite."

     Ca o consecință a acestei prevederi, după Al Doilea Război Mondial, națiunile/statele sunt obligate să invoce dreptul la autoapărare sau dreptul la apărare colectivă atunci când recurg la acțiuni militare și, de asemenea, sunt împiedicate să anexeze teritorii prin forță. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Rosia Montanã - o minã de aur

           “Roșia Montană” (în germană “Goldbach”, în maghiară “Verespatak”, în latină “Alburnus Maior”) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania, România.

Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 137), localitatea apare sub numele de „Veres Patak” (traducere în limba română „Pârâul Sângeriu Roșu”).

         Geografie: Este situată în Valea Roșiei, străbătută de râul “Roșia”. Râul “Roșia” este bogat în minerale, în special fier care îi dă o culoare roșiatică, de unde și denumirea comunei în română și maghiară. Culoarea roșiatică a apei se datorează mineritului excesiv ce durează de peste 2000 de ani.

Patrimoniul din “Roșia Montană” se bucură, începând din 5 februarie 2016, de recunoașterea oficială din partea statului român a valorii sale excepționale localitatea fiind inclusă pe “Lista Indicativă” a României pentru Patrimoniul Mondial UNESCO.

   

      “Roșia Montană” este atestată documentar din anul 131 (înființată de către romani în timpul domniei lui Traian sub numele de “Alburnus Maior”).

        Localitatea are o existență milenară, fiind cunoscută încă dinaintea cuceririi “Daciei”, amintită de Herodot, Pliniu, Titus Liviu și este una din cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea metalelor prețioase din Europa.

        În ruinele fostei cetăți, arheologii au descoperit locuințe, morminte, galerii miniere, unelte pentru minerit, multe inscripții în limba latină și greacă și 50 de tăblițe cerate. Multe din descoperirile arheologice pot fi văzute în “Muzeul Mineritului” din “Roșia Montană”.

         

       Din istoria mineritului se mai poate aminti că pe valea Roșiei erau șteampuri care funcționau asemănător morilor de apă, fiind folosite pentru măcinarea minereului, în perioada anului când pe valea Roșiei debitul apei era insuficient pentru șteampuri, se deschidea stăvilarul unui lac artificial. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

1945: Demonstrații împotriva guvernului Rădescu organizate și plătite de bolșevici

          Guvernul Nicolae Rădescu a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945. A fost ultimul guvern democratic al României până la Revoluția din 1989. Nicolae Rădescu (s-a nascut la 30 martie 1874, in Călimănești si a decedat la 16 mai 1953, New York) a fost un militar de carieră (general de corp de armată adjutant) și om politic, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România.

       În timpul mandatului său de președinte al Consiliului de Miniștri (6 decembrie 1944–28 februarie 1945) a fost confruntat cu agitațiile cauzate de comuniștii români, care erau într-un proces de acaparare a puterii politice, fiind sprijiniți de armata roșie. În urma crizei politice declanșate de PCR în februarie 1945 și a ultimatumului dat de Andrei Vîșinski, regele Mihai a fost nevoit să accepte demisia lui Rădescu, numindu-l în cele din urmă pe Petru Groza prim-ministru.

         Deși fruntașii politici, care doreau ca armistițiul să fie încheiat de un guvern condus de un militar, luau în calcul numirea generalului Rădescu în funcția de prim-ministru, numele acestuia nu apare în documente cu ocazia evenimentelor din 23 august 1944. 

    

      O explicație a acestei situații a fost oferită de generalul însuși, într-una din însemnările sale despre aceste evenimente: „Din ceea ce mi se aducea la cunoștință, încă cu două-trei luni înainte, de către un devotat al meu aflat în Serviciul Siguranței, știam că la S.S. condus de Cristescu se găsesc note informative în care se arată că în cercurile Palatului se vorbește de o eventuală aducere a mea în fruntea guvernului ce se va forma după răsturnarea lui Antonescu. În apropierea datei de 23 august 1944 însă numele meu fusese înlocuit cu al Gl. Sănătescu. Cu o săptămână înainte de lovitura de la 23, consilierul Botez de la Consiliul Legislativ a venit la mine să-mi comunice din partea Gl. Sănătescu că acesta ar dori să mă vadă. Am răspuns că-i stau la dispoziție oricând va voi, la mine acasă, dar nu merg la Palat fiindcă nu voiesc sub nici o formă să las impresia că eu urmăresc ceva. Bănuiesc că întrevederea ce trebuia să aibă loc era în legătură cu intrarea mea în guvernul ce urma să-l formeze Sănătescu. Răspunsul însă pe care eu l-am dat invitației, a fost desigur nemulțumitor, întrucât a rămas fără nici o altă urmare”.

             Componența Guvernului din 1944:

      Președintele Consiliului de Miniștri

                    General Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945)

     Vicepreședintele Consiliului de Miniștri

                    Petru Groza (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945)

          Ministrul afacerilor interne

                  ad-int. General Nicolae Rădescu (6 decembrie - 14 decembrie 1944)

                  General Nicolae Rădescu (14 decembrie 1944 - 28 februarie 1945)

    Ministrul afacerilor străine

               Constantin Vișoianu (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945)

    Ministrul finanțelor

                 Mihail Romniceanu (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945)

    Ministrul justiției

                Lucrețiu Pătrășcanu (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945)

    Ministrul educației naționale

                Ștefan Voitec (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945)

    Ministrul cultelor și artelor

               Ghiță Pop (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945)

    Ministrul de război

              General Ion Negulescu (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945)

    Ministrul producției de război

               Constantin C. Brătianu (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945)

     Ministrul agriculturii și domeniilor

               Ioan Hudiță (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945)

      Ministrul economiei naționale

               Aurel Leucuția (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945)

      Ministrul comunicațiilor

              Gheorghe Gheorghiu-Dej (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945)

      Ministrul lucrărilor publice și al refacerii

               Virgil Solomon (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945)

      Ministrul cooperației

               Gheorghe Fotino (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945)

       Ministrul muncii

               Lothar Rădăceanu (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945)

      Ministrul asigurărilor sociale

              Gheorghe Nicolau (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945)

      Ministrul sănătății și asistenței sociale

             Daniel Danielopolu (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945)

      Ministrul naționalităților minoritare

             Gheorghe Vlădescu-Răcoasa (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945).

https://rural-braila.blogspot.com

Ștefan Mihăilescu-Brăila – actor care a încantat generatii - istorie

         

     Ștefan Mihăilescu-Brăila s-a nãscut la 3 februarie 1925, la Brăila. a urmat cursurile primare și secundare în orașul natal, dedicându-se carierei scenice de timpuriu. Din 1949 până în 1954, Ștefan Mihăilescu Brăila a jucat la Teatrul "Maria Filotti", în spectacole ca "La Ilie bun și vesel", de Ion Damian, "O scrisoare pierdută", de I. L. Caragiale, "Poveste de dragoste", de Margarita Aligher, "Burghezul gentilom" de Moliere, "Bădăranii", de Carlo Goldoni, "Nunta lui Kecinski", de Suhovo Kobalin și "Ultima ora", de Mihail Sebastian. Debutează în cinema în 1957, jucând cu o inegalabilă măiestrie artistică, în cele mai reușite comedii din cinematografia românească: “Ciocolata cu alune”, în 1978, “Păcală” (1974), “Nea Mărin miliardar” (1979), "Elixirul tinereții", în 1978. "Bachus" din filmul “Secretul lui Bachus” (1984), realizat de regizorul Geo Saizescu, a fost ultimul mare rol al lui Ștefan Mihăilescu Brăila.

            

    «Am lucrat cu cei mai buni actori ai timpului. Pleiada de aur. Pentru rolul lui "Bachus", l-am "ochit" încă de la început pe Ștefan Mihăilescu Brăila. Era extraordinar! A studiat rolul și apoi a intrat perfect, din prima, în pielea lui "Bachus". Capătă o privire de gheață care parcă tăia ca un laser» spunea Geo Saizescu despre actorul brăilean.

       Prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, actorului Ștefan Mihăilescu-Brăila i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”.[2]

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

Ștefan Mihăilescu-Brăila a fost și prezentator a numeroase emisiuni de teatru și divertisment la Radio și Televiziune. Actorul a decedat la 19 septembrie 1996, în București și a fost incinerat. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

De ce Papa Pius al VII-a a ales “Pasajul Borgo” pentru a fugi? – lasitate, sau altfel de a gandi?

            Papa Pius al VII-lea, cu numele la naștere Barnaba Niccolò Maria Luigi Chiaramonti, a fost un episcop al Romei, și papă al Bisericii Universale, de la 14 martie 1800, până la moartea sa în 1823.

         Istorie: Papa Pius al VII-lea s-a refugiat cu succes, În anul 1808, prin coridorul secret al "Pasajului Borgo" dintre Vatican și fortificația învecinată “Castelul Sant'Angelo”, pentru a scăpa cu viață la asediul Vaticanului de către trupele lui Napoleon Bonaparte.

       Pius al VII-lea, (cu numele la naștere Barnaba Niccolò Maria Luigi Chiaramonti) a fost un episcop al Romei și papă al Bisericii Universale, de la 14 martie 1800, până la moartea sa în 1823.

Istorie: 1808: Papa Pius al VII-lea nu a aderat la blocada continentală impusă de Napoleon tuturor statelor europene pentru a izola Anglia. Familia sa era nobilă, însă destul de săracă. Ca și frații săi, a frecventat mai întâi “Colegio dei Nobili” din Ravenna, dar, la cererea sa, a intrat, la vârsta de 14 ani, la 2 octombrie 1756, în “Abația benedictină Santa Maria del Monte” de la Cesena, unde a fost admis novice, sub conducerea lui dom Gregorio Caldarera.

          Ca și frații săi, a frecventat mai întâi “Colegio dei Nobili” din Ravenna, dar, la cererea sa, a intrat, la vârsta de 14 ani, la 2 octombrie 1756, în “Abația benedictină Santa Maria del Monte” de la Cesena, unde a fost admis novice, sub conducerea lui dom Gregorio Caldarera.

Papa Pius al VII-lea s-a refugiat, cu succes, în anul 1808, prin coridorul secret al "Pasajului Borgo" dintre Vatican și fortificația învecinată Castelul Sant'Angelo, pentru a scăpa cu viață la asediul Vaticanului de către trupele lui Napoleon Bonaparte.

          Papa Pius al VII-lea s-a refugiat cu succes în anul 1808 prin coridorul secret al "Pasajului Borgo" dintre Vatican și fortificația învecinată “Castelul Sant'Angelo”, pentru a scăpa cu viață la asediul Vaticanului de către trupele lui Napoleon Bonaparte.

https://rural-braila.blogspot.com

Mihai Viteazul – prima unire (acum 418 ani)

           În 1600: Mihai Viteazul semnează "Tratatul de închinare și credință" față de Rudolf al II-lea, împarat al Germaniei și rege al Poloniei și Ungariei. În schimbul recunoașterii suveranității sale, Rudolf al II-lea a făgăduit lui Mihai Viteazul ajutor și a garantat domnia ereditară în linie bărbătească.

          Mihai Viteazul a fost domnul Țării Românești între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari țări medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.

        Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucând “opul” (conform DEX, acesta cuvant reprezinta “opunere”), în “Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea.

       

     Conturarea mitului “Mihai Viteazul” ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile petrecute în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpînească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com