Basarab I – un conducator de exceptie

 

              Țara Românească a existat între secolele al XIV-lea și secolul al XIX-lea timp de mai bine de 500 de ani, ea începându-și existența ca stat independent odată cu “Bătălia de la Posada” în jur de 10 noiembrie 1330, și încheindu-și existența ca stat (devenit autonom dar tributar Imperiului Otoman) la data de 24 ianuarie/5 februarie 1862, când, după trei ani de uniune personală cu Moldova, s-a unit cu această țară pentru a forma bazele României moderne.

         Bătălia de la Posada este numele unui conflict militar între Regatul Ungariei și Țara Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie a marcat emanciparea Țării Românești de sub tutela coroanei maghiare.

           Prin această victorie, Basarab I a reușit să consolideze independența ținutului, să o întărească din punct de vedere statal, pentru ca mai apoi să-i lărgească hotarele.

        Țara Românească sau Rumânească, cunoscută istoric și ca Ungro-Vlahia (Zemli Ungrovlahiskoi în actele slavone) iar în limbile străine Valahia (germană Walachei, engleză Wallachia, franceză Valachie...) este un stat apărut în Evul Mediu, al cărui teritoriu a fost inițial limitat în nord de Munții Carpați și de o linie pornind din Munții Vrancei până la răsărit de cetatea Chilia inclusiv (mai târziu de râurile Milcov, Putna și Siret), în sud de Dunăre de la Turnu-Severin până la Silistra inclusiv, iar la est de Marea Neagră (mai târziu de Dunăre și de limitele raialei Ibrahilei sau Proilavonului, adică Brăilei). Locuitorii săi foloseau endonimul de „rumâni”, exonimele uzuale utilizate până în epoca modernă fiind „vlahi” sau mai savant și recent „valahi”. În zilele noastre, denumirea se referă exclusiv la zona geografică din sudul României moderne, dintre Dunăre, Carpați și râurile Milcov, Putna și Siret.

       Ungro-Vlahia sau Ungrovlahia este numele dat Țării Românești în izvoarele grecești (Patriarhia de Constantinopol) și în unele izvoare slavone din perioada medievală. Pentru a o deosebi de Valahiile Balcanice și de Moldova, Țării Românești i s-a spus Ungro-Vlahia, adică Valahia dinspre Ungaria.

      Mitropolia Ungrovlahiei a purtat această denumire de la înființarea ei în secolul al XIV-lea până în 1990.

           Istorie: În 1324 Basarab I se afla sub suveranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu, domnitorul român cucerește Severinul, ceea ce a dus la răcirea relațiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab refuză să mai plătească tributul de vasal. Aceste lucruri l-au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediție de recucerire a teritoriului pierdut și de pedepsire a vasalului său.

                   Solul muntean aduce oferta de pace regelui ungar

        În luna septembrie a anului 1330, Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, cu o puternică armată, pleacă din Timișoara să-l pedepsească pe fostul său vasal, Basarab I, cneaz al ținutului. Ocupă Banatul de Severin și înaintează prin Oltenia, pustiită în prealabil de către Basarab, spre Curtea de Argeș. Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare se instalează foametea încă de la intrarea în Țara Românească. Pe drum, Carol Robert primește o solie din partea domnitorului român, care îi aduce o propunere de pace. Oferta de pace făcută de Basarab I este refuzată de către rege, deși i se promitea plata a 7.000 de mărci de argint ca despăgubire, cedarea cetății Severinului și trimiterea unui fiu la curtea ungară ca garanție, "numai vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele". Carol Robert răspunde cu aroganță că Basarab este păstorul tuturor oilor sale și că îl va scoate de barbă din vizuina lui. În cele din urmă, armata maghiară ajunge la Curtea de Argeș, pe care o găsesc pustie și o incendiază. Cert este că odată ajunși în acea vale îngustă și prăpăstioasă, ungurii sunt atacați și zdrobiți. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intrușilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor.

         După lupta de 3 zile, 9 - 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oștean pentru a nu fi recunoscut. Se reîntoarce către patrie tot prin Timișoara.

         Prin această victorie, Basarab I a reușit să consolideze independența ținutului, să o întărească din punct de vedere statal, pentru ca mai apoi să-i lărgească hotarele. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Garda papala – cum, si de ce a fost infiintata

      

      Acum 512 ani (mai precis in 1506) Elvetia a întemeiat, oficial, Garda Elvețiană a Vaticanului. “Garda Elvețienă Pontificală” este un corp militar aflat în serviciul papei din 1506. În data de 22 ianuarie a acelui an, un grup de 150 de elvețieni din “Cantonul Uri”, aflați în serviciul Papei Iulius al II-lea, au defilat pentru prima oară prin Roma, intrând prin Porta del Popolo sub comanda căpitanului Kaspar von Silenen. Un acord ce prevedea recrutarea de mercenari elvețieni pentru acest serviciu fusese încheiat încă din anul 1479 între confederația elvețiană și Papa Sixt al IV-lea.

                          Rolul Gărzii Elvețiene Pontificale

      Garda Elvețiană a fost angajată în principal pentru serviciul de pază al papei, participând, însă, și la numeroase lupte. Dintre acestea merită amintită, în primul rând, confruntarea armată din 6 mai 1527 din timpul jefuirii Romei (așa numitul „Sacco di Roma”, 1527) de către trupele contestatarului duce de Bourbon, sacrificiul Gărzilor Elvețiene permițând papei Clement al VII-lea să-și salveze viața. Din 189 elvețieni au scăpat atunci cu viață numai 42, mai precis cei care, în ultimul moment, l-au însoțit pe pontif în fuga sa de-a lungul Pasajului Borgo (Borgo, cartier al Romei), pasaj ce leagă Vaticanul de Castelul Sant'Angelo. O lună mai târziu, pe 5 iunie, Clement al VII-lea s-a predat.

     După cucerirea Romei, de către trupele Regatului Italiei în 1870, gărzile elvețiene au fost însărcinate doar cu protecția personală a Papei. În 1914, Papa Pius al X-lea a stabilit numărul de soldați care alcătuiesc acest corp special la 100, plus 6 ofițeri (inclusiv comandantul gărzii).

În prezent, Garda Elvețiană se ocupă de siguranța papei și a “Statului Vatican”, supraveghind apartamentele palatului papal și menținând ordinea pe timpul ceremoniilor religioase.

CV pentru apartenența la Garda Elvețiană cere:

                - sex masculin;

               - cetățenie elvețiană;

               - religie catolică;

            - satisfacerea stagiului militar în armata elvețiană, încheiat cu obținerea unui „certificat de bună purtare”;

            - vârsta între 19 și 30 de ani;

            - înălțimea peste 174 centimetri;

             - celibatar (căsătoria este admisă numai de la gradul de caporal în sus). (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

“Noul testament” tradus integral de mitropolitul Simion Stefan

       

           1648: La Alba Iulia apare prima traducere integrală în limba română a Noului Testament, cunoscut sub numele de ”Noul Testament de la Bălgrad”. Ediția este coordonată de mitropolitul Simion Ștefan. Originar din Alba Iulia, a studiat la o școală mănăstirească din capitala Transilvaniei, fiind ales, în 1643, „arhiepiscop și mitropolit scaunului Bălgradului și a Vadului și a Maramurășului și a toată țara Ardealului”. În anul 1651 mitropolitul Simion Ștefan l-a consacrat la Alba Iulia pe călugărul bazilian Partenie Petrovic⁠(en) drept episcop unit de Muncaci.

           “Noul Testament”, tipărit de el însuși la Alba Iulia, în 1648, sub patronajul lui Gheorghe Rákóczi I, este important prin Predoslovia compusă de el. După ce îl omagiază pe Racoczy din grija căruia s-a tipărit cartea și care l-a trimis la frații săi de dincolo de munți să învețe, emite cîteva păreri interesante în sensul unificării limbii. 

        El este primul învățat român care definește noțiunea de "circulație a cuvintelor" printr-o comparație din domeniul civilizației monetare a epocii, cînd banii de aur erau valabili pretutindeni: „Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sînt buni carii îmblă în toate țările; așea și cuvintele, acealea sînt bune carele le înțeleg toți.”

        Tot el a remarcat și marea disponibilitate a limbii române de a se îmbogăți cu neologisme.

        “Predoslovia” se încheie cu prea bine cunoscuta figură de stil a epocii din Pravila de la Govora, pe care o utilizau atunci toți scriitorii: „Socotește, cititorule, în ciastă carte, pentru că n-au scrisă îngerii din ceriu, ci au scrisă mînă păcătoasă, din țărînă făcută.” (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

 

Cine a decis granitele României în 1947

 

             1947: SUA semnează Tratatul de pace cu România.

        Istorie: În august 1946, delegația română condusă de Gheorhe Tătărescu pleacă la Conferința de Pace de la Paris. Când a luat cuvântul, ministrul român de Externe s-a mulțumit să ceară ușurarea clauzelor economice din partea Angliei și Americii, dar chestiunile vitale - frontierele de nord-est și plecarea trupelor rusești din țară - nu au fost atinse. Despre aceasta, generalul Constantin Sănătescu spunea că „Nu se poate ca Gheorghe Tătărescu să nu răspundă de aceste abuzuri”.

      La 10 februarie 1947, Gheorghe Tătărescu, în calitate de viceprim-ministru, ministru de Externe și conducător al delegației române, își va pune semnătura pe Tratatul de Pace. Conștient de istorica răspundere, Tătărescu simte nevoia unei justificări prin declarații care le face în preajma plecării la Paris. El afirma că Tratatul de Pace „Trebuie considerat ca un sfârșit și, totodată, ca un început... El lichidează un război pierdut... și constituie un punct de plecare pentru o viață nouă...” Pe când se afla în fruntea delegației României la Paris, Gheorghe Tătărescu a fost îndemnat de oamenii politici români din emigrație să nu semneze și să rămână în străinătate. Răspunsul demnitarului a fost unul calm, cu liniștea celui care se sacrifică: „Gestul refuzului de a semna mi-ar folosi mie, nu țării, deoarece nu ar schimba nimic. Rușii vor continua să rămână. Eu nu cred într-un război între Occident și comunism. Datoria mea este să semnez Tratatul de Pace ca să salvez ce mai rămâne din România. La Ialta, Occidentul ne-a predat rușilor. Conștiința mea de român îmi poruncește să mă întorc în țară și să sufăr cu compatrioții mei [...] Eu aleg, conștient de toate riscurile, lupta pentru români, pentru libertatea lor. Resping eroismul prin procură dată altora”.

        Odată semnat Tratatul de pace, încep atacurile fățișe la adresa lui Tătărescu și a grupării sale. În mai 1947 se dă clandestin publicității memoriul pe care Gheorghe Tătărescu intenționa să-l prezinte și să-l discute în Guvern. În memoriu se aduceau numeroase critici reformelor economice și măsurilor politice opresive ale Guvernului din care încă făcea parte. Organul central de presă al P.N.Ț. „Dreptatea” titra: „P.C.R. nu poate ierta și nu va ierta d-lui Tătărescu actul publicat...”.

        Văzând că nu mai poate salva nimic, Tătărescu a încercat să se justifice într-un articol publicat în propria gazetă, „Drapelul”. El declara că participarea sa și a partizanilor săi la această guvernare a vrut să reprezinte o forță de echilibru și de armonizare în guvernul Groza.

        Toate încercările lui Tătărescu de a ieși dintr-o situație devenită imposibilă au fost zadarnice. La 3 noiembrie 1947, Comisia afacerilor externe a Parlamentului adoptase „moțiunea de neîncredere” față de activitatea ministerului de Externe. În ziua următoare toți miniștri tătărescieni sunt demiși. Gheorghe Tătărescu se retrage de la conducerea partidului în favoarea secondantului său, Petre Bejan. Însă în noaptea de 5/6 mai 1950, aproape toți foștii miniștri tătărescieni, în frunte cu liderul lor, sunt arestați și întemnițați la Sighet.

       Nedumerit asupra motivelor pentru care fusese adus de la Sighet la București, Tătărescu încearcă să aducă din proprie inițiativă un supliment de informații despre activitatea sa politică trecută, întocmind un foarte lung memoriu referitor la istoria politică a României în care a fost direct implicat în perioada 1912- 1947. Așa se face că la 20 iulie 1951 termină de scris și semnează respectivul memoriu, în sprijinul anchetatorilor care să-i cunoască trecutul politic dar și vederile de viitor, si în credința că autoritatea superioară va judeca în cunoștință de cauză și va decide cu un ceas mai devreme asupra situației sale de deținut politic încercat și de o grea suferință fizică, pe lângă încărcătura morală și presiunea psihică cauzate de starea în care se afla. În cele din urmă, Gheorghe Tătărescu a fost nevoit să scrie și să semneze cu propria-i mână declarația atât de așteptată de Gheorghiu-Dej și oamenii sai. Toți cei din cazul Pătrășcanu au fost condamnați, unii la moarte, alții la închisoare. Tătărescu n-a fost judecat sau condamnat și, totuși, a rămas în închisoare. Când a fost, mai târziu, eliberat, aproape concomitent au fost amnistiați de restul pedepsei și condamnații din “Procesul Pătrășcanu”. 

        Gheorghe Tătărăscu (n. 21 decembrie 1886, Poiana (astăzi un sat al comunei Turburea), Gorj - d. 28 martie 1957, București) a fost prim-ministru al României în perioada 1934-1937 și în perioada 1939-1940. Gheorghe Tătărăscu a deținut și alte portofolii ministeriale; a fost martor al acuzării în procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu. Numele lui s-a ortografiat și Tătărescu în epocă.    

       Cu două zile înainte de moartea sa, pe 18 martie 1957, la Spitalul Panduri, Gheorghe Tătărescu, i-a spus fiicei sale, Sanda Tătărescu-Negropontes: “ Cumplite vremi mi-a fost dat să trăiesc, copilule!”. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Kogalniceanu pune bazele CFR

          În 1889 Statul român a devenit proprietarul tuturor căilor ferate de pe teritoriul României, care măsurau 1.377 km.

         Istorie: în 1860, venind în fruntea guvernului, Mihail Kogălniceanu pune problema căilor ferate, spunând că dacă se va construi o cale ferată în Țara Românească, curând și Moldova ar putea face același lucru „adresându-se țării-soră de peste Milcov unde va găsi specialiști și ateliere”. Mihail Kogălniceanu încerca în acest fel să atenueze rivalitățile dintre cele două principate care puteau duce la jignirea Moldovei și despărțirea acesteia de Țara Românească.

        În septembrie 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat companiei engleze Barkley-Stanisforth construirea liniei ferate București-Filaret-Giurgiu (fiind calea cea mai scurtă care lega capitala țării cu Dunărea și astfel cu restul lumii). Lungimea liniei avea 70 km, la un preț de construcție de 196.500 franci pe kilometru. La 19/31 octombrie 1869 regele Carol I al României face inaugurarea acestei primei linii de cale ferată. Trenul, considerat a opta minune a lumii și tras de locomotiva „Mihai Bravul” era condus de către constructorul liniei, John Trevor Barkley. Această linie avea să fie prelungită în 1870 cu încă 2,6 km de la Giurgiu până la Smârda, această porțiune fiind construită în regie de către statul român.

      În septembrie 1866 Parlamentul României a aprobat construcția unei linii de 915 km, de la Vârciorova în sud până la Roman în nord, trecând prin Pitești, București, Buzău, Brăila, Galați și Tecuci, toate orașe importante la acea vreme. Costul construcției era la acel timp de 270.000 de franci de aur pe kilometru și construcția a fost încredințată consorțiului german Strousberg. Linia a fost deschisă în mai multe faze - prima parte, Pitești - București - Galați - Roman, a fost deschisă la 13 septembrie 1872, iar partea Varciorova - Pitești pe 9 mai 1878. Linia Vârciorova - Roman a fost o parte importantă a infrastructurii feroviare române deoarece a făcut legătura între extremitățile regatului, fiind o conexiune importantă pentru călători și marfă între orașe importante ale Țării Românești și ale Moldovei.

       În Transilvania, în 1867, existau trei linii de cale ferată care aveau o lungime totală de 332 km, în perioada 1867-1873 s-au dat în folosință alte șase linii noi cu o lungime de 910 km, pătrunzându-se în direcția Turnu Severin.

       La 10 septembrie 1868 a fost finalizată Gara de Nord din București. În ianuarie 1880 Parlamentul României a votat pentru transferul liniei Vârciorova - Roman din administrarea privată a consorțiului Strousberg la administrarea națională, guvernul formând instituția Căilor Ferate Române, care a continuat să existe până în prezent. Prima linie electrificată de pe teritoriul actual al României a fost Calea ferată îngustă Arad-Podgoria, electrificată în anul 1913. Până în anul 1965 aceasta a fost singura cale ferată electrificată din România.

     Rețeaua feroviară este integrată semnificativ cu alte rețele feroviare europene, oferind servicii paneuropene de transport de pasageri și marfă. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Ion Iliescu, în 1990, a decretat

controlul mass-media

       

    1990: Decret–Lege CFSN, nr. 30, privind trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului PCR. Emitent: Consiliul Frontului Salvării Naţionale; Încadrare: act normativ; Cu functie: de baza, de modificare; În vigoare: da.

        Acest decret prevede trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului Partid Comunist Român, patrimoniul care a aparţinut ziarelor şi revistelor fostelor comitete judeţene de partid se transmite administraţiilor locale pentru presă.

        “Tinind seama de necesitatea asigurarii conditiilor tehnico-materiale si financiare pentru aparitia si difuzarea ziarelor si revistelor care se tiparesc in judete,

                   Consiliul Frontului Salvarii Nationale decreteaza:

     Art. 1

        Se infiinteaza in judete administratii locale pentru presa, institutii specializate, cu personalitate juridica.

       Administratiile locale pentru presa din judete functioneaza autonom si au drept scop asigurarea tuturor conditiilor de tiparire, difuzare, precum si a celor tehnico-materiale, financiare, administrativ-gospodaresti, de publicitate si reclama pentru ziarele si revistele administrate.

      In judetele in care se editeaza un singur organ de presa, activitatea de administratie se organizeaza in cadrul redactiei publicatiei respective.

     Art. 2

       Activitatea administratiilor locale pentru presa, precum si cea a ziarelor si revistelor din administrare, se desfasoara in sistem de autofinantare integrala.

     Art. 3

       Patrimoniul care a apartinut ziarelor si revistelor fostelor comitete judetene de partid, trecut in proprietatea statului prin Decretul-lege nr. 30/1990 - inclusiv mijloacele financiare si constructiile pe care le-au folosit -, se transmite in administrare, pe baza de bilant, unitatilor infiintate potrivit art. 1, in vederea dotarii ziarelor si revistelor care si-au continuat activitatea de aparitie si difuzare.

     Art. 4

       Numarul si structura personalului din aparatul propriu al administratiilor locale pentru presa se stabilesc corespunzator cerintelor redactiilor administrate, in corelare cu indicatorii economici prevazuti in planurile anuale.

     Art. 5

     Ministerul Economiei Nationale si Ministerul Finantelor vor introduce modificarile corespunzatoare prevederilor prezentului decret in planul si in bugetul pe anul 1990.

PRESEDINTELE

CONSILIULUI FRONTULUI SALVARII NATIONALE

ION ILIESCU” (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com

Tudor Vladimirescu - “Cererile norodului românesc”

       

      In 1821 (acum 197 ani) a fost redactat un document care se numea "Cererile norodului românesc". Acest document avea caracter constituțional. În cele peste 30 de puncte ale acestui act, se evidenția scopul revoluției de la 1821, ca fiind acela de a se pune capăt amestecului puterilor străine în treburile interne ale țării, ca și realizarea unor reforme.

         “Cererile norodului românesc” a fost un document cu caracter constituțional elaborat de Tudor Vladimirescu în 17 ianuarie 1821. În cele peste 30 de puncte ale acestui act, se evidenția scopul revoluției de la 1821, ca fiind acela de a se pune capăt amestecului puterilor străine în treburile interne ale țării, ca și realizarea unor reforme. Se insista asupra înființării unui stat obștesc, domn pământean, ales de cler și boieri.

          Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaștere națională a României. Revoluția a avut cauze naționale, economice și sociale și, deși a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenția cancelariilor marilor puteri europene situația din Principatele Dunărene și a determinat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote. Revoluția română de la 1821 s-a integrat în mișcarile generale sociale și naționale care au zdruncinat continentul european de la vest la est, dar și dincolo de Oceanul Atlantic, în America Latină, la granița dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.

       În Țările Române, puterea suverană – Imperiul Otoman – impusese la începutul secolului al XVIII-lea înlocuirea domniilor pămantene cu cele ale fanarioților. Revoluția română de la 1821 nu a fost o izbucnire spontană, generată de anumiți factori conjucturali, ci a fost expresia nemulțumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor și claselor sociale de-a lungul secolelor al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, generate de grava criză economică și politică în care se aflau Țările Române. Toate clasele și păturile sociale românești – cu excepția unei minorități boierești – erau interesate de schimbarea, în primul rând, a regimului fanariot, care nu era decât o formă deghizată de ingerință a otomanilor în treburile interne ale Munteniei și Moldovei.

      Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât și de ambițiile domnitorilor, care fiind conștienți de statutul lor fragil, căutau să-și plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se îmbogățească cât încă se mai aflau la putere.

  

    Tudor Vladimirescu (sau Theodor, așa cum s-a iscălit întotdeauna) s-a născut în satul Vladimir din Gorj, pe la 1780, într-o familie de țărani liberi, A participat la războiul ruso-turc din 1806 – 1812 în fruntea unui corp de panduri olteni, fiind decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir” clasa a III-a și înălțat la gradul de locotenent. A călătorit mult în țară și în străinătate, a învățat câteva limbi străine și a legat o strânsă prietenie cu intelectuali ardeleni (Gheorghe Lazăr devenindu-i sfetnic apropiat), prin intermediul cărora a avut acces la lucrările unora dintre corifeii Școlii Ardelene. A dat dovadă de reale aptitudini de comandant și organizator militar, fiind cel care a pus bazele noilor unități de panduri, care trebuiau să devină nucleul „Adunării norodului” – oastea revoluției de la 1821. (rezumat wikipedia)

https://rural-braila.blogspot.com